O inimă de gheaţă, o voinţă de fier. „Tronul de cleştar”(Tronul de cleştar #1) de Sarah J. Maas - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Rao şi o puteţi comanda de AICI

În orice suflet, oricât de tulburat sau întunecat ar fi, există o fărâmă de lumină care se încăpăţânează să nu se stingă. Ea ne reaminteşte uneori cine suntem cu adevărat şi ne ghidează atunci când ne simţim rătăciţi şi fără şanse de a ne regăsi. Chiar în cele mai negre clipe, după ce am săvârşit cele mai odioase fapte, tot avem ocazia de a ne reabilita, de a încerca să facem ce e corect, ce e uman, atât cât e posibil. Nu ne putem schimba natura, dar măcar putem compensa răul făcut cu fapte bune.

Ultimul an a fost unul plin de suferinţă şi de chin pentru Celaena Sardothien, primul Asasin al Ardlanului. Fiind capturată după ce a fost trădată mişeleşte, aceasta a fost aruncată în ocnele din Endovier, un loc groaznic, crunt, unde zi de zi rebeli şi sclavi sunt umiliţi, şi de unde nimeni nu reuşeşte să scape cu viaţă vreodată. Speranţa o părăsise în ultima vreme şi se resemnase cu un deznodământ tragic, dar iată că, atunci când nu mai credea că aşa ceva ar fi posibil, primeşte o şansă, i se întinde o mână de ajutor chiar de la prinţul Dorian Havilliard, care îi propune să intre ca reprezentantul lui în competiţia pentru alegerea Campionului Regelui.

După ce ajunge la curtea Castelului de Cleştar, va începe antrenamente extenuante cu Chaol Westfall, căpitanul Gărzii Regale, al cărui mister şi fel distant de a fi o pun pe jar pe Celaena. Va avea parte de probe dificile în care adversari îi vor fi cei mai mari şi cruzi asasini şi hoţi ai regatului, dar şi lupte cu sine, în încercarea de a şterge amintiri şi doruri din sufletul ei. Între încercarea de a se acomoda cu prinţul Dorian şi căpitanul Chaol, de a face faţă răutăţilor şi intrigilor de la curte, asasina are de rezolvat şi misterul unor morţi oribile, care pun în pericol pe toată lumea, deoarece oricare ar putea fi următorul.

Cartea este scrisă la persoana a III-a şi deşi am jonglat de-a lungul timpului cu diverse perspective, aici am depus iniţial un efort suplimentar pentru a mă putea acomoda cu stilul şi de a pătrunde în universul creat. O parte din poveste m-am simţit exclusă, parcă eram o hoaţă ce asculta pe la uşi vocile înfundate ale personajelor şi le spiona. Până la un anumit moment în care am fost invitată să iau parte la acţiune, să fiu acolo, în centrul ei.

Personajul principal, Celaena, este o contradicţie, în ciuda naturii brutale şi reci, parcă destinul ei îmbibat cu crime şi sânge nu i-au şters de tot umanitatea, nu i-au îngheţat sufletul şi o sensibilitate, o vulnerabilitate ascunsă, care ies la suprafaţă în anumite clipe, oricât s-ar strădui ea să pară de neclintit. Recunosc că mă aşteptam la mai multă duritate de la cea care e cunoscută drept Asasina Ardlanului, o legendă aproape, care pe mulţi îi făcea să tremure doar gândindu-se la ea. Autoarea cred că a insistat prea mult pe latura ei interioară, a dorit să arate inima tinerei, care în ciuda tuturor lucrurilor rele pe care le-a făcut şi a experienţelor traumatizante suferite încă bate, încă e frumoasă. Am pus pe seama durerii, a instabilităţii emoţionale şi a umilinţei prin care a trecut în Endovier faptul că tactul, meticulozitatea şi maturitatea i-au lipsit în unele situaţii limită în care nu s-a comportat demnă de titlul cu care se mândreşte adesea, acela al unei criminale profesioniste.

Am apreciat faptul că am dat în „Tronul de cleştar” peste un triunghi amoros echilibrat, construit foarte realist. Apropierea Celaenei atât de prinţul Dorian cât şi de căpitanul Westfall a fost firească şi deloc forţată, prietenia pe care i-a legat a devenit una puternică iar legătura lor de neatins. Deşi Chaol m-a cucerit de la început datorită comportamentului său impecabil, al inteligenţei şi corectitudinii, am primit cu mare drag şi încercările prinţului de a-i intra în graţii asasinei, şi tachinările dintre ei. Nu ştiu cine e mai potrivit pentru fată, ambii scot ce e bun din ea şi îi oferă lucruri diferite. Dorian îi aduce o linişte aparte, o face să fie mai caldă, mai sensibilă, şi îi apreciază sufletul, aşa ciobit cum e el, iar Chaol e acolo să o aducă cu picioarele pe pământ când se lasă afectată de emoţii puternice, e gata să o provoace mereu, să o ridice de jos atunci când se simte pierdută, să o facă să îşi depăşească limitele. Lângă prinţ e mai umană, lângă căpitan e indestructibilă.

În ultima perioadă nu prea am fost pe aceeaşi lungime de undă cu opinia generală în ceea ce priveşte unele romane fantasy care au prins atât de repede şi de bine la noi. Am început să devin mult mai reticentă faţă de „Tronul de cleştar” de când am văzut amalgamul de recenzii făcute cărţii, care apăreau zilnic într-o vreme, dar şi de când am remarcat entuziasmul colectiv. Ştiţi zicala aceea, „La pomul lăudat, să nu te duci cu sacul.”. M-am temut să nu fiu dezamăgită de roman, să nu reuşească să mă cucerească, dar nu a fost deloc aşa. În ciuda micilor conflicte pe care le-am avut cu personajul principal şi a altor mici lucruri care m-au deranjat, am devenit dependentă de poveste de la un anumit punct şi mi-a plăcut extrem de mult. Sunt nerăbdătoare să citesc următorul volum, să aflu ce le rezervă destinul Celaenei, lui Dorian, Chaol, dar şi celorlalte personaje.

Sarah J. Maas a creat o carte cu adevărat fascinantă, unică, un portal spre o lume a războaielor, suferinţelor, intrigilor, a magiei, dar şi a speranţei, a depăşirii piedicilor din calea noastră şi a şanselor primite de a face ce e corect. O recomand cu mare drag!