Slalom printre jocurile de cuvinte. ”Era să fiu eu” de Ali Smith - Recenzie

Cartea poate fi comandată de la Editura Univers, de AICI.

Cu toții am trecut prin clipe grele la un moment dat, am avut parte de pierderi, deziluzii, dezamăgiri, vise spulberate, zile covârșitoare peste care am fi dorit să putem da forward, să trecem de ele fără să le simțim greutatea neplăcută. Să avem posibilitatea de a ridica un zid între noi și lume, de a ne baricada o vreme îndelungată între patru pereți protectivi, de a uita de toți și de toate, și mai ales, de noi înșine, pare a fi o soluție pe atât de tentantă, pe atât de nerealistă.

Nu și pentru Miles, care în timpul unei petreceri la o familie pe care nu o cunoștea prea bine, urcă scările și se închide într-o cameră de-a lor de la etaj. Se blochează pur și simplu acolo din senin, fără să știm de ce, cu ce scop sau motiv, fără ca gazdele sau ceilalți participanți la dineu să înțeleagă de ce ,și nu iese de acolo cu lunile. Aparent, romanul e despre izolare, despre evadarea de lumea cotidiană, banală, monotonă. În adâncimea și în esența lui, acesta tratează teme mult mai profunde, subiecte variate care merită evidențiate și aduse în ochii cititorilor.

Surprinzător, nu bărbatul care alege să se blocheze într-o cameră, în casa unor necunoscuți, e cel care ne vorbește, ci avem parte de patru naratori care iau în mâini frâiele poveștii: Ana, o veche cunoștință, pe care Miles nu a mai văzut-o de mulți ani, Mark, cel care l-a adus la petrecere, deși nu îl știa de multă vreme, May, o bătrână al cărei final pare că o va găsi într-un spital și Brooke, o copilă de zece ani extrem de precoce și inteligentă, prezentă la rândul ei la acea petrecere. Recunosc că salturile de la o perspectivă la alta mi s-au părut năucitoare la un moment dat, bulversante, greu de urmărit poate, deoarece acestea nu sunt clar delimitate. Uneori nu înțelegeam care este rostul sau scopul unui anumit personaj, care nu părea să aibă vreo tangență directă cu subiectul cărții, cu întâmplările centrale. 

Cele patru persoane a căror interacțiune și ciocnire cu Miles, în trecut, construiesc narațiunea, sunt simple și tragice până într-un anumit punct, și ne putem regăsi cu ușurință în ele. La fel ca ei, unii dintre noi s-au confruntat cu moartea unor persoane iubite, sau am avut parte de un eșec, ne-am pierdut locul de muncă, sau alte lucruri banale, minore, mici probleme, care ne fac umani, la urma urmelor. Așa cum întâlnirile cu cei din jurul nostru o fac, momentele pe care le veți petrece în compania celor patru reușesc să atingă sufletul cititorului într-un anumit mod, deoarece Ali Smith știe foarte bine cum să creeze personaje memorabile, poate unele care dau ușor spre absurd, dar totuși îți rămân în minte, au o voce puternică.

Personajul principal, dacă îi putem spune astfel, e prezentat doar prin prisma unor oameni care au interacționat cu el la un moment dat dat, care îl cunosc mai mult sau mai puțin, de mai multă sau de mai puțină vreme. Cititorul nu intră în contact direct cu acesta vreo clipă. Nu îl descoperim foarte mult, ci ne sunt pasate fragmente difuze ale personalității și felului său de a fi, prin intermediul celor patru perspective diferite. Ce e interesant de urmărit e contribuția, modul în care Miles își pune amprenta asupra celor patru. Suntem purtați acum douăzeci de ani în urmă, când Miles a reușit să însenineze vara Annei; descoperim latura lui umană, sensibilă, dovedită de vizitele constante pe care acesta i le face bătrânei May la o dată fixă – cea în care fata acesteia a decedat. Deși cei doi nu își vorbesc, sunt legați de durere și de sentimentul pierderii, de sentimentul unui sfârșit. Tot ce ne este oferit sunt mici piese de puzzle pe care cititorul trebuie să le aranjeze cum se pricepe mai bine, pentru a reuși să cuprindă esența personajului. Personal, în cee ce-l privește, m-am simțit pierdută, ca la o întâlnire îndelung așteptată cu o personalitate captivantă, care nu a mai fost onorată. 

Modul în care sunt relatate anumite momente este la fel greoi și greu de înțeles, ”Era să fiu eu” nu e deloc o carte ușor de parcurs, din contră. Pentru mine nu a fost nici acel gen de roman la care ardeam de nerăbdare să mă întorc cât mai repede, din clipa în care îi închideam paginile. Dar am apreciat senzația de prospețime și noutate din limbajul autoarei, unul cu adevărat deosebit și unic; un stil pe care nu l-am regăsit în nicio altă carte, o notă de unicitate și de originalitate. Romanul nu urmează niciun tipar, nicio regulă. 

”Era să fiu eu” ne vorbește despre persoanele din viața noastră, despre cele prezente și cele care au trecut cândva prin ea. Despre întâlnirile parcă predestinate cu anumiți oameni care și-au pus amprenta într-un fel sau altul asupra noastră; fără unii, nu putem respira, nu putem trăi; alții,neindispensabili, au plecat, lăsând cu ei trăiri și amintiri deosebite tocmai prin intermediul efemerității clipelor petrecute cu ei. E despre cum am ținut cu dinții de unele relații, și cât de simplu am renunțat la altele, fără să fi simțit cum ne alunecă printre degete. Despre oameni, cu bune și cu rele. 

”Ce s-ar întâmpla dacă pur și simplu ai închide o ușă și nu ai mai vorbi? Ore și iar ore și iar ore fără cuvinte. Ai vorbi cu tine însuți? Cuvintele pur și simplu nu ar mai fi utile? Ți-ai pierde cu totul limbajul? Sau cuvintele ar avea mai mult sens, ar începe să aibă sens în toate direcțiile, ar face toate salturi și ar da asalturi, ca și cum s-ar năpusti asupra ta într-o explozie de artificii? Te-ar năpădi ca buruienile? Ți s-ar umfla capul pe dinăuntru cu fiecare cuvânt care a pătruns vreodată în el, cu fiecare cuvânt care a prins vreodată rădăcini în tăcere sau a rămas în stare latentă? Propria ta tăcere ar face alte lucruri să pară mai zgomotoase? Toate lucrurile pe care le-ai uitat vreodată, așternute în straturi acolo, înăuntrul tău, s-ar răvăși și s-ar aduna în bulgări care să te acopere în cădere ca o avalanșă?

Carte primită pentru recenzie de la Editura Univers.