Biografia unei iubiri distructive. ”Cronica unei despărțiri” de Andreea Chiuaru - Recenzie

 

Cartea ”Cronica unei despărțiri” poate fi comandată de AICI

Se zice că nu există om care să nu fi suferit la un moment dat din iubire, care să nu fi simțit că își pierde o bucată din inimă odată cu plecarea persoanei iubite de lângă el, să nu se fi înecat în lacrimi și dor, în speranțe sfârtecate și dezamăgiri, să nu își fi avut sufletul călcat în picioare de cel cărui i-a dedicat întregul univers, după o despărțire nedreaptă. Ei bine, eu recunosc că fac parte din acea categorie infimă de oameni norocoși și binecuvântați care nu a trecut prin toate chinurile menționate mai sus. La mine prima dragoste a rămas și ultima, suntem împreună, împliniți, de mulți ani, și cred cu îndârjire în ideea de ”suflete pereche” , în acea șansă incredibilă de a găsi un om cu care să te completezi din toate punctele de vedere, cu care să te înțelegi doar din simple priviri, care să îți citească inima ca pe o carte deschisă. Deși viața nu m-a pus niciodată în fața hăului întunecat și periculos pe care îndepărtarea de cel iubit îl creează, asta nu înseamnă că sunt absurdă și susțin că nu am avut și noi parte de ciocniri, certuri, mici furtuni, pentru că ele ne întăresc, ne fac să rezonăm unul cu celălalt, să ne cunoaștem micii demoni interiori pe care inevitabil fiecare persoană îi are.

Și atunci cum ne poți vorbi tocmai tu de o carte care relatează o despărțire, veți gândi. Așa bine și frumos, pentru că asta tindem să atingem atunci când citim cărți, să experimentăm trăiri noi și care până atunci au fost poate străine de noi, să trecem prin niște momente inedite, să rezonăm cu situații cu care nu ne-am confruntat până acum. Să trăim și altfel, chiar dacă pentru un timp limitat, până când ajungem la ultima pagină. 

Așa cum însăși titlul ne indică de la bun început, romanul ”Cronica unei despărțiri” cuprinde o înregistrare cronologică a evenimentelor exterioare și mai ales interioare prin care o tânără de șaptesprezece ani trece odată cu despărțirea de prima ei iubire, Alex. Ea, așa cum încă din incipit ne dezvăluie, nu a fost niciodată în stare să scrie în momentele de extaz sufletesc și de fericire nemărginită, dar acum când lumea ei începe să se destrame, când durerea o înghesuie din toate direcțiile ca un spațiu irespirabil, începe să țină un jurnal în care să își consemneze conștiincios și pas cu pas toate transformările care au loc în inima ei. Tânăra poate simte că, odată așternute pe hârtie, tot zbuciumul și deznădejdea ce le simte îi vor mai elibera sufletul, și nu va mai purta doar ea povara acelor luni întunecate.

Alex este tânărul frumos și popular, iar ea tipul fetei cuminți și invizibile. Până când el o vede, și întreaga ei lume se schimbă complet. Cu toate că inițial personajul lui mi-a atras atenția și mi s-a părut unul fascinant, după despărțirea lor, treptat am asistat la degradarea acestuia ca om, la transformarea lui într-o persoană imatură, fără coloană vertebrală, care calcă în picioare o iubire sinceră și se joacă cu sentimentele a două fete. Nu l-am înțeles, nici nu m-am străduit prea tare să o fac, am preferat să pun totul în cârca adolescenței, o vârstă ingrată și în care nu ne regăsim eul. Asta nu înseamnă că din cauza asta i-am acordat circumstanțe atenuante vreo clipă, pentru că  în final am rămas cu un gust amar și cu convingerea de neclintit că are un caracter deplorabil și că e un om de nimic. Totuși, nu am cum să nu subliniez că decăderea lui e decăderea ambilor, că s-au tras unul pe altul în jos, pentru că el poate nu ar fi ajuns chiar așa de rău dacă fata fără nume nu i-ar fi permis asta, dacă nu i-ar fi acordat atâtea șanse ci i-ar fi întors spatele pentru totdeauna cum merita.

Nici motivul separării celor doi nu e clar și nici logic. Totul se termină dintr-o copilărie, din lipsa de comunicare, din cauza tăcerii și a alegerii să nu spui ce te doare și când, de a-ți face cunoscute trăirile. Poate de aceea, eroina fără nume nu reușește să se desprindă de această relație toxică și să spună stop înainte de a permite să fie umilită și desconsiderată ca femeie și ca om. Stările ei oscilează de la dezorientare, deznădejde, durere, încăpățânare, insistență, la reproș, dezamăgire, încântare. Încearcă să își găsească alinarea în brațele altora și se minte de multe ori pe sine, și pe noi, cititorii, că s-a vindecat, ca apoi să ajungă iar în același punct critic, la picioarele lui Alex. Acum îl urăște sau îi este indiferent, ca în secunda următoare să îl sune, să meargă la el și să îi accepte mizeriile, resturile de sentimente pe care i le aruncă. Am avut pe parcursul lecturii impulsul de a o scutura câteodată, de a încerca să îi deschid ochii, de a o face să renunțe la copilării, dar apoi mi-am amintit cât de absurdă și de neînțeles eram și eu la șaptesprezece ani. Nu cred că durerea unei despărțiri vine în cantități exacte în funcție de vârstă, însă atunci când ești matur ai tendința de a gestiona altfel lucrurile și a cântări mai bine cât de mult alegi să te distrugi, și cred că aici și tinerețea și lipsa experienței are un cuvânt greu de spus.

Cred că aceste cărți care izvorăsc din experiențele scriitorului, care sunt pătate de durerea și neîmplinirea acestuia dintr-o anumită perioadă, fiindcă el alege să se arate vulnerabil în fața cititorului, să își dezvăluie sufletul fărâmițat în fața acestuia, sunt infinit mai sincere și merită aprecieri uriașe, deoarece e nevoie de o tonă de curaj să îți expui sentimentele unor necunoscuți, să speri că te vor înțelege, dar și să fii pregătit totodată atunci când unii te vor judeca. Să nu credeți că romanul se pliază conștiincios pe realitate, pe ce s-a întâmplat cu adevărat, nu cred asta. Dar e vizibil că mare parte din el a luat ființă din emoții reale ale Andreei, cu toate că apoi el a trecut prin firești modificări și stilizări.

Lectura e una lejeră, stilul curat, nu e greoi sau încărcat, doar presărat cu anumite concluzii sau gânduri impresionante, genul acela de fragmente sau citate care te fac să scotocești imediat după un carnețel ca să ți le notezi, și cu scrisori pentru Alex pe care tânăra nu i le trimite niciodată. Nici nu am simțit sincer cum s-au scurs orele în compania lui. Mărturisesc că ce a cântărit mai mult la aprecierea mea au fost acele pasaje de meditație, că acțiunea nu a fost neapărat pe placul meu, dar cred că dacă ești mai tânăr, adolescent mai ales, când îl citești vezi cu alți ochi și desfășurarea evenimentelor.

Eu nu m-am putut pune în locul eroinei din ”Cronica unei despărțiri”, uneori nu i-am putut înțelege înverșunarea nefondată de a lupta pentru un băiat care nu merita asta, dar asta nu înseamnă că am pus-o la perete, pentru că fiecare acționează diferit, mai ales când îl ghidează o inimă frântă care însă se zbate să recupereze tot ce a pierdut. Mă bucur așadar că autoarea mi-a oferit șansa de a-i pătrunde în suflet, de a-i citi romanul de debut, deoarece am putut astfel afla și vedea ce se petrece în interiorul unui om atunci când trece prin clipe chinuitoare.  De asemenea, am crezul că, cu cât suferința e mai înțepătoare și te mistuie, te arde adânc, cu atât ai șansa să renaști apoi ca pasărea Phoenix, un alt om, mai puternic și frumos, mai capabil și invincibil.

Recomand această carte sufletelor rătăcite, inimilor care hoinăresc fără nicio direcție în bătaia vântului după o despărțire, pentru că vă veți găsi cu ușurință un corespondent în personajul principal și poate, privind prin ochii ei, veți înțelege cu adevărat că nu mai e cazul să zgârii până la sângerare sau să te agăți ca o umbră de o ușă care a fost închisă și nu se va mai deschide niciodată. Și, mai ales dacă sunteți adolescenți sau pur și simplu vă luptați cu pierderea primei iubiri, citiți-o, căci veți avea impresia că a fost scrisă de și pentru voi, și, poate astfel, veți reuși să vă vindecați mai ușor și să mergeți mai departe. 

”Întotdeauna mi-a fost greu să scriu în momente de fericire. N-am putut să alcătuiesc nici scrisori de dragoste pe care să i le strecor în buzunarul de la geacă, nici bilețele dulci pe care să le lipesc dimineața de frigider. Până astăzi n-am ținut un jurnal. Mi se părea că, odată așternute pe hârtie, toate teiubescurile și momentele garnisite cu zâmbete își pierd valoarea și devin simple cuvinte. Poate c-a avut dreptate acela care a spus că despre iubire nu se scrie cu stiloul, pe foi, ci cu vârful degetelor pe spatele dezgolit al omului la care ți-e inima.”

”Aproape că nu-mi răspundea la reproșuri, dar după fiecare dispută îl surprindeam gândindu-se la ce ar fi putut să-mi spună. Acumula straturi peste straturi de resentimente. Eu izbucneam des, mă enervam peste măsură și uitam repede. El mă privea curios, nu știa cum să-mi răspundă și nu uita niciodată.” 

”Dacă ar fi să mă întrebe cineva, vreodată, de ce iubesc, i-aș răspunde: Pentru că eu văd în omul ăsta ceea ce tu ești incapabil să vezi!”

Carte primită pentru recenzie de la autoare. Mulțumesc frumos!