Un caz uluitor şi o echipă de excepţie. "Betibú" de Claudia Piñeiro - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Univers şi o puteţi comanda de AICI

 Se întâmplă de multe ori ca persoane care fac anumite excese, duc un stil de viaţă mai aventuros, sau pur şi simplu au anumite înclinaţii, pasiuni, în momentul în care moartea lor survine datorită acestor cauze, cei din jur nu îşi pun semne de întrebare, nu li se pare ceva suspect. De multe ori nici poliţia nu dă mare importanţă acestor cazuri, consemnându-le rapid la accidente. Însă ceea ce de multe ori pare a fi „soarta nefastă”, uneori poate fi mâna unui păpuşar care îşi pune cu mare atenţie în scenă toate mişcările şi care se joacă de-a Dumnezeu.
Atunci când Nurit Iscar, o fostă scriitoare celebră de romane poliţiste este convinsă să scrie la cel mai important ziar, El Tribuno, nişte rapoarte despre aparenta sinucidere a lui Chazarreta, un bărbat care a fost suspectat în trecut că şi-ar fi omorât soţia în acelaşi mod în care el şi-a găsit sfârşitul, aceasta nu se va gândi vreo secundă în ce caz întunecat şi bulversant se va băga. Alături de Jaime Brena, un ziarist cu experienţă, care îi poartă o deosebită admiraţie autoarei, dar şi de un tânăr care se ocupă în prezent de rubrica Poliţiste, Nurit va forma o echipă compactă, genială, care se completează perfect şi reuşesc împreună să facă descoperiri uluitoare.
Totul va începe cu o fotografie care lipseşte dintr-o ramă a lui Chazarreta, a căror persoane se aflau în ea, vor afla ei la un moment dat, au murit majoritatea în accidente. Însă adevărul e unul mult mai sumbru şi periculos, se pare că toate acele persoane din fotografie au fost ţinta unui criminal iscusit care şi-a pregătit cu atenţie fiecare pas, pentru a nu da nimic de gândit poliţiei. Pas cu pas, cei trei vor culege cu atenţie informaţii, folosindu-se de orice mijloc..contacte de la poliţie, internet, fler, deghizări, hotărâţi fiind să demaşte acest asasin cu sânge rece.. însă ceea ce nu bănuiesc ei nicio clipă e că vieţile celor dragi, inclusiv a lor, sunt în mare primejdie..

De multă vreme nu am mai citit o carte care să trezească atâtea sentimente contradictorii în mine.. La început mărturisesc că m-am pliat foarte greu pe stilul autoarei, nu reuşeam deloc să mă acomodez cu firul narativ, eram bulversată, nu înţelegeam cine este cine, ce rol are. Nu ai cum să pricepi tot de la primele pagini, veţi gândi, şi aveţi mare dreptate, însă aici am avut nevoie de mai multe capitole care să rumeg informaţiile primite şi să le pun cap la cap. Poate ar trebui să spun faptul că acest roman nu are deloc linii de dialog, discuţiile sunt încorporate în paragrafe, pur şi simplu, iar iniţial am dat vina pe traducere pentru asta. Apoi, citind şi alte păreri, am realizat că aşa e cartea, poate pentru a-i da o notă de originalitate, nu ştiu. Nu mi-a fost de mare ajutor nici faptul că majoritatea personajelor din roman apar de la început şi nefiind familiarizată cu ele mi-a fost greu să le diferenţializez. 

Mă simţeam foarte frustrată pentru că înaintam atât de greu cu lectura, însă din momentul în care se disting oarecum cei mai importanţi participanţi la poveste, şi din clipa în care se conturează oarecum cazul, totul devine extrem de captivant, palpitant, nu am mai putut renunţa o secundă la carte. Am înţeles apoi că scriitoarea a vrut să implice cititorul, totul să pară că îi este povestit lui. Sau să ai senzaţia că auzi personajele discutând în preajma ta.

Drumul pe care îl au de parcurs cei trei membri ai echipei este unul complicat, dar ei reuşesc cumva să se completeze atât de bine, contribuţia fiecăruia este esenţială, importantă. Jaime Brena vine cu profesionalismul, cunoştiinţele şi curajul pe care îl are. Deşi puţin mai de modă veche, având o aversiune pentru tehnologie, el însă e tipul de om căruia îi place să se implice, să fie în mijlocul acţiunii, să rişte. Tânărul ziarist, deşi iniţial era complet dezinteresat de slujba lui şi o făcea mai mult din obligaţie, prinde gustul investigaţiei, începe să devină tot mai entuziasmat, să caute informaţii, şi cum altfel, dacă nu prin internet şi reţelele de socializare, el reprezentând partea modernă a echipei. Nuris este un personaj mai mult decât interesant, şi care treptat este conturat cu precizie. Nu mai este tânără, dar are o minte ageră şi curioasă, a fost cândva o scriitoare de besteller-uri, până ce anumite recenzii nefavorabile ale ultimului roman au făcut-o să se retragă. Viaţa ei o luase pe o pantă dreaptă, monotonă, deprimantă, a avut parte de insuccese şi pe plan personal, după un divorţ, dar toate astea până în clipa când se apelează la ea pentru a scrie aceste rapoarte. Prin intermediul ziarului i se va închiria o casă chiar în cartierul La Maravillosa, unde locuia Chazarreta, cel despre a cărui moarte trebuie să scrie, şi va fi atentă la orice detaliu, va mirosi, va simţi, se va folosi de intuiţia şi inteligenţa ei, va trage cu urechea şi va lua legătura cu diverse persoane care o pot ajuta. Rapoartele pe care le scrie sunt pasajele mele preferate, sunt atât de vii, pline de comparaţii potrivite, reuşesc să trezească curiozitatea şi admiraţia scriitorului.

Dincolo de micile aspecte care m-au deranjat la început, care recunosc că pot face lectura oricui anevoioasă până te acomodezi cu romanul, trebuie să subliniez faptul că părerea mi-a fost complet schimbată pe parcurs, făcându-mă spre final să regret că ajung la ultimele pagini. Cazul este cu adevărat uluitor, te înfioară, investigaţiile pe care le fac cei trei, deşi nu sunt poliţişti, sunt antrenante, fac o echipă perfectă, preferata mea de până acum din romanele de genul, îţi faci în minte tot felul de scenarii dar eşti complet luat prin surprindere de final. Am bănuit criminalul, şi mi s-a confirmat la un moment dat că el ar fi, dar m-am înşelat complet. 

Îmi era dor să citesc o carte care să mă ameţească atât de tare, să mă joace pe degete, să fiu ţinută în priză la final, iar întorsătura de situaţie absolut incredibilă să mă dea pe spate cu adevărat. 

Am fost mai mult decât cucerită de roman, mi s-a demonstrat că o carte care nu îţi spune nimic la început, cu care nu simţi o conexiune, te poate face să îţi schimbi complet opinia pe parcurs, să te atragă în mrejele ei, iar la sfârşit să te lase în agonie, dorind mai mult. M-a făcut să îmi pară rău că poate pe parcursul lecturilor mele poate am renunţat la unele cărţi care nu m-au atras, şi de acum înainte o să acord mai multă încredere fiecăreia, o să fiu mai ambiţioasă, exact ca eroina din „Betibú”. 

Romanul Claudiei Piñeiro ne arată că uneori nu e nevoie să fii specialist ca să poţi rezolva ceva ce nu ţine de competenţa ta, îţi trebuie doar ambiţie, curaj, perspicacitate şi inteligenţă, iar că rezultatele pe care le obţinem nu sunt de fiecare dată cele dorite, pot apărea noi piedici şi fapte care să ne forţeze să facem anumite compromisuri. Prima carte poliţistă scrisă de o autoare latino americană si citită de mine m-a dat pe spate, m-a impresionat cu realismul cu care zugrăveşte viaţa cotidiană dar şi cele mai negre şi ascunse intenţii umane, şi mai ales cu modul în care reuşeşte să unească nişte personaje atât de diferite aparent, dar care împreună fac un întreg ideal. 

„Timpul nu se mai întoarce. Nu mai poate decât să scoată în evidenţă ce trebuie scos în evidenţă şi să ascundă ce trebuie ascuns.”

”Poţi să amesteci cafeaua când azi-noapte un cadavru atârna de un copac? Poţi să-ţi pregăteşti micul dejun considerând că mortul acela poate să fie doar o parte dintr-un plan sau un proiect criminal mai amplu? Poţi să sufli în cafeaua prea fierbinte bănuind că dacă nu se ajunge la timp este cu putinţă să mai moară cineva? Da, îşi răspunde şi este exact ceea ce face ea în momentul acela: îşi pregăteşte cafeaua. Zilele sunt pline de ceşti de cafea, de lucruri mărunte şi care pot lipsi în povestire, dar nu în viaţă.”

"Ştii, Brena, uneori trebuie să ne acceptăm limitele, uneori nu putem ajunge unde am dori, dar asta nu anulează toate celelalte lucruri pe care le facem. Dacă trebuie să acceptăm un compromis o dată, înseamnă că suntem escroci? Habar n-am, spuneţi-mi dumneavoastră, dom’comisar. Nu, nu devenim escroci, devenim umani, uneori putem, alteori nu. Uneori putem să ţinem drumul drept, iar alteori trebuie să o apucăm pe alte drumuri, despre care nu ştim dacă ne vor duce sau nu unde dorim să ajungem, mă înţelegi?”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Univers.

Recent am aflat că va apărea şi un film după această carte, fapt care nu putea decât să mă bucure mult!