Walking on Letters: Citate

Se afișează postările cu eticheta Citate. Afișați toate postările

sâmbătă, aprilie 09, 2016

Citatul face parte din cartea "Prinţesa Mecanică" de Cassandra Clare.

Instantanee (9)

Am dat zilele trecute peste nişte citate din "Iubirile croitoresei" de Maria Duenas, pe care le-am notat mai demult, când am citit cartea, şi m-am gândit să le împart şi cu voi, convinsă fiind că o să vă placă la fel de mult ca şi mie:

"Ramiro Arribas avea treizeci şi patru de ani, un trecut de plecări şi veniri şi o forţă de seducţie atât de mare, încât nici măcar un zid din beton nu-i putea rezista. Atracţie, îndoială şi teamă mai întâi. Abis şi pasiune mai apoi. Beam aerul pe care îl respira şi pluteam lângă el la două palme mai sus de pavele. Puteau să se reverse râuri, să se dărâme edificii şi să dispară străzi de pe hărţi; putea să se unească pământul cu cerul şi întregul univers să mi se prăbuşească la picioare, că eu tot le-aş fi făcut faţă cu Ramiro alături."

"Trebuia să încep cât mai iute. Nici lacrimi, nici văicăreli. Nici priviri condescendente în urmă. Totul trebuia să aparţină prezentului, zilei de azi. De aceea, mi-am ales o nouă faţă şi am scos-o din mânecă aidoma unui prestidigitator care extrage un şir de baticuri sau asul de cupă. Hotărând să mă schimb, am optat pentru imaginea unei femei hotărâte, solvabile şi vioaie. Trebuia să mă străduiesc ca ignoranţa să-mi fie luată drept trufie, iar nesiguranţa drept dulce lenevie. Iar pentru ca temerile să nu-mi fie nici măcar bănuite, să mi le ascund în pasul decis cu care înainta o pereche de tocuri înalte şi în aerul serios şi ferm. Nimeni nu trebuia să intuiască imensul efort cotidian de a-mi depăşi tristeţea puţin câte puţin."

"În cursul anilor, multe au fost clipele în care soarta mi-a menit schimbări nebănuite, surprize şi cotituri neprevăzute, pe care a trebuit să le înfrunt în graba mare aşa cum veneau. Uneori eram pregătită pentru ele; de multe alte ori, nu. Dar niciodată nu am fost mai conştientă că începeam un nou ciclu decât în acea amiază de octombrie când am îndrăznit, în sfârşit, să trec pragul, făcând câţiva paşi răsunători în pustietatealocuinţei fără mobilier. Lăsam în urmă un trecut complicat şi, ca într-o premoniţie, în faţă mi se deschidea un magnific spaţiu gol, pe care timpul avea să-şi asume misiunea de a-l umple. Cu ce? Cu lucruri şi sentimente. Cu clipe, senzaţii şi persoane; într- un cuvânt, cu viaţă.

"- Dacă vei dori să comanzi o rochie pentru vreo prietenă, ştii unde sunt.

- Când o să-mi doresc o prietenă, am să te caut, a zis, întinzând o mână spre faţa mea."

"Nu ne-am spus nimic, nu mai era de spus nimic. Câteva clipe mai târziu, din prezenţa lui reală şi apropiată nu au mai rămas decât urma unui sărut uşor pe păr, imaginea spatelui său şi zgomotul dureros al uşii închise după el."

"Am vrut să-l îmbrăţişez, să-i spun „da, Marcus, eu sunt". Am vrut să-l rog iar „ia-mă de aici", am vrut să fug cu el de mână, cum făcusem cândva (...). Dar n-am făcut nimic din toate astea, fiindcă luciditatea m-a atenţionat, cu un strigăt de alarmă mai puternic decât voinţa mea, că trebuia să mă prefac că nu-l cunosc. Şi i-am dat ascultare. Am ignorat numele meu, nici nu l-am privit. De parcă uram surdă şi oarbă, de parcă omul acela n-ar fi însemnat nimic în viaţa mea, de parcă nu i-aş fi udat reverul cu lacrimi, rugându-l să nu plece de lângă mine. De parcă iubirea profundă care ne unise mi s-ar fi topit în memorie."

"În apropiere, am zărit, un castel şi un promontoriu cu vile maiestuoase; în faţă, oceanul, aproape la fel de mare ca strângerea mea de inimă. M-am aşezat pe nisip şi, privindu-le, odată cu spuma apei, care se ducea şi venea, am pierdut noţiunea timpului şi m-am lăsat purtată de gânduri."

"Fiecare val aducea cu sine o amintire, o imagine din trecut: despre tinereţea, faptele şi temerile mele, despre prieteni pe care îi lăsasem în urmă cine știe când, despre locuri şi voci străine. Marea mi-a adus în acea dimineaţă senzaţii uitate în cutele memoriei: mângâierea unei mâini iubite, fermitatea unui braţ prieten, bucurie împărtăşită cu cineva şi dorul."

"S-a depărtat de fotoliu, făcând câţiva paşi spre mine. Avea acelaşi chip, aceiaşi ochi. Aceleaşi erau şi trupul elastic, părul, culoarea pielii, linia maxilarului. Umerii, braţele de care mă agăţasem de atâtea ori, mâinile care îmi ţinuseră degetele, glasul. Brusc, totul îmi era atât de cunoscut, atât de aproape. Şi totuşi, atât de departe."

The magic of words (91)

Krisz 0

Am dat azi prin telefon de nişte poze făcute de Alexya la nişte citate frumoase, şi chiar m-am întrebat cum de nu ne-a dat prin cap până acum să postăm din ele în rubrica "Instantanee". Dacă nu mă înşeală memoria, citatul din cartea "Pandemonium", cel de-al doilea volum al distopiei "Delirium" de Lauren Oliver. Sper să vă placă la fel de mult cum ne-a plăcut şi nouă.

Instantanee (8)

Krisz 2

Chiar dacă mă așteptam să îmi placă mai mult cartea ”Suflete pereche” de Cecelia Ahern, cum probabil v-ați dat seama din recenzia mea, asta nu înseamnă că nu e o poveste frumoasă. De aceea, am extras câteva citate pentru voi. Sper să vă placă!

”Am râs foarte mult. Apoi râsul a încetat și s-a făcut tăcere. O tăcere ciudat de liniștitoare. Ce naiba era? Era ca și cum lumea s-ar fi oprit din mers în clipa aceea. Ca și cum în jurul nostru nu mai era nimeni. Uitasem tot ce era acasă. Era ca și cum acele câteva minute din această lume au fost create doar pentru noi și tot ce puteam noi face era să ne privim unul e celălalt. Era ca și cum el m-ar fi privit pentru prima dată. ”

”Viața noastră e făurită din timp. Zilele noastre se măsoară în ore, salariul e în funcție de acele ore, cunoașterea se măsoară în ani. Rupem câteva minute din zilele noastre aglomerate pentru o pauză de cafea. Ne întoarcem grăbiți la birou, ne uităm la ceas, programăm întâlniri de afaceri. Iar în cele din urmă, timpul se scurge și te întrebi în adâncul sufletului dacă ai petrecut acele secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani cât se putea mai bine.”

”S-ar putea să exprime mult prea multe gânduri egoiste, să spună lucruri nepotrivite la momente nepotrivite, dar în spatele ușilor închise este cel mai bun prieten. Înțeleg că are răutăți și totuși îl iubesc. S-ar putea să nu fie persoana lângă care ți-ar plăcea să stai la masă la o petrecere, dar pentru mine e cineva cu care îmi place să-mi împart viața.”

”Orice lucru mic crește dacă-l hrănești, Rosie. Dragostea nu face excepție.”

”Nu, nu, e o regulă nescrisă. El vindecă inimile celorlalți, nu pe a mea. Înțeleg că așa trebuie să fie acum.”

”Se pare că la fiecare câțiva ani adun cu mătura piesele separate ale vieții mele și o iau de la zero. Indiferent ce fac sau cât de mult, se pare că nu pot atinge culmile amețitoare de fericire, succes și siguranță, așa cum reușesc atât de mulți oameni. Și nu e vorba aici să fii milionar și să trăiești fericit până la adânci bătrâneți. Vorbesc de a atinge un punct în viață în care să mă pot opri din ceea ce fac, să privesc în jur, să oftez ușurată și să gândesc: Acum sunt acolo unde mi-am dorit.”

”Am învățat că acasă nu e un loc, ci un sentiment.”

”Alex, tu ești doctor de inimi. Cunoști inima pe de-a-ntregul, pe dinăuntru și pe dinafară – ce poți face când cineva are inima zdrobită? Ai vreun tratament pentru asta?”

The magic of words (89)

Krisz 1

Cartea poate fi comandată de la Editura Univers, de AICI.

Cu toții am trecut prin clipe grele la un moment dat, am avut parte de pierderi, deziluzii, dezamăgiri, vise spulberate, zile covârșitoare peste care am fi dorit să putem da forward, să trecem de ele fără să le simțim greutatea neplăcută. Să avem posibilitatea de a ridica un zid între noi și lume, de a ne baricada o vreme îndelungată între patru pereți protectivi, de a uita de toți și de toate, și mai ales, de noi înșine, pare a fi o soluție pe atât de tentantă, pe atât de nerealistă.

Nu și pentru Miles, care în timpul unei petreceri la o familie pe care nu o cunoștea prea bine, urcă scările și se închide într-o cameră de-a lor de la etaj. Se blochează pur și simplu acolo din senin, fără să știm de ce, cu ce scop sau motiv, fără ca gazdele sau ceilalți participanți la dineu să înțeleagă de ce ,și nu iese de acolo cu lunile. Aparent, romanul e despre izolare, despre evadarea de lumea cotidiană, banală, monotonă. În adâncimea și în esența lui, acesta tratează teme mult mai profunde, subiecte variate care merită evidențiate și aduse în ochii cititorilor.

Surprinzător, nu bărbatul care alege să se blocheze într-o cameră, în casa unor necunoscuți, e cel care ne vorbește, ci avem parte de patru naratori care iau în mâini frâiele poveștii: Ana, o veche cunoștință, pe care Miles nu a mai văzut-o de mulți ani, Mark, cel care l-a adus la petrecere, deși nu îl știa de multă vreme, May, o bătrână al cărei final pare că o va găsi într-un spital și Brooke, o copilă de zece ani extrem de precoce și inteligentă, prezentă la rândul ei la acea petrecere. Recunosc că salturile de la o perspectivă la alta mi s-au părut năucitoare la un moment dat, bulversante, greu de urmărit poate, deoarece acestea nu sunt clar delimitate. Uneori nu înțelegeam care este rostul sau scopul unui anumit personaj, care nu părea să aibă vreo tangență directă cu subiectul cărții, cu întâmplările centrale.

Cele patru persoane a căror interacțiune și ciocnire cu Miles, în trecut, construiesc narațiunea, sunt simple și tragice până într-un anumit punct, și ne putem regăsi cu ușurință în ele. La fel ca ei, unii dintre noi s-au confruntat cu moartea unor persoane iubite, sau am avut parte de un eșec, ne-am pierdut locul de muncă, sau alte lucruri banale, minore, mici probleme, care ne fac umani, la urma urmelor. Așa cum întâlnirile cu cei din jurul nostru o fac, momentele pe care le veți petrece în compania celor patru reușesc să atingă sufletul cititorului într-un anumit mod, deoarece Ali Smith știe foarte bine cum să creeze personaje memorabile, poate unele care dau ușor spre absurd, dar totuși îți rămân în minte, au o voce puternică.

Personajul principal, dacă îi putem spune astfel, e prezentat doar prin prisma unor oameni care au interacționat cu el la un moment dat dat, care îl cunosc mai mult sau mai puțin, de mai multă sau de mai puțină vreme. Cititorul nu intră în contact direct cu acesta vreo clipă. Nu îl descoperim foarte mult, ci ne sunt pasate fragmente difuze ale personalității și felului său de a fi, prin intermediul celor patru perspective diferite. Ce e interesant de urmărit e contribuția, modul în care Miles își pune amprenta asupra celor patru. Suntem purtați acum douăzeci de ani în urmă, când Miles a reușit să însenineze vara Annei; descoperim latura lui umană, sensibilă, dovedită de vizitele constante pe care acesta i le face bătrânei May la o dată fixă – cea în care fata acesteia a decedat. Deși cei doi nu își vorbesc, sunt legați de durere și de sentimentul pierderii, de sentimentul unui sfârșit. Tot ce ne este oferit sunt mici piese de puzzle pe care cititorul trebuie să le aranjeze cum se pricepe mai bine, pentru a reuși să cuprindă esența personajului. Personal, în cee ce-l privește, m-am simțit pierdută, ca la o întâlnire îndelung așteptată cu o personalitate captivantă, care nu a mai fost onorată.

Modul în care sunt relatate anumite momente este la fel greoi și greu de înțeles, ”Era să fiu eu” nu e deloc o carte ușor de parcurs, din contră. Pentru mine nu a fost nici acel gen de roman la care ardeam de nerăbdare să mă întorc cât mai repede, din clipa în care îi închideam paginile. Dar am apreciat senzația de prospețime și noutate din limbajul autoarei, unul cu adevărat deosebit și unic; un stil pe care nu l-am regăsit în nicio altă carte, o notă de unicitate și de originalitate. Romanul nu urmează niciun tipar, nicio regulă.

”Era să fiu eu” ne vorbește despre persoanele din viața noastră, despre cele prezente și cele care au trecut cândva prin ea. Despre întâlnirile parcă predestinate cu anumiți oameni care și-au pus amprenta într-un fel sau altul asupra noastră; fără unii, nu putem respira, nu putem trăi; alții,neindispensabili, au plecat, lăsând cu ei trăiri și amintiri deosebite tocmai prin intermediul efemerității clipelor petrecute cu ei. E despre cum am ținut cu dinții de unele relații, și cât de simplu am renunțat la altele, fără să fi simțit cum ne alunecă printre degete. Despre oameni, cu bune și cu rele.

”Ce s-ar întâmpla dacă pur și simplu ai închide o ușă și nu ai mai vorbi? Ore și iar ore și iar ore fără cuvinte. Ai vorbi cu tine însuți? Cuvintele pur și simplu nu ar mai fi utile? Ți-ai pierde cu totul limbajul? Sau cuvintele ar avea mai mult sens, ar începe să aibă sens în toate direcțiile, ar face toate salturi și ar da asalturi, ca și cum s-ar năpusti asupra ta într-o explozie de artificii? Te-ar năpădi ca buruienile? Ți s-ar umfla capul pe dinăuntru cu fiecare cuvânt care a pătruns vreodată în el, cu fiecare cuvânt care a prins vreodată rădăcini în tăcere sau a rămas în stare latentă? Propria ta tăcere ar face alte lucruri să pară mai zgomotoase? Toate lucrurile pe care le-ai uitat vreodată, așternute în straturi acolo, înăuntrul tău, s-ar răvăși și s-ar aduna în bulgări care să te acopere în cădere ca o avalanșă?

Carte primită pentru recenzie de la Editura Univers.

Slalom printre jocurile de cuvinte. ”Era să fiu eu” de Ali Smith - Recenzie

Krisz 1

Nu credeam că voi posta la rubrica ”Instantanee” prea curând, însă am dat de curând peste un citat frumos, care se potrivește perfect cu perioada și atmosfera aceasta festivă. Cartea din care l-am extras este ”Cadoul” de Cecelia Ahern. Sper să vă placă:

Instantanee (7)

Krisz 8

Nu am mai postat de mult timp în cadrul acestei rubrici, iar acum a venit momentul să facem asta. Pentru cititorii noi, care nu ştiu despre ce este vorba, în "Instantanee" scanăm sau pozăm un citat care ne-a impresionat dintr-o carte.

Am ales de data aceasta să împărtăşesc cu voi un citat frumos din "Madame Bovary" de Gustave Flaubert, pe care am terminat-o de citit săptămâna aceasta. Nu cred că îi voi face o recenzie cărţii, majoritatea aţi citit-o, probabil, e arhicunoscută, dar mi-am dorit să nu trec pe lângă ea fără să o menţionez şi pe blog.

Sper că v-a plăcut instantaneul de data aceasta. Vă doresc un sfârşit de săptămână liniştit!

Instantanee (6)

Krisz 2

Cartea poate fi comandată de AICI, de pe Libris.ro

Pentru fiecare cuvânt există un sinonim, un antonim. Pentru fiecare cuvânt poate exista o definiție concretă și exactă, pentru a înțelege ceea ce auzim, ceea ce vrem să mărturisim, ceea ce trăim. De multe ori, nu știm să ne exprimăm, să spunem ceea ce simțim din cauza confuziei ce pune stăpânire pe noi, deoarece unele cuvinte nu au doar un sinonim, antonim sau o definiție logică. Există doar complexitate, o multitudine de metafore, comparații, repetiții și multe alte însușiri pe care le percepem a fi adevărate.

Un astfel de cuvânt e dragostea. Pentru că dragostea este viața. Nu poate fi exprimată în cuvinte cu adevărat, însă ne face plăcere să ne străduim să atingem imposibilul, fiecare având propria definiție, propriile trăiri, unele asemănătoare, altele deosebite și speciale, dar reprezentând același lucru: iubirea.

Ceea ce m-a impresionat a fost ideea unei cărți distopice, precum ”Delirium” de Lauren Oliver, o carte ce are la bază conceptul de iubire, însă nu una pe care o vezi scrijelită pe pereții unei îndrăgostite, scrijelită pe pozele pline de sentiment ale unui băiat ce își privește iubita zâmbind. Este amor deliria nervosa: o boală contagioasă și fatală.

Când am citit prima dată descrierea cărții, nu mi-am putut imagina cum ar putea fi construită o astfel de lume. Ideea în sine, iubirea fiind o boală cu care întreaga societate, sau mai bine zis, întreaga omenire, încearcă să lupte și să o distrugă, este de-a dreptul șocantă pentru mine. Însă autoarea a demonstrat o iscusință extraordinară prin crearea unei lumi ce își dorește combaterea unei astfel de boli - iubirea. A pus temelie la o societate ce ia în serios fiecare simptom, fiecare consecință ce aduce la declanșarea bolii. Măsurile de prevenire sunt drastice, însă obligatorii, astfel tot sistemul pus la punct ar putea fi distrus. Patrule noaptea, arestări, închisori speciale pentru astfel de oameni contaminați, stingerea devreme, cărți și muzică de iubire interzise. Fraternizarea cu o persoană de sex opus nu este luat cu ochi buni, până la vârsta de 18 ani, când vei fi supus unei intervenții chirurgicale ce e menit să te salveze de la infectarea unei astfel de boli. Fiecare amănunt este luat în calcul, fiecare detaliu este explicat logic cu o minte rațională și în momentul în care citești fiecare lucru privit prin ochii acelor sceptici, este imposibil să nu observi cât de mult poate fi luat ca atare toată această idee nebunească că iubirea ar putea fi o boală sumbră.

Tocmai eu, o fată ce crede că iubirea este ca aerul, importantă pentru viața noastră, a apreciat frumusețea unei astfel de argumentări.

Într-o astfel de lume, am pășit împreună cu eroina cărții, Lena. Lena este o fată timidă, de șaptesprezece ani, care respectă regulile impuse de societate și așteaptă cu ardoare să fie operată. Eu, personal, m-am regăsit foarte mult în ea deoarece sub timiditatea ei ascunde o poveste tristă, o teamă anume pe care puțini o pot înțelege.

Persecutată de un trecut în care ambii părinți au murit, mamei ei fiind o persoană ce a fost contaminată cu dragoste, o dragoste ce a împins-o să o părăsească și să își pună capăt zilelor, Lena este dispusă să facă tot posibilul să nu facă aceleași greșeli, chiar dacă mulți o privesc ca și cum nebunia mamei ei este una genetică.

Cu fiecare zi ce trece, o aduce mai aproape de ziua operației, iar nerăbdarea de a scăpa de stigmatul familiei ei pune stăpânire pe ea. Însă cu fiecare zi ce trece, unele semne îi trezesc anumite îndoieli, îndoieli ce nu ar fi crezut că o vor acapara vreodată. Totul începe cu prietena ei cea mai bună, Hana, care pune o singură întrebare, și se termină cu zâmbetul unui băiat misterios și frumos, pe nume Alex.

Evoluția ei - din fata timidă încătușată de zidurile societății, chiar și cele impuse de ea, la o fată curajoasă, gata să lupte pentru libertatea de a simți - este una treptată și acesta este un alt aspect pe care l-am apreciat. Chiar dacă a fost împinsă indirect de la spate pentru a-și încălca propriile limite, a făcut-o din îngrijorare pentru persoanele ei dragi, și în urma acelor acțiuni a observat ceea ce se ascunde sub umbră, adevărul ce a stat într-o beznă pe care nu l-a anticipat vreodată că ar putea exista în lumea ei închisă.

Orice a crezut a fi real și constant se năruiește în fața propriilor ochi și se simte furioasă, tristă, speriată, însă pentru prima dată, va simți că dragostea nu este o boală de care trebuie să se vindece, ci e un sentiment pe care vrea să îl simtă, să îl respire, să îl trăiască. Iar pentru prima dată dorește ceva mai mult. Dorește libertate. Libertatea de a simți și de a-l iubi pe băiatul care a reușit într-un mod direct și indirect să o scoată din minciunea pe care o considera viața ei.

Trăiește clipe de neuitat, clipe efemere, dulci, pline de iubire. Însă acele clipe o aduc rapid spre data în care e programată pentru operație și teama pune stăpânire pe sufletul și inima ei. Să se vindece? Sau să se lase iubită? Să riște și să piardă? Sau să nu riște și să se piardă pe ea însăși?

”Delirium” de Lauren Oliver este o amor deliria nervosa pentru cititori. Nu ai cum să nu te îndrăgostești de esența cărții și să nu suferi când ajungi la ultima pagină. Este o boală de care te vei vindeca doar când vei citi următorul volum pentru a afla ce se va îmtâmpla cu această lume sumbră în care câteva inimi pulsează de iubire, chiar dacă majoritatea sunt reci și moarte. Recomand cartea tuturor pentru originalitatea poveștii, personajele interesante și realiste pe care le veți îndrăgi cu siguranță, și nu în ultimul rând, niște replici ce pot fi demne de niște citate impresionante.

“-Nu poți să fii fericit dacă nu cunoști nefericirea. Știi asta, nu-i așa?”

“Totul este atât de clar și de perfect încât am impresia că trăiesc deja amintire sau un vis.”

“- Vreau să fiu normală, ca toată lumea. - Ești sigură ca asta te va face fericită? mă întreabă el în șoaptă, mângâindu-mi urechea și gâtul cu răsuflarea lui caldă si dezmierdându-mi pielea cu buzele. 9...9 - Nu știu altă cale. Nu-mi dau seama când mi-au ieșit cuvintele din gură, dar iată-le plutind în întuneric. - Atunci, lasă-mă să îți arăt!”

“Dragostea: un singur cuvânt, nici mai mare, nici mai lung decât tăișul unui cuțit. Căci asta și este, o lamă, un tăiș ascuțit ca briciul. Îți spintecă în două centrul universului, înainte și după. Iar restul lumii se prăbușește de-o parte și de alta. Înainte și după și în răstimpul, un moment nici mai mare, nici mai lung decât tăișul unui cuțit.”

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro, cea mai mare librărie online.

Amor deliria nervosa: o boală fatală. ”Delirium”(Delirium #1) de Lauren Oliver - Recenzie

Alexya 10

Cartea poate fi comandată de AICI, de pe Libris.ro

Noi, tinerii, simțindu-ne împovărați de grijile zilnice și de tumultul zilelor încărcate, a deciziilor pe care trebuie să le luăm la fiecare pas, a piedicilor care ne împiedică să ne ducem planurile la bun sfârșit, simțim un fel de gelozie ascunsă față de bătrâni,considerându-i liniștiți și împăcați. Însă ceea ce nu înțelegem noi, sau nu realizăm, este că aceștia au un bagaj mult mai greu pe suflet, pe care îl cară cu ei pretutindeni și care se cimentează cu fiecare an care mai trece: cel alcătuit din aduceri-aminte, regrete, suma ”De ce-urilor” și a întrebărilor de tipul ”Cum ar fi fost dacă?”. Având atât de mult timp la dispoziție acum, inevitabil gândul îi poartă mereu în trecut, pe căi de mult bătătorite și îndepărtate.

Ajuns la o vârstă respectabilă după ce a avut parte de un trai normal, fără ceva extraordinar în el, trecut printr-un divorț mutual și fără complicații, nimic nu pare să îi mai perturbe bătrânețea lui Tom Webster. Asta până când va primi o scrisoare derutantă de la o avocată, cu un document în care e înștiințat că urmează să primească drept moștenire cinci sute de lire și un jurnal; însă nu orice jurnal, ci chiar pe cel scris de fostul lui prieten Adrian, care a ales să se sinucidă când erau foarte tineri. Cei doi au avut o legătură strânsă până în momentul în care Adrian alege să aibă o relație cu Veronica, fosta iubită a lui Tom; din acel moment se îndepărtează unul de celălalt, drumurile lor o iau pe căi opuse, iar ruptura e una definitivă și plină de ranchiună și resentimente.

Misterul morții prietenului său a planat asupra lui Tom mulți ani, neînțelegând de ce acesta a luat o decizie atât de fatală, având în vedere cât de inteligent era, și cu un viitor luminos în față. Acum se pare că va intra în posesia cheii care îl va ajuta să intre în mintea lui Adrian și să descopere adevărul, însă e oare el pregătit pentru ce-l așteaptă? E pregătit pentru revederea cu oameni rătăciți din trecutul lui, pe care i-ar fi dorit șterși din memorie pentru totdeauna, și, mai ales, pentru lucrurile covârșitoare pe care le va afla, pentru informațiile uluitoare pe care le va desluși, care îl pot marca pentru totdeauna și îi pot zdruncina pacea?

Cred că unele gânduri aruncate pe ici pe colo de cititori, în care spuneau că ”Sentimentul unui sfârșit” e un roman deosebit, mi-au alimentat curiozitatea și interesul față de cartea lui Julian Barnes, un scriitor cu a cărui stil nu am avut ocazia să fac cunoștință până acum. Rămân etern recunoscătoare acelor persoane care fără să știe m-au ajutat să descopăr o carte parcă decupată pe sufletul meu.

Un mozaic de sentimente, întâmplări, rememorări, gânduri, senzații, meditații, e ceea ce definește această carte. Autorul ne introduce treptat în lumea a patru prieteni, a acțiunilor și întâmplărilor lor, accentul fiind pus desigur pe personajul principal. Am apreciat felul ușor direct și cinic de a-și relata adolescența a lui Tom, franchețea de care dă dovadă și puterea de a ridiculiza anumite greșeli. Ni se face un tablou destul de complex al trecutului personajului, ne facem o idee despre felul lui de a fi și reușim să ne apropiem de el.

Cartea este împărțită în două părți; una e reprezentată de adolescența lui Tom, iar cealaltă e compusă din bătrânețea lui, care e perturbată fără să vrea de trecut. Avem doar două capitole, sau nici nu știu dacă se le numesc astfel, sau părți, dar lectura decurge atât de lin, calm, te învăluie în vraja ei și devii fără să vrei prizonier în căutările și enigmele pe care personajul vrea să le rezolve. Poate uneori pare antipatic Tom, alteori ciudat, resemnat, placid, dar reușește să atragă simpatia asupra lui, indiferent de greșelile pe care le-a făcut. E inevitabil să nu reacționezi din impuls, la supărare, să nu faci ceva ce odată vei regreta, poate chiar și după zeci de ani, când nu mai credeai că are vreo importanță ceva anume.

Un om în vârstă, împăcat cât de cât cu ce a realizat, puțin, mult, poate ar fi reacționat diferit, pus în față cu posibilitatea deschiderii unor răni mai vechi; însă curiozitatea fără margini a personajului nostru, dorința de extraordinar, de ceva care să deraieze monotonia și cotidianul, l-au făcut să se bage în ceva ce îi vor tulbura pentru totdeauna limpezimea existenței. Incursiunile în întâmplările demult pierdute, adnotările mentale pe care le face, reflecțiile despre el, despre lume, despre ce a fost, ce putea fi, despre tinerețe și bătrânețe, frământările pe care le are referitoare la timp, la puterea lui incontrolabilă asupra noastră, la cât de înșelătoare ne poate fi memoria, au fost preferatele mele.

Mi-a plăcut acest roman la fel de mult cum îmi place și toamna. Îl asemăn cu ea, am regăsit aici răceala vremii, acompaniată de căldura emanată de culoarea puternică a frunzelor, am avut parte și de picăturile de ploaie prin intermediul anumitor lecții care m-au trezit din reverie, am apreciat aparenta simplitate, dar atât de bogată în detalii ascunse și cuprinzătoare.

E lectura perfectă pentru toamnă, e o carte plină de semnificații, de o frumusețe gingașă și totodată tăioasă. Mi-a plăcut mult. Nu, nu e suficient să spun doar atât. Mi-a plăcut extrem de mult și povestea mi-a atins inima și mai ales mi-a provocat mintea.
Cartea ”Sentimentul unui sfârșit” ne demonstrează că trecutul nu ne părăsește niciodată și uneori e doar o creatură amorțită care deschide colții cu prima ocazie care i se oferă, gata să ne înșface și să ne strivească cu potopul de adevăruri dureroase. Și da, ne oferă o adevăr mai dur, acela că viața noastră nu e obligatoriu să fie extraordinară sau minunată, că uneori poate fi banală și mediocră, dar cheia e să te resemnezi și să culegi din coșul cu merinde al ei, părțile bune. Și să înveți cu adevărat din cele rele.

”Asta era încă una dintre temerile noastre: că Viața nu avea să semene cu Literatura.”

”Și s-ar cuveni să fie evident pentru noi toți că timpul nu funcționează ca fixativ, ci mai degrabă ca solvent.”

”Am impresia că asta ar putea fi una din diferențele dintre tinerețe și vârsta înaintată: când suntem tineri, inventăm diverse forme de viitor pentru noi înșine; când suntem bătrâni, inventăm diverse forme de trecut pentru alții.”

”Orbecăim de la o zi la alta, lăsăm viața să ni se-ntâmple, construim treptat un depozit de amintiri.”

“Știam din lecturile din marea literatură că Iubirea implică Suferința și am fi făcut bucuroși practică la Suferință, dac-ar fi existat o promisiune implicită – poate chiar logica, de ce nu? – că o sa vina si iubirea.”

“Care era rostul unei situații demne de-un roman, dacă protagonistul nu se comporta cum ar fi făcut-o într-o carte?”

“.. există unele femei care nu sunt deloc misterioase, ci doar par, din cauza neputinței bărbaților de-a le înțelege.”

“Când ești tânăr (...) vrei ca emoțiile să semene cu cele despre care citești în cărți. Vrei să-ți răstoarne viața, să creeze și să definească o nouă realitate. Mai târziu, cred, vrei să facă un lucru mai cumpătat, mai practic: vrei să-ți susțină viața așa cum este și cum a devenit. Vrei să-ți spună că lucrurile sunt în regula. Și e ceva de condamnat aici?”

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro

Libris.ro este o librărie online de unde puteţi achiziţiona o mulţime de cărţi la promoţii, beneficiind în acelaşi timp şi de transport gratuit prin curier. De asemenea, puteţi cumpăra şi cărţi în engleză foarte îndrăgite şi de succes în străinătate.

Un mozaic alambicat de aduceri aminte. ”Sentimentul unui sfârșit” de Julian Barnes - Recenzie

Krisz 4

Cartea poate fi comandată de AICI, de la librăria Books Express

Aplaud şi consider un gest de curaj, de bravură, intenţia de a-ţi publica autobiografia, de a-ţi expune public amintiri preţioase sau mai dureroase, de a-ţi deschide cutia sacră a vieţii şi a lăsa pe orice curios să păşească în ea, să îţi descopere bucuriile şi neliniştile, zâmbetele şi provocările prin care ai trecut, modul cum ai reuşit să relaţionezi cu cei din jur şi să păşeşti prin probleme cu demnitate sau cu îndoieli. Iar când ai fost înzestrat cu aşa experienţe nemaiîntâlnite, cu situaţii inedite, din care avem atât de multe lucruri de sustras, cum e cazul lui Jenny Lawson, autoarea cărţii „Let’s pretend this never happened”, să nu împărtăşeşti cu ceilalţi aventura ta, ar fi o adevărată risipă şi pierdere pentru posibilii cititori.

Poate ar trebui întâi să spun câte ceva despre Jenny întâi.. pe scurt, bloggeriță de top (pe TheBloggers vă puteți bucura de articolele ei), mamă, excentrică, deosebită, a reușit până la 38 de ani să strângă în desaga vieții o colecție de amintiri și întâmplări demne de povestit și să scrie o autobiografie captivantă, hilară, genială. Drept urmare, ”Let’s pretend this never happened” a avut un succes răsunător, a devenit bestseller, a câștigat în 2012 premiul Goodreads pentru categoria ”Umor” și a cucerit o mulțime de lume, și pe bună dreptate!

Nu cred că poate trece o săptămână fără să ni se întâmple un lucru frumos.. fie că e vorba de un telefon neaşteptat, o reîntâlnire cu o prietenă veche, o carte bună citită, sau un cuvânt bun care ne-a înseninat ziua, acestea ar trebui contorizate în sufletul nostru, pentru că pot fi o sursă neaşteptată de pozitivitate şi un imbold care să ne arate că suntem norocoşi. Iar despre această calitate de a putea râde din tot sufletul, de a trăi fiecare clipă cu optimism, chiar dacă nu mereu avem parte doar de fericire, e vorba aici.

Există cărţi care mă cuceresc încă de la primele pagini, care mă asigură că voi avea parte de o călătorie antrenantă şi plăcută, şi aşa s-a întâmplat aici. De la început Jenny m-a atras în nebunia ei, m-a captivat cu stilul ei special, amuzant, direct, atrăgându-mi simpatia şi curiozitatea. Născută într-un oraş mic din Texas, Wall, putem afirma că nimic din lumea autoarei nu a fost tipic: familia neobişnuită şi cu pasiuni bizare, personalitatea ei specială, modul de a se raporta la lume şi la ce e în jur. Jenny reuşeşte să dea un ton de optimism şi bună voie fiecărui moment, fiecărei fraze, deşi privită în adâncime, în ansamblu, copilăria ei a fost una plină de lipsuri, una modestă, din care a sustras doar lucrurile bune. Având ca animale de companie ratoni, curcani, capre şi alte specii bizare, un tată excentric cu o ocupaţie aparte.. (taxidermia, adică împăierea animalelor), micuţa Jenny şi-a construit universul în jurul unor întâmplări deloc comune, care i-au alimentat un fel aparte de a fi..sardonic, special, care iese din tipare. Să vă dau câteva mici exemple.. când era mai mică s-a împiedicat și a căzut într-un cerb despicat, cârdul de curcani ai tatălui ei o urmăreau în fiecare zi până la școală, şi multe altele.

În opinia mea, calitatea de bază a acestei autobiografii e lejeritatea cu care Jenny Lawson ne prezintă fiecare părticică din ea și din trecutul ei, din gândirea și percepțiile pe care le are, și, mai ales, capacitatea extraordinară de a face haz de necaz în orice moment şi de a aduce zâmbete pe chip după fiecare pagină. Jenny a trecut și prin momente grele, în care i-au fost testate puterea, curajul, ambiția, este o femeie extraordinară și specială. Nu se sfiește să fie ca o carte deschisă, să povestească fără menajamente episoade jenante sau neplăcute, care pot șoca cu ușurință, folosește o limbaj lejer și degajat, extrem de direct, condimentat cu expresii mai dure și triviale, și nu îi pasă niciun moment dacă la încheierea lecturii autobiografiei ei lumea o va considera dusă cu capul.. din contră.

Mereu am considerat extrem de greu să scrii cărți amuzante, deoarece la un moment dat poate părea forțat limbajul, poate scăpa din mreje cititorul. Jenny are în sânge acest dar al autoironiei, iar sarcasmul e ca limba ei maternă, pe care o vorbește fluent. Cred că a spune ceva comic este pentru ea la fel cum e respirația pentru unii, iar asta dă dovadă de o inteligență fără margini, deoarece doar oamenii deștepți pot vorbi cu dublu înțeles cu așa ușurință, pot face remarci atât de geniale.

Nu exagerez când spun că autobiografia abundă de situații amuzante sau pur și simplu de întâmplări obișnuite povestite într-un mod hilar. Am râs până la lacrimi, m-a binedispus și băgat într-o stare de dispoziție grozavă. M-a uimit, șocat pe alocuri, impresionat puternic, și nu cred că am învățat mai multe dintr-o carte ca din aceasta.

Da, femeia are ”pitici pe creier”, poate fi ușor paranoică uneori, dar e genială. Aș plăti și acum un bilet de avion dacă aș putea avea posibilitatea să o întâlnesc. Cred că și cinci minute în prezența ai ar fi memorabile.

Jenny ne îndeamnă să ne bucurăm de momentele bizare și să ne trăim zilele cu un strop de nebunie, să ne acceptăm propriul eu – cu toate defectele lui -, să avem curajul să fim diferiți, să ne mândrim cu amintirile noastre, chiar și cu situațiile jenante, deoarece ele ne-au ajutat să devenim cine suntem astăzi. Așa cum autoarea afirmă, ”Pentru că ești definit nu de momentele imperfecte ale vieții, ci de reacția pe care ai avut-o la ele. Și pentru că este o bucurie în a îmbrățișa – mai degrabă decât de a fugi – de absurditățile vieții.” În plus, veți descoperi toate acestea prin intermediul unei lecturi exagerat de amuzante! Trebuie să o citiți, și cât mai repede!

„I can finally see that all the terrible parts of my life, the embarrassing parts, the incidents I wanted to pretend never happened, and the things that make me "weird" and "different," were actually the most important parts of my life. They were the parts that made me ME.”

”When I was in junior high I read a lot of Danielle Steele. So I always assumed that the day I got engaged I'd be naked, covered in rose petals, and sleeping with the brother of the man who'd kidnapped me. And also he'd be a duke. And possibly my stepbrother. Then one of us would get stabbed with a broken whiskey bottle and/or raped. Turns out the only part I was right about was that one of us was going to get stabbed.”
“In short? It is exhausting being me. Pretending to be normal is draining and requires amazing amounts of energy and Xanax.”

“Because you are defined not by life's imperfect moments, but by your reaction to them. And because there is joy in embracing - rather than running from - the utter absurdity of life.”

Carte primită pentru recenzie de la librăria online Books Express.

Puteţi comanda o mulţime de cărţi în engleză, franceză, germană, spaniolă, dar şi alte limbi străine de pe http://www.books-express.ro/ titluri frumoase şi la preţuri accesibile, livrarea rapidă, în câteva zile doar.

Nebunia trăită fără menajamente. „Let’s pretend this never happened” de Jenny Lawson - Recenzie

Krisz 4

Cartea a apărut la Editura Univers şi o puteţi comanda de AICI

Încă din cele mai vechi timpuri, când omul nu încerca să se dumirească ce e cu el şi doar se lupta să supravieţuiască, să se folosească de orice pentru a-şi uşura existenţa, au existat acele personalităţi deosebite, ieşite din tipar, care şi-au dedicat viaţa descifrării unor mesaje ascunse despre lume, care s-au concentrat asupra scopului şi rostului nostru pe pământ. Ei s-au intitulat, simplu, filosofi, iar înţelepciunea e cea care le-a fost hrană de zi cu zi, iar mintea, cea mai puternică armă.

Micuţul Hans Thomas, nepotul unui soldat neamţ, porneşte împreună cu tatăl lui în călătoria vieţii sale, una plină de înţelesuri ascunse şi la finalul căreia va descifra un mister captivant. Destinaţia este Grecia, iar scopul, căutarea mamei sale care a plecat de lângă ei, i-a părăsit când acesta avea doar patru ani. Băieţelul este foarte precoce şi reuşeşte să răspundă cu iscusinţă frământărilor tatălui său, care e diferit de ceilalţi oameni, colecţionează jokeri din pachete de cărţi şi se crede filosof, pasionat fiind de acest domeniu.

La un moment dat Hans îl cunoaşte în traiectoria lor pe un brutar care îi oferă în mare taină o cărticică ale cărei cuvinte le va desluşi doar prin intermediul unei lupe mici. Între paginile ei, copilul va descoperi o poveste fascinantă din trecut, care pare extrem de asemănătoare cu propria lui viaţă.

L-am descoperit pe Jostein Gaarder prin „Fata cu portocale”, un roman de scurtă dimensiune, dar multilateral şi atât de profund, care m-a răscolit; sufletul meu a fost deschis iar cuvintele lui pur şi simplu mi-au făcut vraişte prin toate sentimentele. Cărţile acestui scriitor nu doar le parcurgi şi după ce le termini le abandonezi pe un raft prăfuit, ele îţi provoacă constant mintea, te îndeamnă să îţi pui întrebări esenţiale, să îţi scoţi isteţimea şi iscusinţa la fileu. Mă simt mult mai bogată sufleteşte şi mai ales intelectual după lectura unui roman scris de acest autor.

Narată din perspectiva băieţelului în principal, având o voce puternică şi pătrunzătoare, capitolele cărţii au ca titluri denumirile cărţilor de joc, iar istorisirea din prezent se întrepătrunde cu cea din trecut, lin şi cu măiestrie, fără să fie deranjantă trecerea. Povestirea în ramă m-a ţinut pe jar şi m-a făcut tot mai curioasă să aflu povestea brutarului Hans şi aventurile sale de pe insulă, dar totodată eram intrigată şi de întâmplările prin care trecea băieţelul, îmi doream să ştiu dacă îşi va găsi mama şi ce deznodământ va avea cartea. Am apreciat referirile pe care tatăl lui le face despre Joker, faptul că el e cel neînţeles, fără seamăn şi pereche dintr-un pachet de cărţi strict organizat. Analogia pe care o face cu omul care nu îşi găseşte locul în lume, care nu doar crede totul, ci cercetează, gândeşte, se frământă, care are propriile idei şi dubii, mi s-a părut uimitoare.

Cu toate că „Misterul cărţilor de joc” a fost o carte fascinantă, unde realul şi fantasticul se îmbină armonios, unde alunecăm fără să simţim într-o lume bizară dar totodată ingenioasă, unele aspecte mi-aş fi dorit să fie atinse într-un mod diferit. De exemplu, răspunsurile pe care Hans le dădea câteodată tatălui său sau reflexiile întortocheate despre viaţă şi rostul ei erau mult prea geniale şi mature, pe care orice copil, oricât de inteligent ar fi, e greu să le aibă. Bineînţeles că am fost captivată de aceste cuvinte cu tâlc, dar ar fi trebuit ales alt narator pentru ele, cartea fiind scrisă în principal din perspectiva băieţelului.

Încă un aspect pe care l-am observat ar fi acela că deşi sunt adepta finalurilor deschise, mă bucur atunci când autorii au încredere în cititorii lor şi le pasează această misiune importantă şi meticuloasă de a fi proprii creatori ai poveştii, aici mi s-a părut că totul a fost lăsat prea în aer şi consider că trebuiau totuşi clarificate câteva aspecte. M-am simţit spre sfârşit ca împinsă brusc din avionul în care m-am bucurat până atunci de peisaje superbe, direct în vâltoarea norilor.

Am citit doar două romane ale lui Jostein Gaarder, dar pot afirma fără să clipesc că este unul dintre cei mai buni autori descoperiţi în mica mea aventură de cititoare. Nu există ceva în scrierile sale fără sens sau scop, fără un mesaj precis de transmis. Cărţile sale sunt cu tentă filosofică, iluminatoare, revelatoare, îţi deschid ochii şi mintea, te fac să ieşi din zona ta de confort, din pătrăţica ta, şi să meditezi la lume şi la cursul ei, la viaţă, univers, pe scurt, îţi ridică mingea la fileu şi te invită să raţionezi şi să reflectezi la subiecte complexe.

Deşi are doar 224 de pagini, „Misterul cărţilor de joc” este plină de simboluri şi de semnificaţii, de revelaţii şi întrebări la care trebuie să găsim răspunsurile în sinea noastră. Autorul ne îndeamnă să nu ne complacem într-o existenţă banală şi insipidă, să nu ne supunem rigorilor şi clasificaţiilor ca nişte roboţi, să raţionăm constant, să ne îndoim de tot ce e în jurul nostru şi să găsim o explicaţie clară şi logică pentru orice.

„El era de părere că o femeie, cu cât este mai frumoasă, cu atât are mai multe dificultăţi să se înţeleagă pe sine însăşi.”

”Din nefericire, nu e întotdeauna posibil să-i alegem pe cei de care ne îndrăgostim.”

”Viaţa este o loterie uriaşă în care doar lozurile câştigătoare devin vizibile.”

”Sunt de acord că aici e un fel de mister. Pe planeta asta locuiesc cinci miliarde de oameni. Şi se întâmplă să te îndrăgosteşti de o persoană anume. Şi atunci o vrei numai pe aceea şi nicidecum pe alta.”

“Noi îmbătrânim. Părul ne albeşte. Corpul ni se şubrezeşte. Murim. Dar cu visurile noastre nu se întâmplă asta. Ele pot trăi mai departe, în alţi oameni, timp îndelungat după moartea noastră.”

“M-am întristat deodată nespus, gândindu-mă că noi, oamenii, suntem făcuţi astfel încât ne obişnuim în mod inexplicabil cu faptul de a trăi. Suntem în viaţă şi totul vine de la sine. Ne gândim la sensul vieţii doar când se apropie ziua în care trebuie să ne luăm adio de la ea.”

“Dragostea este, de fapt, cel mai mare miracol. Timpul nu are putere asupra ei. Timpul poate devora doar amintirile.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Univers.

Atunci când viaţa se oglindeşte în absurd. „Misterul cărţilor de joc” de Jostein Gaarder - Recenzie

Krisz 2

Cartea a apărut la Editura Leda şi o puteţi comanda de AICI

Moartea unei persoane dragi este un moment groaznic şi care te poate dărâma complet, îţi cutremură întreaga existenţă, lăsându-te fără echilibru. Singurul lucru care te mai poate alina în timp ce orbecăi prin suferinţa ta este gândul că a plecat într-o lume mai bună şi că a avut parte de linişte atunci când te-a părăsit. Dar când cel iubit a dispărut într-un mod tragic, i-a fost furată viaţa cu cruzime de cineva, îţi extragi puterea din dorinţa iminentă de răzbunare, din scopul de a face dreptate.

Având acţiunea setată în Irlanda, în misteriosul Dublin, volumul „Febra neagră” urmăreşte povestea unei tinere din Georgia, MacKayla Lane, care împinsă de durerea morţii surorii ei Alina, vine cu sufletul sfâşiat pe urmele vieţii acesteia, pentru a-i găsi criminalul şi a se asigura că dispariţia acesteia nu va rămâne nepedepsită. Însă o dată ajunsă aici, Mac va descoperi pericole care o pândesc la tot pasul, va afla tot felul de informaţii surprinzătoare despre sora ei, a cărei moarte se pare că se învârte în jurul unei cărţi antice şi bizare, Sinsar Dubh. Însă, mai presus de acestea, fata va trece de la graniţa realismului, a siguranţei, confortului, vieţii liniştite pe care o avusese până acum, la cea a unei lumi ascunse, supranaturale, plină de elemente nemaiîntâlnite şi de creaturi înfiorătoare şi cu scopuri ascunse.

Nu ştiu cum să structurez recenzia acestei cărţi fără să mă trezesc la final cu o mare de fani deranjaţi, dar cum falsă nu pot fi, nu am cum să mint în legătură cu o carte care m-a dezamăgit, oricât de iubită sau ovaţionată ar fi de majoritatea cititorilor ei. Dacă iniţial am pus impresia mea pe seama faptului că poate nu mai relaţionez eu cu aceste genuri, paranormal romance sau fantasy, că nu le mai diger eu cum trebuie şi am devenit prea critică, am avut norocul să citesc „Cioburi de stele” care pur şi simplu m-a făcut să plutesc, m-a aruncat în mijlocul galaxiilor şi a unei poveşti fascinante, frumoase, dovedindu-mi totodată că încă mai pot iubi aceste romane, dacă sunt extraordinare.

Labilitatea cărţii mi s-a părut că a pornit de la incapacitatea scriitoarei de a da viaţă unor personaje remarcabile, individualizate bine, care să fie plăcute sau măcar interesante. Nu am reuşit deloc să le îndrăgesc sau să le înţeleg, în mare parte. Mac este genul de tipă superficială, care se mulţumeşte cu puţin şi care pune preţ prea mare pe lucruri banale. Are un comportament imatur, pe care l-aş fi tolerat la o adolescentă, dar nu şi la o tânără de 22 de ani de la care speram la mai multă seriozitate, despre care visam că e înfiptă cu picioarele în pământ şi capabilă, nu aşa uşor de distras de banalităţile lumii cotidiene, de oja care se asortează sau nu cu ţinuta ei roz bombon. A fost genul de personaj din cauza căruia muşchii ochilor mei au făcut febră musculară de câte ori i-am dat peste cap, şi pe care aş fi scos-o din poveste şi aş fi pocnit-o straşnic cu cartea în cap, ca să îşi revină. Sunt conştientă că pierderea surorii ei a răvăşit-o, dar parcă nu am putut empatiza deloc cu durerea ei, eu fiind extrem de sensibilă de subiectul pierderii cuiva, dar aici fragmentele în care MacKayla vorbeşte despre Alina mi s-au părut mai seci decât discursurile politicienilor.

Am apreciat ţelul curajos, faptul că există o evoluţie a ei, chiar dacă mică, dar mi-aş fi dorit ca iniţiativa şi imboldul să fi pornit din interiorul ei şi să nu fie mereu împinsă de la spate de Barrons. Că tot l-am adus în discuţie, personajul masculin din „Febra neagră” este unul interesant, dar distant şi exagerat de enigmatic. Nici până spre final nu am reuşit să îmi conturez o imagine clară despre el, să îmi fac o părere şi să mă conving dacă merită încrederea mea sau nu. Autoarea prea l-a urcat pe un piedestal şi l-a învăluit în ceaţa, nu am putut descoperi mai nimic despre trecutul lui, felul lui de a fi, doar ne-a fost scos în evidenţă faptul că e avid să pună mâna pe Sinsar Dubh, dar fără să aflăm şi de ce, bineînţeles.

Recunosc că sunt genul de cititor care pune poate prea mult preţ pe tipologia personajelor, pe caracterizarea lor multifaţetată şi abilitatea acestora de a se lipi de sufletul meu. Dar dacă nu am parte de asta, însă acţiunea e antrenantă şi mă ţine în priză, cartea tot se ridică mult în ochii mei. Aici parcă şi acest aspect a scârţâit, dacă am fost mai mult decât fascinată de descoperirile referitoare la lumea Fae, am putut vizualiza monştrii foarte punctual descrişi, am admirat organizarea precisă a acestor creaturi oribile şi înfiorătoare, din clipa în care Mac şi Barrons doar au început să se perinde pe la tipi dubioşi în căutarea manuscrisului misterios, mi-am pierdut interesul şi am tot aşteptat să se petreacă lucruri mai palpitante.

Nu ştiu ce e diferit în creierul meu faţă de cel al celorlalţi cititori care au iubit cartea. Da, locaţia a fost una captivantă, premisa de la care s-a pornit una mai mult decât originală, însă construcţia poveştii în sine nu a fost cea mai inspirată iar personajele banale şi seci; fundaţia puternică nu a fost suficientă dacă materialele alese au fost slabe calitativ, rezultatul final fiind mult mai puţin spectaculos decât mă aşteptam.

În ciuda obiecţiilor mele şi a nemulţumirilor faţă de personajele romanului şi de aspectele care mi s-au părut personal deranjante şi deloc la locul lor, trebuie să recunosc că autoarea Karen Marie Moning a reuşit să clădească o bază solidă şi interesantă pentru lumea ei Fae, una pe care sper să o exploateze mult mai mult şi mai bine în viitoarele volume.

„El era iarna, eu eram vara. Eu, zi, el, noapte. O noapte neagră şi furtunoasă.”

”Rămăsesem prinsă între el şi perete şi simţeam nevoia de mai mult spaţiu. Apropierea fizică de Jericho Barrons avea un efect tulburător, ca şi când m-aş fi aflat în apropierea unui câmp magnetic.”

”Uneori, domnişoară Lane, a reluat el, trebuie să te rupi de trecut pentru a-ţi accepta viitorul.”

“Într-o luptă, cea mai puternică armă este speranţa.”