Spiridus3

Pierduta

Priveam fix fereastra camerei, deşi de mult renunţasem să mai observ fulgii albi de nea care se aşterneau pe pervaz. O priveam pur şi simplu, cufundată în gânduri, continuând să repet aceeaşi întrebare obsesivă: De ce?. Desigur, nimeni nu ştia să-mi dea vreun raspuns. Nici Emmet, nici Rosalie, nici Jasper şi nici fata cea micuţă, Alice. Sau poate că ştiau, dar nu doreau să-mi spuna. Ca să-l citez pe cel numit Carlisle, „voi afla totul la timpul şi momentul potrivit”. Ei spuneau că este psiholog. Eu nu-l consideram decât un alt obstacol în faţa ieşirii.
- Bella, rosti încet o voce masculină.
Mi-am întors încet capul, privind hipnotizată în ochii verzi ai lui Edward. Îmi aminteau de ochii mamei mele. De tot ceea ce pierdusem.
- Ne-am gândit că poate ai vrea să ni te alături.
Nu era prima oară când primeam această invitaţie. Esme mi-o făcuse cu doar câteva minute în urmă.
Curios cum, după câte se întâmplaseră, ceva banal ca împodobirea bradului mă facu să tresar, amintindu-mi, din nou, de casă. M-am gândit că aş putea să-l refuz, aşa cum făcusem în urmă cu nu foarte mult timp. Dar la fel de bine aş fi putut să accept. În fond, situaţia nu se schimba cu nimic. Poate chiar aş fi putut afla mai multe despre locul acesta.
- Bine. Vreau doar să mă schimb.
Zâmbi, păraâd încântat de faptul că-i acceptasem oferta, şi plecă, spunând că mă aşteaptă jos.
Am început să caut o bluză în şifonierul din lemn de mahon. Şi o fustă. Sau poate nişte pantaloni.
În ultimele zile sau, mai exact, de când ajunsesem aici, nu purtasem decât nişte pijamale. Până acum, nu mai coborâsem niciodată.
În sfârşit am găsit o bluză roşie cu un decolteu în V şi nişte jeanşi închişi la culoare, pe care mi le-am tras rapid pe mine.
M-am uitat în oglinda de pe perete, doar ca să descopăr o străină. Cearcăne vineţii se conturau în jurul ochilor mei căprui, iar tenul îmi părea cu mult mai palid decât de obicei. Am încercat să zâmbesc făpturii din oglindă. Rânjetul sarcastic pe care mi-l întoarse nu mă încurajă deloc.
Apoi mi-am amintit că lor nu le pasă cum arăt, aşa că am ridicat din umeri şi m-am întors către uşa care mă despărţea de hol. În mod normal, era încuiată, dar de data aceasta mânerul cedă cu uşurinţă atunci când l-am apăsat.
Coridorul era pustiu. Din păcate, singura ieşire era prin uşa de la intrare, aşa că nici o şansă să evadez.
Am oftat, şi am început să cobor scara din marmură. Când am atins în sfârşit covorul pufos, am auzit un sunet de parcă mai multe obiecte de sticlă s-ar fi ciocnit, aşa că m-am îndreptat într-acolo.
Exact aşa cum mă aşteptam, toţi se aflau în camera de zi. Rosalie şi Emmet, Jasper şi Alice, Carlisle şi Esme. Şi mezinul, Edward. O familie mare şi fericită.
Când am intrat, toate privire s-au îndreptat către mine, iar Esme se apropie zâmbind.
- Ce mă bucur că ai venit. Nu e sănătos să stai închis într-o singură cameră atâta timp.
M-am abţinut să-i amintesc faptul că ei mă ţineau acolo.
Alice, cea micuţă, veni zâmbind şi exclamă entuziastă:
- Gata cu toate astea. Haideţi să împodobim bradul!
Cu toţii o aprobară din cap zâmbind, şi începură să-şi împartă sarcinile. Emmet urma să pună steaua în vârf şi beteala roşie şi aurie, ajutat de Rosalie şi de Alice, iar restul – inclusiv eu – urma să punem globurile şi instalaţiile.
M-am apucat fără tragere de inimă de ceea ce aveam de făcut. Dacă înainte iubeam această parte a Crăciunului, acum, în timp ce mă mutam de la cutiile cu globuri la brad şi înapoi, nu simţeam decât tristeţe. Şi durere.
- Te simţi bine? rosti Edward. Poţi să te duci în camera ta dacă vrei.
Am clătinat din cap, negând.
- Mă descurc, i-am răspuns, având un zâmbet slab întipărit pe buze.
Şi totuşi, nu puteam nici o clipă să uit un lucru.
Faptul că, pentru cei de afară, eu nu mai existam.