"Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion - Recenzie

Cartea a apărut la Editura TREI şi o puteţi comanda de AICI.

”Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii... tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era... nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna. 

„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim. 

Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit."

Ce este tăcerea? Pare simplu de răspuns, dar nu e adevărat. Iar acest lucru l-am realizat doar de curând deoarece mi-am pus întrebarea mie însămi. Tăcerea e acel moment în care asculți liniștea ce se lasă în jurul tău? Este acea clipă care pare o eternitate de... nimic? Un nimic care te cuprinde, care te subjugă, care te posedă la o insuportabilă muțenie. 

Însă nu e așa. Pentru că noi nu știm ce e tăcerea, nu știm ce e calmitatea. Cred că defapt tăcerea este acea parte de timp când ne auzim asurzitor de tare gândurile. Este acea clipă veșnică de care suntem conștienți de mintea noastră, de sinele ce meditează la tot.

Tăcerea nu există. Nu cu adevărat. Haosul e ceea ce ne reprezintă în realitate. Fugim de haos, de războiul ce se dă pretutindeni între gândurile și sentimentele noastre. Nu vrem să îl auzim, nu vrem să fim părtași la deznodământul ce este inevitabil. De aceea, vrem și mai mult zgomot. Zgomotele ce se suprapun peste acea tăcere ce ne îndeamnă și ne obligă să nu mai evităm haosul dinăuntrul nostru.

Tăcerea dintre doi oameni? Este cea mai cruntă pentru acele persoane ca mine și ca mulți alții care nu doresc și nu acceptă să își privească propria viață, propria minte, propria inimă. Este momentul în care realizezi că ești singurul care poate să ia o hotărâre, o decizie asupra vieții pentru a ieși din iluzia pe care ne-o creăm fără să ne dăm seama de cele mai multe ori, când dorim să ignorăm multe lucruri ce nu par a fi în regulă, dar fără de care ne este frică să scăpăm, unul dintre motive fiind... obișnuința.

Chris Simion este mai mult decât o scriitoare a cărții "Ce ne spunem când nu ne vorbim". Este persoana care mi-a oferit îndemnul ideal de a schimba unele lucruri în viața mea pe care le-am amânat, le-am disecat, ajugând astfel într-o stare de amorțeală plăcuta, dar totuși... o amorțire. 

Este aproape imposibil să vă vorbesc despre această carte la fel cum am făcut-o la altele. Deorece nu este o carte cu o anumită poveste clasică, originală, interesantă, spectaculoasă. Cu personaje de care să te atașezi, să tânjești, să le urăști, să le iubești.

Nu. Este o carte ce ne oferă lecții de viață, mesaje puternice, însă misterioase, ce par enigme pentru cei care citesc fără să pună atât mintea, cât și sufletul.

Nu ai cum să nu te atașezi de ea, să nu vezi o parte din viața ta imprimată în filele ei ce par a fi călauze spre cunoașterea sinelui.

"Ce ne spunem când nu ne vorbim" este scrisă prin intermediul unor mailuri trimise între două persoane, neavând nume concrete, ei fiind numiți ca Floare de soare și Zmeul albastru, cu ajutorul nick-name-ul mailurilor. Si consider că în asta constă o parte din frumusețea acestei cărți. Deoarece cu toții putem fi o floare a soarelui sau un zmeu albastru. Cu toții putem experimenta, trăi, simți fiecare clipă efemeră sau veșnică pe care le-au impărtășit cele două personaje. Iar acest atuu m-a învăluit pe durata acestei cărți deoarece, pentru mine, nu mai era vorba de lecturarea ei pentru a vă oferi o recenzie demnă de valoarea cărții, nu mai era vorba de a mă relaxa într-o zi de duminică cu o carte bună... ci de a medita asupra vieții mele, a noastre, a tuturor. De a face diferența între realitate și ficțiune, gânduri și sentimente, rău și bine, Rai și Iad, două suflete sau unul întregit.

Pentru că de cele mai multe ori, nu știm să găsim un echilibru între ele deoarece pare aproape imposibil. Iar acest imposibil declanșează tăcerea care dă naștere incertitudinilor, incertitudini ce te obosesc, te îmbolnăvesc, te otrăvesc. Și tot ce dorești cu adevărat e să alergi de tot ceea ce iubești sau crezi că iubești, de tot ce a însemnat sau nu pentru tine… pentru a descoperi, pentru a te descoperi din nou ca fiind o persoană, o ființă ce poate simți viața, iubi sufletului lui pereche și... muri. Însă pentru asta trebuie să treci prin Iad, Rai, toate sentimentele ce au clocit, s-au ascuns, și-au făcut rădăcină ca un crin sălbatic în miezul sufletului tău. Un crin de o frumusețe rară, dar cu un deznodământ fatal asupra dragostei ce o împărtășești cu persoana care ți-a furat inima, mintea și propria persoană.

Nu pretind că am înțeles în totalitate tot ce a vrut să trasmită autoarea, deoarece sunt total sigură că dacă aș relua cartea, aș învăța și aș observa mult mai multe mesaje și lecții de viață pentru că modul în care autoarea scrie este unic și magnetizant. Poate nu toți cititorii vor trăi tot ce am simțit eu pe parcursul acestei povești incredibile care mi-a schimbat felul de a vedea unele lucruri. Însă impactul îl veți simți cu toții, chiar dacă nu va fi același. Tocmai pentru că e vorba despre complexitatea cu care am fost înzestrați de Dumnezeu, amplificată fiind, de asemenea, de alegerile pe care le luăm pe parcursul vieții noastre. 

Paragraf

 Draft

Acum cinci minute nu dădeam nici doi bani pe existenţa mea. Am deschis ochii, mi-am dezvelit trupul, mi-am destupat urechile şi dintr-odată am început să respir. Dar nu să respir aşa, fără rost, cum respir de obicei. Am început să trag adânc aer în piept. Şi am tras o dată, de două ori, de parcă mă drogăm. Ştii ce simţi când prizezi aer? Simţi că eşti cea mai idioată, cea mai cretină fiinţă de pe pământ. De ce? „De ce" nu există! Eşti idiot şi atât! îşi răspunde fiecare în parte de ce este idiot! Greierii mi s-au aliat, prizează şi ei alături de mine. Cerul a prins culoare de ploaie, boabe de struguri îmi mângâie buzele, iar eu nu mă mai simt un fluture bătrân de care s-a plictisit Dumnezeu şi pe care-l alungă din Rai. Să tragi aer în piept aşa, la modul cel mai cinstit, păi o iei razna! E prea frumos!

Piciorul pe care în seara asta îl speli, mâine poate să-ţi fie tăiat! Şi dacă te-ai gândi că-l speli pentru mâine şi ţi-ar fi frică, ai sta nespălat toată viaţa! Pentru că mâine nu există şi nu are rost să faci ceva pentru ceva care nu există.

Piciorul îl speli azi şi te bucuri azi că este spălat pentru că azi striveşte sărutul, azi mângâie pământul, azi suferă, azi te poartă să-ţi cumperi pâine.

Pe tine nu te-a îngrozit niciodată mirosul cadavrului care vei fi?

Faptul că oricât de mult fugi de putoare, de hoit, de urât, nu ai unde să fugi definitiv. Mai devreme sau mai târziu te afunzi în haznaua fără sfârşit, în existenţa asta monotonă, privată de emoţii, de curaj. Mai devreme sau mai târziu oboseşti să prizezi aer şi din nebunul acela frumos ajungi o chestie bipedă vulgară, zgomotoasă, ţipătoare, care cerşeşte milă!

Te-ai gândit vreodată că şi gaura de la veceu poate fi o poartă spre Rai? Că, de fapt, acolo îţi arunci excrementele şi ţi le curăţă cu cinism apa, în timp ce fiinţa ţi-o arunci în viaţă şi ţi-o curăţă, cu toleranţă, timpul? Deus Absconditus te aşteaptă la ieşirea din canalizare sau în sufletul tău prăpădit în care se ascund complexe, frustrări, ambiţii şi puţin, foarte puţin... IUBIRE! Ah, m-am fript! Cuvântul ăsta nu iartă! A iubi înseamnă oare a dispărea în celălalt?

Doamne, nu mai am glas să te strig, iar atunci când te-am strigat aveam un glas de împrumut. Nu cred că tu ai inventat natura! E mult prea perfectă! Numai o minte diabolică ar fi putut să ne arunce într-o asemenea capcană.

Aş fi vrut să te iau de mână, Doamne, să te plimb prin parc, să vezi cum se joacă pruncii, cum râd, cum iartă, şi-atunci cred că ai fi renunţat să ne mai umileşti aşa. Copiii te învaţă să iubeşti. Ce fel de tată eşti care aştepţi jertfă de la Unicul tău fiu? Ce fel de conştiinţă aperi dacă sângele care curge din lemnul crucii îi hrăneşte mai departe pe criminali?

Nu te judec, dar îţi plâng de milă şi mă îngrijorez! Am început să prefer un infern plin de patimi decât un paradis lipsit de viaţă.

”Ce ne spunem când nu ne vorbim” este o carte despre viață și despre iubirea care ia naștere în sufletele oamenilor. Este vorba despre dragostea pură ce pare a fi minunată și divină, dar în asociere cu oamenii, ea poate fi pierzania sinelui sau a celor dragi nouă. Este vorba despre războiul ce se va da pretutindeni înăuntrul nostru, în jurul nostru. Un război al rațiunii și nebuniei ce e caracterizată de sentimentele ce ne îndeamnă la acțiuni contrare personalității noastre. Este... șansa de a citi o carte despre tine, despre el, despre ea, despre noi, despre toți.

Tot ce mai pot spune este că îi mulțumesc enorm scriitoarei Chris Simion pentru scrierea acestei cărți. Mi-a redat curajul de care am avut nevoie de a lua anumite decizii asupra propriei vieți și, cu siguranță, cuvintele ei pline de sinceritate vor îndemna pe alții să facă la fel.

~ Mulţumesc Editurii TREI pentru şansa de a citi această carte! ~

Take care,

Alexya

***

Am aflat că există un al doilea volum al acestei cărți, însă nu va fi niciodată tipărit deoarece este un spectacol de teatru regizat de autoare. Pentru a afla întreaga poveste, va trebui să fim părtași la aducerea la viață a acestei piese. 
Eu sper din suflet ca acest spectacol să fie jucat în cât mai multe orașe, pentru a ne bucura cu toții de ea <3. Voi ce părere aveți?