"Carrie" de Stephen King - Recenzie

Cartea a fost publicata de Editura Nemira si o puteti comanda AICI.

Întotdeauna mi-am dorit să citesc o carte a lui Stephen King, mai ales după ce o prietenă mi-a spus că este “cel mai cel” scriitor horror. Aşa am ajuns să citesc “Carrie”, cu ajutorul editurii Nemira căreia îi mulţumesc profund.

"Carrie" e o carte cu un nume simplu care mă intriga şi îmi stârnea curiozitatea în aceeaşi măsură. Având în faţă un roman ce poartă numele protagonistei, imaginaţia mea era oarecum îngrădită de acest nume. Dacă s-ar fi numit “Tragedia lui Carrie” sau “Puterile lui Carrie”, sau dacă ar fi avut un orice alt titlu, care să îmi dea un indiciu despre ce ar putea conţine, aş fi început să ţes un fel de pânză narativă paralelă cu a scriitorului, umplută cu propria mea imaginaţie. Dar, având ca punct de plecare acest nume şi în mâini această carte, am început să citesc fără alte introduceri.

Ce am descoperit a fost… Carrie. Şi am înţeles de ce autorul a ales acest titlu simplu. Carrie nu e doar un nume, ci un Univers unic, macabru şi fascinant, greu de descris. Carrie este o tipologie psihologica spre care nu găseşti niciun drum, cât de mic, pe care sa te strecori pentru a o înţelege.

În copilărie, a fost traumatizată în mod constant de propria sa mamă, care suferea de fanatism religios. În adolescenţă, pe lângă regulile exagerate şi abuzurile mamei, s-au mai adăugat şi umilinţele repetate suferite în şcoală.

Carrie este diferită. Din toate punctele de vedere. Educaţia primită de ea e incorectă, motiv pentru care colegele ei o consideră o ciudată şi nu ratează nicio ocazie să râdă de ea. Mereu hăituită, mereu umilită, mereu suferind. Iar această suferinţă groaznică acumulută de-a lungul anilor clocoteşte înăuntrul ei. Apoi iese la suprafaţă. Şi nu va scăpa nimeni de furia ei. 

Nu putem şti dacă viaţa sa chinuită a deşteptat în Carrie puterile telekinetice sau a fost un fel de dar de la natura. Dar când am spus că ea e diferită, m-am referit mai ales la faptul că poate mişca obiecte cu ajutorul minţii. De fapt, poate să mişte, să arunce, să incendieze şi să facă tot felul de lucruri groaznice.

Cartea ne prezintă povestea lui Carrie, alternată cu declaraţii ale unor martori şi comentarii de specialitate.

„Una dintre colegele ei de clasă care au supravieţuit, Ruth Gogan, povesteşte cum a intrat în vestiarul fetelor de la Ewen High School în anul dinaintea evenimentelor care ne privesc şi a văzut-o pe Carrie folosindu-se de un tampon pentru a-şi ajusta cu el rujul. Cu ocazia aceea, Miss Gogan a spus:

― Ce mama dracului faci acolo?

Miss White a răspuns:

― Nu-i bine ce fac?

Atunci Miss Gogan a replicat:

― A, ba da. Sigur că-i bine.”

Cum spuneam, Carrie a avut parte de o educaţie incorectă. De fapt, principiile ce i-au fost inoculate încă de mic copil erau necorespunzatoare şi total deformate. Captivă între instabilitatea psihică a mamei sale şi lumea exterioară care o maltrata, Carrie încearcă să facă faţă prin propriile metode.

Complet convinsă de credinţa sa religioasă bolnavicioasă, mama lui Carrie era de părere că tot ce are legătură nu doar cu sexul, ci şi cu dezvoltarea unei femei este un păcat absolut. 

„Mama Carriei White, Margaret White, a adus-o pe fiica ei pe lume la data de 21 septembrie 1963, în circumstanţe care nu pot fi definite decât drept bizare. (...)

La aproximativ h. 1:30 p.m. în ziua de 21 septembrie, vecinii din Carlin Street au început să audă zbierete din casa White. Poliţia, însă, nu a fost chemată la faţa locului până după h. 6:00 p.m. (...)

(...) D-na Margaret White nu ştia că e însărcinată, ba încă nici măcar nu înţelegea ce implică acest cuvânt, (...) respectivul concept, legat irevocabil în mintea ei de "păcatul" împerecherii, îi fusese complet eradicat din creier. Poate că pur şi simplu a refuzat să creadă că ei i s-ar putea întâmpla un asemenea lucru.

(...) D-na White credea, începând din luna a cincea, că are "un cancer al părţilor femeieşti" şi curând îşi va reîntâlni soţul în ceruri...”

Am fost avertizată că această carte conţine pasaje cutremurătoare şi dătătoare de coşmaruri. Faptul că am avut ocazia să discut despre această carte cu o prietenă bună, care este la facultatea de psihologie, m-a ajutat extrem de mult să înteleg mai bine unele lucruri din punctul de vedere al unui psiholog, de aceia îi mulţumesc Ramonei. O poveste care m-a făcut să simt teama doar prin citirea câtorva rânduri, dar făcându-mă să nu cedez fricii şi să duc până la sfârşit călătoria pe care am acceptat-o, deschizând această carte. În alte cuvinte: o poveste care şi după ce am terminat-o, m-a făcut să mă gândesc la multe lucruri sinistre care pot fi cu siguranţă reale!