România viitorului, România distopică. ”Ultimul avanpost” de Lavinia Călina - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Herg Benet și o puteți comanda de AICI

Am stat de multe ori și m-am gândit cum va evolua societatea noastră peste mai mulți ani. Care vor fi schimbările, etapele prin care va trece, și noile provocări cu care se vor confrunta urmașii noștri. Nu pot spune nici acum că sunt mulțumită de ce văd în jurul meu, de faptul că ne pierdem încet încet umanitatea, compasiunea, și ne lăsăm corupți de egoism, superficialitate. Nu mai credem în valorile de altădată, iar respectul e pe cale de dispariție. Va fi oare în România mai rău sau mai bine peste 32 de ani? Nu știu. Dar autoarea Lavinia Călina a încercat să ne răspundă la această întrebare într-un mod aparte, original, în romanul ei de debut, ”Ultimul avanpost”.

Suntem transportați în anul 2046, într-o Românie Regat, una aparent înfloritoare și foarte dezvoltată după al treilea Război Mondial. Prin ochii Dianei, viitoarea prințesă și fata Ministrului de Interne, vom păși în culisele acestei lumi aparent perfecte, luxoase, vom participa la petreceri și la călătoriile lor prin Regiunile țării, dar vom avea ocazia să simțim teama, umlința, atunci când tânăra va fi răpită de rebeli și va descoperi cusururile, crăpăturile care amenință să se extindă și să distrugă tot ce a fost construit până acum.

Am fost fascinată de această carte de când am aflat că va apărea. Am citit-o când încă nu era ”pe val”, ca să spun așa, lumea nu auzise de ea și nu puteai afla prea multe lucruri din blogosfera de carte. Țin minte că prima mea dorință când am terminat-o a fost să o promovez cât pot, să o aduc în atenția câtor mai mulți cititori, dar am intrat imediat în sesiune și toate planurile mele au fost năruite temporar și suspendate. Acum este foarte cunoscută, dorită de multă lume, recenziile cărții apar cât mai des pe bloguri, și asta nu poate decât să mă bucure.

Distopiile au rămas încă printre preferatele mele pentru că îmi dau multe de gândit, și nu știu dacă a mai fost accesat până acum la noi acest gen, ceea ce dă un mare plus romanului. Cartea m-a captivat de la prima până la ultima pagină și mi-a depășit cu mult așteptările, care erau şi aşa destul de mari. Am fost total sustrasă din prezent și aruncată în mijlocul acelor evenimente destul de tulburate din viitor. Lumea imaginată de autoare este una realistă, palpabilă, clădită cu grijă și atenție, a fost pusă o temelie solidă și apoi cu fiecare întâmplare a mai adăugat câte o cărămidă pentru a susține veridicitatea acelor timpuri.

Deși România este Regat, nu vă așteptați, totuși, la etichetă și discuții aristocratice. Cei care aparțin din înalta societate sunt destul de moderni, de actuali, iar asta reiese din comportamentul, limbajul lor și modul de a se distra. Personajele, deși numeroase, sunt atent conturate și se pot individualiza cu ușurință, de asemenea, sunt tipologii diferite, au reacții specifice, te poți atașa cu ușurință de unele sau le poți detesta pe altele. Nimeni nu  te lasă indiferent, iar personajele principale trezesc sentimente și reacții puternice în cititor. Deși Diane a fost destul de antipatică inițial, pe parcurs am remarcat o evoluție evidentă în bine. Devine din tânăra indiferentă, răzgâiată și ușor de manipulat, o fată puternică, hotărâtă, capabilă să ia decizii în situații limită, să se facă respectată, și să se răzvrătească, atunci când este nevoie. Tânăra nu va lupta doar cu cei din jur, cu sistemul, ci cu ea însăşi, în încercarea de a se regăsi pe sine, cea de altădată, de a-şi aminti cine e ea cu adevărat.

Dan este un bărbat dur, plin de probleme, iar acestea s-au răsfrâns asupra modului lui de a interacționa cu cei din jur. Mi s-a părut de multe ori exagerată bruschețea din comportamentul lui față de Diane și mai ales m-a deranjat faptul că ea uneori a acceptat schimbările lui fulgerătoare de comportament. Pe de altă parte, prințul Alexandru Ivan Negri este un personaj extrem de complex și mulitidimensional, care m-a intrigat constant și pot spune că deși rolul lui e unul negativ, este preferatul meu. În ciuda felului lui rece, meticulos de a fi, a modului de a-i respinge pe cei din jur, simt că are un background interesant, nişte întâmplări din trecut sau din copilărie şi-au pus amprenta asupra lui. Sper ca în volumul doi să aflăm mai multe din culisele acestui personaj remarcabil. M-am bucurat că Lavinia a ales să se axeze mai mult pe acțiune, pe adrenalina care e prezentă la orice pas, pe caracterizarea și crearea unor personaje unice, și mai puțin pe partea romantică. Deşi prezentă şi aceasta, este destul de firavă.

Citisem într-un interviu că autoarea pur și simplu s-a apucat într-o zi să scrie, fără intenția precisă de a-și publica romanul. Asta se poate observa cu ușurință, parcă poți simți franchețea din spatele cuvintelor, se vede că nu au fost folosite anumite tipare sau clișee, un drum specific de urmat ca la alte distopii, care să prindă cât mai mult la cititori. Cu toate acestea, am avut parte de o poveste interesantă, plină de răsturnări de situație, de dezvăluiri, și care dă dependență. Credeți-mă, descrierea cărții nu cuprinde nici un sfert din cât de multe veți descoperi în această carte, din tot ce reprezintă ea.

Întâmplările din roman și flashback-urile de care avem parte sunt ca niște piese de puzzle care inițial sunt confuze, nu le cunoști locul și rostul, la final vor forma o imagine clară și surprinzătoare, atâtea fragmente adunate într-un tot unitar spectaculos. Totul va căpăta un sens, până și comportamentul unor personaje sau alegerile lor. Am rămas foarte încântată de poveste, de cum a evoluat, de deznodământul ei, iar când am terminat-o de citit o satisfacție mi-a invadat sufletul, datorată bucuriei de a fi citit ceva pe placul meu, ceva bun și fascinant. 

”Ultimul avanpost” m-a făcut să meditez la limitele pe care le poate depăși omul și cadavrele peste care poate călca pentru a-și depăși condiția și a deveni invincibil, dar şi la capacitatea noastră de a ne regăsi eul, pe noi însăşi, atunci când ne simţim pierduţi şi deznădăjduiţi. M-a cucerit de la primul cuvânt și pot afirma cu mâna pe inimă că în prezent este romanul meu contemporan românesc preferat. 

„Ai avut vreodată coșmarul acela groaznic în care te cufunzi în întuneric, în care te simți pierdut, rătăcit, coșmarul acela în care alergi și alergi, te zbați, încerci să fugi, să o iei la goană, dar nu faci nicio mișcare? Coșmarul în care simți cum se apropie pericolul, în care toate simțurile tale sunt în alertă și ești conștient că trebuie să faci ceva până nu e prea târziu, însă nu poți clinti un mușchi? (...) Ei bine, eu îl am aproape în fiecare seară.”

”- Haide, Alex, nu folosi cuvinte pe care nu le înțelegi. - Poate nu am știut eu să îți arăt, Dia, dar am ținut mult la tine, foarte mult. Degetele lui îmi prinseră mâna și se încleștară cu ale mele. Poate părea ciudat, dar era cel mai drăguț lucru pe care mi-l spusese până în prezent. Vorbele lui erau sincere, erau pline de căldură, erau spuse din toată inima, erau pe un ton blând, erau zise într-un moment de luciditate, dar erau rostite mult prea târziu.”

"Omul când vine pe lume are pe el doar pielea, pe parcursul vieții depinde doar de el dacă se leagă cu propriile lanțuri sau îi lasă pe alții să îl lege cu ale lor.”

Carte primită de la editura Herg Benet pentru recenzie.