Recenzie: Mândrie + Prejudecată + Zombi Recenzie: Prinţesa Mecanică Recenzie: Timpul îndrăgostiților Recenzie: Regina Adevărată Recenzie: Regatul furtunilor Recenzie: Suflete pereche Recenzie: S.E.C.R.E.T. Recenzie: Dorothy must die Recenzie: Delirium Recenzie: Diamantul de la miezul nopții Recenzie: Sentimentul unui sfârșit Recenzie: Forbidden Recenzie: O întâmplare ciudată cu un câine la miezul noptii Recenzie: Zi după zi Recenzie: Betibú Recenzie: Fericirea mea ești tu Recenzie: Pe strada Dublin Recenzie: Alegerea


sâmbătă, iulie 23, 2016

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Atunci când vine vorba de Lavinia Călina şi de romanele ei, nu simt că mă avânt pe un teren înşelător, nu pornesc lectura cu emoţii şi cu uzualele îndoieli care mă fac să mă întreb dacă îmi va plăcea sau nu cartea, dacă mă va fascina sau mă va dezamăgi. Nu, nu e deloc cazul, am mai citit trei titluri ale autoarei, şi m-am convins de mult că este una extrem de talentată şi inventivă, iar scrierile ei mereu mă captivează, mă cuceresc, şi le citesc pe nerăsuflate, pentru că dau dependenţă. Nu am avut reţineri nici când am auzit că subiectul noii poveşti este unul legat de apocalipsă şi zombies, cu toate că nu sunt deloc fană a acestor creaturi şi nici nu sunt aşa de entuziasmată să citesc despre ele. Dar cu „Zona Zero” a fost altceva; mi-am propus de la început să o citesc, de când am aflat că apare, sigură fiind că o să mă surprindă plăcut, atât cât permite asta subiectul incomod şi dureros. Ceea ce a şi făcut.
Lumea e decimată de un virus necunoscut în această poveste postapocaliptică, iar majoritatea oamenilor au devenit nişte creaturi inumane, monstruoase, conduse doar de setea de sânge şi de dorinţa de a se hrăni din carnea semenilor lor. Sunt acum un fel de zombies, după ce au fost afectaţi de această boală, dar în carte sunt cunoscuţi sub denumirea de „paraziţi”. Acțiunea se petrece în România, și încă din primele pagini, avem şansa de a face cunoştinţă cu personajul cheie, cel central, Elena, care este nevoită să îşi omoare soţul, practic să îşi anihileze jumătate din suflet, din fericire, pentru a evita ca acesta să se transforme într-un parazit după ce a fost infestat cu virusul. Încă din incipit putem remarca această putere extraordinară interioară a tinerei, şi dorinţa imensă de a face ce e corect, chiar cu preţul distrugerii ei ireversibile.
După cinci ani de la acest moment, totul e haos, paraziţii controlează tot, iar puţinii oameni care au reuşit să le supravieţuiască stau ascunşi în câteva baze. Elena nu mai este acea femeie fragilă şi cu psihicul distrus, cu speranţele sfârtecate şi inima smulsă din piept; acum e o adevărată forţă pregătită mereu să distrugă monştrii din jur, şi conducătoarea uneia dintre baze. Toţi se tem de ea, mulţi o invidiază, dar vieţile lor depind de acţiunile întreprinse de aceasta, de deciziile pe care le ia şi de capacitatea de a gestiona cât mai bine locul.
Într-unul dintre raidurile pe care Elena le face cu câţiva oameni de a ei în căutare de resurse pentru bază, ei vor salva doi tineri, Vanessa şi Vlad, din ghearele unor paraziţi şi îi vor aduce cu ei la adăpost. Acest lucru nu îi va mulţumi pe cei doi, care sunt fraţi şi de atâţia ani au reuşit să îşi poarte singuri de grijă şi să fie liberi. În plus, Vlad e o adevărată bătaie de cap şi o dispreţuieşte pe Elena de la început, datorită caracterului ei dur şi tranşant, al sarcasmului usturător şi al felului implacabil de a se comporta cu cei din jur. Însă cu toate acestea, Elena este atacată de cei din interior, pentru a fi răpusă şi a-i lua locul, iar gestionarea bazei devine pentru ea un deşert mişcător şi periculos. Dacă va reuşi ea să îi protejeze pe toţi cei a căror existenţă depinde de ea, să îi ţină departe pe paraziţi, şi care va fi în final deznodământul acestei cărţi tulburătoare, trebuie să descoperiţi singuri.
Micile mele îndoieli că poate nu o să îmi placă acest roman la fel de mult ca celelalte ale autoarei, din cauza subiectului abordat, au fost alungate încă de la început. Dacă zombies, paraziţi, aceste creaturi devoratoare de carne umană mă repugnă, şi nu îmi doream să am prea mult contact cu ele, să le descopăr natura înfricoşătoare, nici nu am avut parte de prea multe momente cu acestea în „Zona Zero”. Am constatat că această carte nu se axează atât pe mult pe inamicul iminent şi odios, cât se concentrează asupra consecinţelor pe care prezenţa lui le-a avut asupra umanităţii, a distrugerilor pe care le-a cauzat oamenilor, a modului cum au reuşit puţinii supravieţuitori să lupte şi să meargă mai departe într-o lume întunecată care le-a furat stabilitatea, lumina, pacea, familiile, echilibrul. Cu toate că frământările şi conflictul interior e unul puternic şi zguduitor, să nu aveţi vreo clipă senzaţia că romanul este unul static, deopotrivă: e un bagaj de acţiune şi adrenalină, plin de clipe care îţi vor lua graiul, de trădări care te vor revolta, de morţi care te vor şoca. Citind această carte e mai intens şi mai antrenant decât o cursă în cel mai nebunesc circuit de montagne russe, pentru că atunci când ai senzaţia că lucrurile s-au liniştit chiar şi pentru o secundă, iar eşti luat cu valul, spulberat de furtunile din bază şi de situaţiile de acolo.
Trebuie să recunosc că mi-am propus de când am început să pun o barieră între mine şi personaje, să nu mă ataşez de ele, deoarece majoritatea celor care au terminat romanul s-au plâns că acesta e mânjit de mult sânge şi că le-a călcat inimile în picioare datorită numeroaselor morţi din el.  Asta însă mi-a fost imposibil, pentru că, inevitabil, unii mi s-au strecurat in suflet fără să pot controla asta.  Povestea Elenei este cu adevărat tulburătoare şi te prinde în mreje. Încolţită, neînţeleasă, detestată de cei din jur şi deopotrivă respectată, având o responsabilitate imensă care îi apasă zilnic pe umeri, tânăra nu e un personaj uşor de plăcut şi de apreciat. Însă în ciuda barierelor pe care le pune în faţa celorlalţi, a atitudinii sfidătoare şi a cruzimii, sufletul ei e măcinat, se corodează din cauza suferinţelor îndelungi şi chinuitoare. Toate flashback-urile din trecutul ei, unul în care era fericită, împlinită, liniştită, sunt deopotrivă înduioşătoare şi extrem de deprimante, având în vedere situaţia în care se află în prezent.
În cărţile Laviniei am regăsit mereu personaje feminine memorabile şi această tendinţă de a contura capacitatea de care noi femeile, dispunem, uşurinţa de a face faţă situaţiilor de criză. De asemenea, am remarcat că în privinţa bărbaţilor, majoritatea sunt mânaţi de forţă fizică şi cam atât, creierul şi baza o reprezintă tot sexul frumos. Toţi mi se par cam neciopliţi şi destul de slabi, deşi se cred buricul pământului. Sunt uşor de influenţat şi asta îmi displace. Îmi doream mult să descopăr în sfârşit în scrierile acestei autoare un personaj masculin memorabil, care să mă cutremure şi să mă facă să îl apreciez cu adevărat. Dar nici Vlad nu a reuşit asta, din păcate. Dar pe viitor, cine ştie? Doar autoarea e plină de surprize.
Lavinia Călina deja e o voce puternică în literatura românească contemporană şi ne dovedeşte cu fiecare carte pe care o scrie de talentul ei fără limite, provocându-ne totodată inteligenţa şi capacitatea de a medita la unele situaţii incomode şi dureroase. „Zona Zero” e un roman cutremurător, o lecţie tranşantă despre umanitate, despre dozele de forţă şi slăbiciune, de răutate şi totodată de dorinţă de a ieşi la liman, de a supravieţui, ale oamenilor, chiar şi într-o lume cu fundul în sus. Însă ceea ce poate salva această lume tenebroasă, este tocmai focul mistuitor al speranţei, care nu se stinge niciodată din sufletul oamenilor, indiferent de situaţie.


Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet. Mulţumesc frumos!

Lupta pentru supravieţuire a început. “Zona Zero” de Lavinia Călina – Recenzie

Read More

marți, iunie 14, 2016

 
Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Dacă ar fi să îmi aştern vreodată visele pe hârtie, atmosfera şi conţinutul lor ar fi plămădite din acelaşi material cu poveştile din „Quasar”. Ar fi fidele cărţii şi ar avea în comun aceeaşi doză de sumbru şi ireal, de absurd şi fabulos, doză care ar fi amestecată cu trăiri confuze, cu haosul şi totodată cu emoţii extrem de palpabile şi de comune. Cred că premisa prozelor scurte ale Anei îşi are punctul de plecare undeva din inconştientul autoarei, pentru că citind, efectiv ai impresia că te plimbi prin tenebrele unor reverii.
Personajele din „Quasar” se află undeva la limita dintre realitate şi fantezie, dintre vis şi trezie, dintre luciditate şi nebunie, pământ şi cer, iar această condiţie incertă şi bulversantă a lor testează totodată şi forţează limitele creativităţii şi imaginaţiei cititorului, care este antrenat în mecanism şi invitat indirect să descopere înţelesuri ascunse şi mesaje încifrate
Totodată, consider că ce e unic şi fascinant la acest volum de proză e că el se relevă altfel şi în diverse forme în funcţie de lectorul lui, renaşte şi prinde noi contururi în raport cu ochii care îl descoperă şi prin prisma conştiinţei acestuia.
E un volum complex şi derutant, iar citind prozele scurte ale Anei Mănescu nu veţi rămâne în minte neapărat cu fire narative, cu anumite întâmplări clare şi logice sau cu numele unor personaje, pentru că cele din urmă, ca şi natura umană de altfel, suferă de un grad major de efemeritate. Însă veţi fi purtaţi printr-un amalgam de stări, vă va face să meditaţi la viaţă, moarte, vis, univers, creaţie, artă, muze şi să încercaţi să reconstituiţi anumite imagini de o coloratură stridentă uneori, dură, cu un mare impact emoţional, care personal mi-a amintit de expresionism şi de tabloul „Ţipătul”. Parcă toate gândurile şi senzaţiile prin care trec personajele sunt amplificate înzecit,  încât acestea reuşesc să depăşească bariera materială a hârtiei şi să devină apăsătoare şi pentru cititor.
Cum e şi în viaţă, când unele persoane ne plac mai mult sau mai puţin, când unele momente ne încântă sau nu ne ating, aşa s-a întâmplat şi cu textele Anei, unele m-au impresionat puternic şi m-au uimit, altele am simţit că au fost menite mai mult să facă legătura între anumite stări. Cele mai desăvârşite şi care s-au pliat cu gustul meu mi s-au părut "Hanul", "Explozii de omizi", "Umbra Contesei", dar toate poveştile sunt legate oarecum între ele şi comunică din punct de vedere tematic. De asemenea, sunt sunt îndrăzneţe şi inovatoare din punct de vedere al redactării, al subiectelor abordate şi a modalităţii de construire a unor imagini.
Trebuie să subliniez că stilul autoarei este unul cu adevărat desăvârşit, din punct de vedere estetic nu pot spune decât că atinge o măreţie rar întâlnită de mine, deoarece scriitura Anei e ca o licoare magică şi rafinată cu un gust nou şi provocator, care te ademeneşte şi te ameţeşte, te plimbă în zone ascunse ale minţii ei şi a minţii tale totodată, te duce spre alte universuri şi apoi te lasă singur, să cazi în gol de la altitudini nesperate.
Că iubirea e o constantă pe parcursul paginilor e clar, însă când ajungi la inevitabilul final, înţelegi că şi titlul cărţii e o metaforă pentru iubire; aşa cum quasarul este cel mai luminos obiect din Univers, iubirea e la rândul ei forţa primordială din sufletele oamenilor, un sentiment care înnobilează şi totodată te schimbă iremediabil, care te poate purta pe culmile fericirii sau te aduce la distincţie la fel de rapid ca o bătaie a genelor. Din iubire de naştem şi tot din cauza iubirii pentru necunoscut, pentru nou, murim.
„Quasar” nu e doar o carte, ci mii de părticele de cuvinte şi de fragmente care explodează şi se metamorfozează în funcţie de oamenii care o citesc. Volumul e cameleonic, la fel ca şi iubirea, care poate lua diverse chipuri: iubirea pentru celălalt, pentru sine, iubirea pentru artă, natură, întuneric. Vorbeşte despre lume şi despre noi, fiinţe mici, de condiţia umană limitată care doar prin ficţiune se poate ridica mai sus de forţele care în mod normal depăşesc puterea noastră de înţelegere şi de control. 

„Ceea ce e refuzat nu dispare, ci creşte. Unii oameni sunt magneţi. Sunt găuri negre care încep cu o stea şi ajung să înghită galaxii întregi.”  

  „Ţi-am ştiut cea mai mare frică şi dorinţa care te ţinea trează nopţile. Am ştiut că le vei cunoaşte pe amândouă, şi groaza, şi fericirea, şi iubirea, şi moartea, şi cosmogonia, şi apocalipsa. N-am ştiut că eu le voi aduce însă, n-am ştiut până n-a fost prea târziu.”
"Universul a început cu un bang şi s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri." 

Carte primită pentru recenzie de la autoare. Mulţumesc frumos!

Iubirea ca apocalipsă şi cosmogonie. „Quasar” de Ana Mănescu – Recenzie

Read More

duminică, mai 29, 2016


Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Întotdeauna am fost fascinată de altercația dintre realism și fantastic, credință și supranatural, psihic și fizic... tot ce pare posibil și imposibil într-o combinație absolut incredibilă. Fiind atât de ordinari, cu toții căutam ceea ce nu putem atinge, ceea ce se naște din cuvântul imposibil. Din această cauză, poftim la infinitul necunoscut pe care îl identificăm perceptibil și... real.
”Malad” de Alexandru Voicescu este un roman absolut răvășitor, lăsându-mă fără cuvinte, într-un haos plin de fascinație.
Acest roman ne introduce cu ușurință la lansarea unei tablete grafice de către compania W, la care lucrează Andrei, art director român stabilit în Elveția și personajul principal. La această lansare sunt invitați cinci artiști pentru a-și încerca talentul într-un concurs speed drawing. În timpul concursului, Andrei experimentează o viziune inexplicabilă și incredilă provocată de desenul creat de unul dintre participanți, Ioana Dună. În urma intensității viziunii care l-a acaparat, Andrei leșină, iar în momentul în care se trezește, observă că Ioana a dispărut.
Fiind pătruns de un sentiment de familiaritate avut pentru fata enigmatică și desenul halucinant pe care doar el l-a trăit cu adevărat, Andrei încearcă să o găsească pentru a găsi o explicație plauzibila pentru tot ce a experimentat de când s-au întâlnit.
Urmele Ioanei îl vor conduce într-o multitudine de întâmplări, în care va fi urmărit de poliție pentru o crimă de care este acuzat, dar și alte experiențe ce îl vor înmărmuri și fascina deopotrivă, ajungând să descopere secretele unei lumi decadente, plină cu divinități. Cu toate acestea, el va trebui să fugă de autorități și va fi ghidat de Eliza, singura la care nu s-ar fi așteptat să îl ajute, dar care pare să cunoască mai bine situația excepțională în care se află. Cu ajutorul ei, el va afla de adevărurile despre propria persoană, despre viata lui plină de semnificații din legende străvechi, născute în Banat, de unde Andrei provine, iar aceste enigme ce vor fi spulberate de adevăr îl vor conduce înapoi, în tara natală, pentru a-și îndeplini destinul.
Am observat, cititoare fiind, că doresc după fiecare carte citită tot mai multă perfecțiune. Îmi doresc să fie bine scrisă, în așa fel încât să mă capteze în totalitate, să aibă personaje cu care să rezonez în moduri diferite și de la care să am ce învăța, să includă toate lumile posibile și fantastice.
De aceea, în momentul în care am terminat cartea „Malad” de Alex Voicescu, am știut că este cartea perfectă pe care o așteptam să o citesc de mult, fără să știu că ea este cea după care tânjeam. Din punctul meu de vedere, acest roman are totul, inclus în doar 224 de pagini. A îngemânat atât de frumos o lume corporatistă, cu una plină de legende și supranatural, unde destinul și accidentul se intersectează, astfel producând un abis în care Andrei cade neîncetat spre descoperirea sinelui, a identității lui reale și incredibilă.
Sunt atât de multe lucruri care mi-au plăcut cu adevărat, încât cu greu reușesc să îmi găsesc cuvintele pentru a enumera câteva dintre ele.
Ce mi-a plăcut foarte mult a fost lupta dinăuntrul lui cu propria persoană, cum și-a despărțit propria persoană în două personalități, eu și tu, un eu și un alter ego care pândește în taină viața pe care eul o trăiește. M-a fascinat acest lucru pentru că fiecare persoana se poate asocia cu acest fapt prin simplul motiv că fiecare are o conștiință, o voce interioară ce apare fix când avem nevoie.
Poveștile personajelor a fost un alt plus pe care l-am îndrăgit enorm. Felul cum au fost descrise, în amănunte, dar în același timp atât de enigmatice și pline de un ocult fantastic, m-a făcut să le accept pe toate ca fiind parte din realitatea noastră. M-am atașat de fiecare prin felul unic și disperat de a se remarca cu ajutorul senzațiilor și experiențelor pe care le-au trăit înzecit.
Iar, odată cu ele, am trăit în doar 224 de pagini, o viață întreagă. După ce am terminat de citit cartea, am simțit ca și cum am încheiat o carte de un volum mult mai mare de pagini, deoarece felul în care a transmis totul, jocul de cuvinte prin care a construit romanul, structura complexă prin care au fost create poveștile personajelor, legendele enigmatice, interacțiunea a tot ce poate fi opus... totul a fost creat într-un mod genial. Consider că nu mulți posedă abilitatea de a trasmite în doar câteva pagini, atât de multe lucruri, iar Alex Voicescu a creat imposibilul.
”Malad” de Alexandru Voicesu este un roman genial din toate punctele de vedere, până la ultima pagină, ultimul cuvânt scris. Această carte merită citită și recitită pe parcursul vieții, deoarece poți simți tot ce ai trăit când ai citit pentru prima dată și poate chiar mai mult și mai intens, dacă este posibil. Sunt onorată că am putut citi o asemenea carte atât de bine scrisă și aștept cu nerăbdare să le citesc pe următoarele ce vor urma.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet.

P.S. Cartea tăiată din prima poză am primit-o în dar împreună cu un cadou mai special înăuntrul ei şi nu m-a lăsat inima să o arunc. 

Conștientizarea unui destin aparte într-o lume complexă. ”Malad” de Alexandru Voicescu - Recenzie

Read More

joi, mai 26, 2016

Editura Leda ne-a oferit o carte nouă în colecția Leda Edge, numită Blestemul câștigătorului de Marie Rutkoski, prima parte a trilogiei Blestemul câștigătorului.
Noi ne-am îndrăgostit de coperta ei și avem un feeling că nici coținutul ei nu ne va dezamăgi :)!

Într-un imperiu care se desfată cu războaie și cu înrobirea celor învinși, Kestrel, fiica unui general, are doar două posibilități: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Dar lumea îi este dată peste cap atunci când își întâlnește sufletul-pereche – un sclav ai cărui ochi par să sfideze întreaga lume. Urmându-și instinctul, sfârșește prin a-l cumpăra pentru o sumă imensă de bani. Însă băiatul deține un secret, iar Kestrel află în curând că prețul pe care l-a plătit pentru o altă ființă umană e mult mai mare decât și-ar fi putut imagina.
Blestemul câştigătorului îţi taie răsuflarea, e un triumf liric al cărţilor YA fantasy. Marie Rutkoski scrie cu o forţă extraordinară şi a creat o epopee de o frumuseţe temerară. E o carte care trebuie citită.”- Ann Aguirre

”Blestemul câștigătorului” (Blestemul câștigătorului #1) de Marie Rutkoski la editura Leda

Read More

luni, aprilie 11, 2016

Nu plănuisem iniţial să comprim ideile despre cele două romane într-un singur articol, dar pentru că le-am citit recent, sunt apărute ambele la Editura Trei şi aparţin aceluiaşi gen, am zis că ar fi ok şi aşa, mai ales că tema aparenţelor e prezentă în ambele.  


Cartea a apărut la Editura Trei și poate fi comandată de AICI

Cu toate că "Fata din tren" mi-a atras atenția încă de când a apărut la noi, nu pot spune că intenționam neapărat să o citesc acum, aveam alte cărți prioritare pe listă. Dar întâmplarea a făcut să îmi arunc ochii peste fragmentele de început și am fost atât de vrăjită de ele, încât nu m-am mai putut dezlipi de poveste până nu am terminat-o.
Acțiunea se învârte în jurul "fetei din tren", Rachel, care nu e nicidecum atât de tânără precum titlul ne indică că ar fi: e de fapt o femeie de peste 30 de ani, divorțată, fără loc de muncă, alcoolică și cu o viață distrusă. Constantele în existența ei cu susul în jos sunt aceste două călătorii zilnice pe care le face cu trenul, cele care îi dau prilejul să îi observe și analizeze pe cei din jur și să își creeze anumite scenarii despre aceștia. Astfel, Rachel descoperă prin intermediul deplasărilor ei un cuplu aparent fericit, care locuiește la câteva case de fosta ei locuință, și în a căror căsnicie idilică își canalizează aprecierea și admirația, deoarece aceștia par a avea tot ce ea a pierdut, ce i-a scăpat printre degete. Însă din momentul în care află că acea femeie pe care ea o urmărea zilnic pe geam și al cărui nume real e Megan, este dată dispărută, monotonia și lâncezeala din existența fără un scop a lui Rachel sunt complet zdruncinate, deoarece ea consideră că a văzut ceva crucial, ceva ce poate dezlega misterul din jurul acestui caz, aşa că nu stă o secundă pe gânduri înainte de a alege să se implice.
Deși am afirmat că Rachel este miezul poveștii, ea de fapt este liantul care leagă alte două personaje feminine foarte importante: Megan, femeia care dispare și Anna, fosta amantă și actuala nevastă a lui Tom, care a fost soțul lui Rachel. Astfel, cartea e narată de aceste trei femei. Cu toate că despre Rachel aflăm încă de timpuriu cât de fragilă îi și bulversată îi e mintea aburită de alcool, și cât de nefericită e, treptat descoperim că și celelalte două femei cu vieți normale și liniștite sunt măcinate de propriile griji și demoni interiori. Aparenţa..raportul despre ce vedem şi ce imagine ne creăm în minte despre anumiţi oameni şi care e de fapt realitatea, e o temă importantă aici. 
Dispariția lui Megan e butonul de pornire care resetează existența lui Rachel. Cuprinsă de adrenalină, simțindu-se îndatorată față de această tânără să o ajute, ea găsește în sfârșit un scop, un imbold în a face și altceva decât să își plângă de milă și să se înece în trecut și în mizeria eșecurilor ei. Rachel nu are cum să nu te emoţioneze; are atâtea fisuri în suflet, pur şi simplu e atât de răscolită, încercările ei par la început a fi zadarnice, pentru că fiind o beţivă nesigură pe amintirile şi pe mintea ei, nu e desigur nici un martor credibil, cuvintele ei nu sunt luate foarte în serios de poliţie.
Am observat că această carte a fost asemănată de mulţi cu “Fata dispărută” a lui Gillian Flynn; personal, în afară de faptul că o femeie dispare şi soţul ei este imediat bănuit ca fiind vinovat, alte similitudini nu am găsit între cele două romane. Cu toate acestea, comparaţia m-a făcut să am anumite aşteptări de la final. Tot citeam şi tot mă întrebam unde e acea întorsătură de situaţie care să mă zguduie, pentru că la Gillian, spre exemplu, aceasta e echivalentă cu o pocnitură serioasă în moalele capul, atât de zdravăn şi fără milă îşi izbeşte ea cititorii. Conflictul din Fata din tren” se încheie previzibil şi nesatisfăcător, asta a făcut să scadă mult cartea în ochii mei. Cu toate acestea, stilul, modul cum e dezvoltată naraţiunea, conturul personajelor şi al zbuciumului lor interior, sunt impecabile. 
Ca o concluzie: scriitura exemplară, deznodământul banal. Dar e o lectură care merită, e un debut bun, plus că va apărea şi un film în curând!


Cartea a apărut la Editura Trei și poate fi comandată de AICI

„Ghici cine moare primul”, întâiul volum al acestei serii m-a terminat din toate punctele de vedere, şi într-un sens bun! De mult nu am mai găsit un thriller psihologic atât de bine scris, atât de impresionant, alert dar totodată complex, urmărind mai multe fire narative dar fără să fie o lectură greoaie, cu un final tulburător şi o mulţime de material oferit spre reflecţie. Aşa că era firesc că o să aştept cu mare interes al doilea volum şi că îl voi citi pe nerăsuflate, cum a şi fost, de altfel.
După evenimentele tragice şi oribile prin care a trecut de curând, inspectorul Helen Grace nu are timp să îşi revină şi să îşi panseze sufletul, pentru că un nou criminal în serie apare şi e gata să distrugă fără milă pe cei pe care îi targetează. Acest criminal ţinteşte doar victime bărbaţi, care au un mediu familial stabil, soţie, eventual copii, pe scurt, acel tip de oameni, care odată cu dispariţia lor, ar aduce şi distrugerea vieţii celor dragi. De-a dreptul diabolic şi grotesc, asasinul, după ce îşi anihilează victima, trimite inima acesteia într-o cutie, la familie.
Din ce am citit, M. J. Arlidge este scenograful unor seriale poliţiste, iar experienţa lui cântăreşte greu şi în cărţile sale, în situaţiile halucinante pe care le creează, în misterul care învăluie acţiunea. Citind cărţile sale, ai impresia că ai în faţă romane grafice, poţi vizualiza cu uşurinţă personajele, întâmplările, totul e extrem de concis şi de clar pentru ochiul nostru, ne permite să ne imaginăm situaţiile ca şi cum ar fi dintr-un film.
Personajul principal, Helen, e un munte de stăpânire de sine, de autocontrol, forţă, curaj, isteţime. Deşi a trecut prin atâtea, are amintiri care o macină şi care încă îşi întind tentaculele asupra liniştii ei, ea reuşeşte să o dea deoparte pe Helen cea vulnerabilă şi fragilă şi să se dedice complet meseriei ei şi rezolvării celor mai dificile cazuri. Dacă de obicei nu suntem aşa de stricţi să citim volumele dintr-o serie poliţistă în ordine, pentru că adesea avem de-a face cu acelaşi inspector şi cu cazuri diferite, aici e cazul să le luaţi în ordine, pentru că sunt multe elemente biografice ale personajelor principale în prima carte, şi dacă nu aţi citit-o pe aceea, nu vă puteţi explica anumite comportamente de ale lor din acest volum. 
Cu toate că mi-a plăcut mult şi această continuare, m-a zguduit cu scenele înfiorătoare, m-a indignat, răscolit, am simţit că ceva i-a lipsit. Cred că a fost acel factor care să o implice şi personal, sufleteşte pe Hellen, nu doar prin prisma slujbei ei. Volumul e antrenant, se citeşte uşor, e captivant, te prinde şi nu îşi mai dă drumul, dar nu m-a mai cutremurat atât de mult cum s-a întâmplat cu anteriorul. Nu ştiu, mă gândesc că un rol important îl are şi saturaţia, am citit atât de multe thrillere psihologice, fiind unul dintre genurile mele preferate, încât cred că am devenit mult mai greu de impresionat, a intervenit monotonia şi în acest gen. Cred că ar trebui să mai iau o pauză de la romanele acestea, să reiau acest stil peste un timp, ca să îl pot aprecia din nou la justa lui valoare. 

Ghici cine-i în tren. "Fata din tren" de Paula Hawkins şi "Ghici ce-i în cutie" de M. J. Arlidge - Mini Recenzii

Read More

sâmbătă, aprilie 09, 2016


Citatul face parte din cartea "Prinţesa Mecanică" de Cassandra Clare.

Instantanee (9)

Read More

duminică, aprilie 03, 2016

S-a întâmplat de-a lungul timpului să nu apuc să vă aduc în atenție diverse cărți pe care le-am citit. De ce? Din lipsa timpului, a inspirației, a diverselor obligații pe care viața mi le-a pus în cârcă, și pentru că sunt om, firește, și am o viață și dincolo de blog. De aceea nu am reușit să fac recenzii la mai mult de 40% din cărțile citite pe parcursul unui an. Așadar, o astfel de rubrică constantă, și în care să adun toate lecturile mele dintr-o anumită lună nu era doar necesară, ci cred că trebuia instaurată de mai mult timp pe blog. 
Nu e o rubrică cu care nu v-ați mai întâlnit în alte locuri (cred că wrap-up a fost ea denumită de ceilalți). Practic, aici o să vă vorbesc pe scurt despre lecturile dintr-o anumită lună, impresiile mele, fără să aprofundez subiectul ca în recenzii, dar având totodată grijă să subliniez ce mi s-a părut interesant din fiecare carte și să vă las cu părerea generală despre ea. Asta nu înseamnă că nu o să mai scriu recenzii la unele cărți, nicidecum. Doar că astfel o să mă asigur că vă puteți face o părere și asupra lecturilor mele globale. 
De data aceasta, și pentru că tot e inaugurarea ei, am ales să adun în cadrul primului articol din rubrică lecturile din două luni, deoarece consider că am citit în ele cărți diverse despre care doresc să vă vorbesc pe scurt și vouă. :) 
Deci, lecturile mele din lunile februarie şi martie sunt:

"Grădina cu portocali" de Ioana Bâldea Constantinescu

Una dintre cele mai dorite cărți scrise de un autor român contemporan, aceasta a fost. Coperta, subiectul, totul m-a atras instantaneu ca un magnet. Din păcate, nu a fost așa cum mă așteptam. Mult prea abstractă, urmărește mai multe fire narative care la un moment dat te bulversează și pe care nu le mai poți urmări cu fidelitate, am terminat romanul cu mai multe semne de întrebare decât aveam la început. Îmi plac experimentele, stilurile îndrăznețe de scris care provoacă iscusința și isteţimea cititorului, dar aici parcă a fost prea mult. Sau pur și simplu nu am avut eu capacitatea să înțeleg mesajul ascuns dintre paginile cărții. Despre ce e vorba? Despre doi frați despărțiți odată cu separarea părinților lor, și despre cum la un moment dat unul dintre ei va încerca să deslușească misterul și cauzele dispariției celuilalt, care era scriitor, prin intermediul unui manuscris al lui. 

"Castelul de sticlă" de Jeannette Walls

Știți deja că subiectul familiilor disfuncționale e unul care prezintă mare interes din partea mea, iar aici se adaugă și doza uriașă de veridicitate a cărții, fiind una autobiografică, bazată pe experiențe reale, trăite de autoare.  O carte profundă și șocantă care m-a zguduit din temelii, care mi-a modelat inima de parcă ar fi fost de plastilină. E vorba despre niște părinți atipici, care deși sunt foarte inteligenți, aveau toate premisele de a avea succes dacă erau mai raționali, aleg ca nomazii să cutreiere locuri, să trăiască mereu la limită. Și despre niște copii frumoși și care se maturizează mult prea repede și prea brusc, care sunt expuși constant la pericole și cresc plini de lipsuri, înfometați și murdari, dar hrăniți cu promisiuni și vise, oferindu-li-se cadou nu ceva material, ci stelele de pe cer, și având promisiunea că într-o zi tatăl lor le va construi un "Castel de sticlă". Răvășitoare lectură, cutremurătoare aș putea spune. 

"Alias Grace" de Margareth Atwood

Cartea mea preferată de anul acesta, una care cred că va menține sus de tot în top și până la finalul lui.  Ce e interesant e că am un fel de relație ciudată cu romanele acestei autoare, in sensul că nu am reușit să îmi conturez o părere clară în minte.. Am citit în trecut "Femeia oracol" care m-a plictisit teribil și nu mi-a plăcut, apoi am dat de "Alias Grace" care mi s-a părut genială, și aflată sub euforia acestei lecturi am vrut să mai citesc de la Margareth Atwood și "Povestea cameristei", o distopie clasică considerată capodopera ei, care iar nu m-a prins deloc și am ales să renunț la ea, să o reîncep altădată. Așadar nu știu care e poziția mea finală față de creațiile scriitoarei. Cert e că "Alias Grace" mi s-a părut genială, a fost perfectă pentru mine, am devorat-o, deși e destul de mare cartea. Premisa cărții pornește de la un fapt real, cand Grace Marks este acuzată că împreună cu complicele ei, Thomas Kinnear că i-a ucis pe stăpânul ei și pe iubita acestuia. Trecutul se îmbină cu trecutul, avem parte și de diverse schimburi de corespondență, povestea e antrenantă și te ține cu sufletul la gură. Practic, Simon Jordan, un doctor, dorește să deslușească ițele acestei întâmplări încurcate și să descopere ce s-a întâmplat cu adevărat atunci în mintea lui Grace Marks. Dacă sunteți interesat de psihanaliză, de cazurile de personalitate multiplă, sau pur și simplu, de o carte scrisă foarte bine și cu un subiect atractiv, citiți-o neapărat. 

"Jane Eyre" de Charlotte Bronte

Pentru că studiez semestrul acesta Literatura Victoriană la facultate, nu am mai avut scăpare și am citit mai multe cărți din această perioadă. Cu toate că romanul ca specie a înflorit atunci în Anglia, nu pot spune că mă atrag prea mult titlurile din această vreme, pentru că au prea multe personaje, multe secundare si episodice, care mai mult îți abat atenția, majoritatea secvențelor sunt statice, în fine. Prefer romanele cu puține personaje, dar disecate microscopic, foarte atent dezvoltate. Nu cred că are rost să spun mare lucru de "Jane Eyre", de subiect, cred că majoritatea știți despre ce e vorba, deși nu ați citit cartea. Ce e interesant la ea e că e unul feminist, care pledează pentru rolul și modul cum e percepută femeia în societate. Iar Jane e un personaj destul de interesant deoarece îndrăznește să aibă propriile convingeri și principii de la care nu se abate, într-o lume condusă doar de bărbați și în care femeile erau destul de asuprite. Alt lucru care mi-a plăcut e că autoarea a introdus multe elemente din propria ei viață și din experiențele trăite, s-a inspirat în crearea unor personaje de la persoane pe care le-a cunoscut, de aceea romanul e considerat a fi și autobiografic într-o anumită măsură

"La răscruce de vânturi" de Emily Bronte

Nici nu aveți idee cât de mândră am fost de mine când am terminat acest roman. L-am mai început în trecut de vreo 3 ori, și de fiecare dată am eșuat în a-l duce la bun sfârșit. Acum am reușit, și pot spune că mi-a plăcut cel mai mult din cele victoriene citite. Dacă prima parte cu Catherine și Heathcliff nu m-a impresionat așa mult, atunci când acțiunea se focusează pe Cathy și Hareton a început să mă captiveze tot mai mult. Mi-a plăcut cum s-a împletit trecutul cu prezentul, cum s-au oglindit cele două povești, sub mânuirea lui Heathcliff, care e un păpușar malițios. 
E multă răzbunare între paginile acestei cărți, prea multă nedreptate, momente care te răscolesc prin faptul că sunt tăioase, te indignează, te înfurie, trezește tot felul de sentimente contradictorii în inima cititorului, dar ce contează e că nu te lasă indiferent deloc

"Cine mi-a furat cașcavalul" de Spencer Johnson

O cărticică drăguță, aflată în afara zonei mele de confort, deoarece eu nu citesc cărți de dezvoltare personală, cum e aceasta. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, modul ficțional cum e pus mesajul ei în valoare, prin intermediul poveștii şoriceilor și omuleților care trăiau ghidați de necesitatea de a găsi și de a avea cașcaval a fost apropiat oarecum se lecturile mele frecvente. Nu pot să spun că scopul ce dorește să fie atins e unul nemaiîntâlnit sau că am avut vreo revelație extraordinară după ce am terminat cele 108 pagini. Vorbește în principal despre succes și despre abilitatea noastră de a ne reinventa, sau de a alege să batem pasul pe loc de teamă de a nu eșua, crezând că mai bine  ca în prezent nu ne va fi în altă parte. De asemenea ne arată oportunitățile grozave de autodepășire pe care le pierdem dacă nu riscăm în viață. O lectură simplă, rapidă și suficient de antrenantă și drăguță.

"Chemarea monstrului" de Patrick Ness

Am încheiat luna martie cu lectura unuia dintre romanele care a lăsat un mare ecou pe blogurile de carte de la noi și în inimile cititorilor. Cartea are în centru un băiat de 13 ani, părăsit de tatăl care a ales să își facă o nouă familie, iar care acum a rămas doar cu mama lui bolnavă de cancer. Acest tânăr e chinuit de proprii monștri interiori, cu unul chiar are coșmaruri constant, iar în salvarea lui va veni un alt monstru, care prinde viață din arborele de tisă din fața casei și care îl va face să înțeleagă foarte multe lucruri și să ajungă împăcat cu el însuși, capabil să înfrunte durerea ce soarta i-a rezervat-o. Monstrul nu e o prezență incomodă, poate fi perceput ca un părinte care îl ghidează pe Conor, un psiholog fin care îi deschide ochii, e uneori dur și alege să îi spună trei povești cu puternice mesaje și cu final neașteptat. O carte foarte tristă dar revelatoare. Nu cred că mi-a plăcut la fel de mult ca celorlalți bloggeri, poate pentru că datorită recenziilor și reacțiilor entuziaste îmi creasem niște așteptări uriașe, dar nu pot să nu o recomand și să nu îi recunosc măreția.

Ce am mai citit:

Pentru că deja m-am lungit destul de mult cu articolul acesta, deși trebuia să mă aștept că așa se va întâmpla, fiindcă am ales să adun aici lecturile din ultimele două luni, doar voi mai trece în revistă câteva cărți pe marginea cărora nu voi mai dezvolta impresii. 
Am citit și "Ghici ce-i în cutie" de M. J. Aldridge dar acesteia plănuiesc să îi scriu o recenzie (sper să am timp). 
Am făcut cunoștință și cu un scriitor român contemporan apreciat, Dan Lungu cu cartea "In iad toate becurile sunt arse".
De asemenea, tot din perioada victoriană am recitit "Marile speranțe" de Charles Dickens și am terminat o carte începută în vară, "Tess of the d'Uberville" de Thomas Hardy. Am citit şi "Mara" a lui Slavici
Tot în luna aceasta am lecturat și "Prințesa mecanică" de Cassandra Clare și "Mândrie + prejudecată + zombie" de Seth Graham Smith, asupra cărora nu mă voi mai opri, din moment ce am vorbit pe larg despre ele în recenziile pe care le găsiți AICI și AICI

Sunt foarte mulţumită de mine, am reuşit să citesc 14 cărţi în ultimele două luni! Cam atât acum, vă rog să îmi spuneți dacă ați citit vreunul dintre aceste titluri, cum vi s-a părut. 
Urmează să ne revedem cu acest tip de articol în sum-up-ul lunii Aprilie, de acum! :) Weekend plăcut!

Sum-up: Lecturile mele din Februarie şi Martie

Read More