Nu plănuisem iniţial să comprim ideile despre cele două romane într-un singur articol, dar pentru că le-am citit recent, sunt apărute ambele la Editura Trei şi aparţin aceluiaşi gen, am zis că ar fi ok şi aşa, mai ales că tema aparenţelor e prezentă în ambele.  

"Fata din tren" de Paula Hawkins

Cartea a apărut la Editura Trei și poate fi comandată de AICI

Cu toate că "Fata din tren" mi-a atras atenția încă de când a apărut la noi, nu pot spune că intenționam neapărat să o citesc acum, aveam alte cărți prioritare pe listă. Dar întâmplarea a făcut să îmi arunc ochii peste fragmentele de început și am fost atât de vrăjită de ele, încât nu m-am mai putut dezlipi de poveste până nu am terminat-o.

Acțiunea se învârte în jurul "fetei din tren", Rachel, care nu e nicidecum atât de tânără precum titlul ne indică că ar fi: e de fapt o femeie de peste 30 de ani, divorțată, fără loc de muncă, alcoolică și cu o viață distrusă. Constantele în existența ei cu susul în jos sunt aceste două călătorii zilnice pe care le face cu trenul, cele care îi dau prilejul să îi observe și analizeze pe cei din jur și să își creeze anumite scenarii despre aceștia. Astfel, Rachel descoperă prin intermediul deplasărilor ei un cuplu aparent fericit, care locuiește la câteva case de fosta ei locuință, și în a căror căsnicie idilică își canalizează aprecierea și admirația, deoarece aceștia par a avea tot ce ea a pierdut, ce i-a scăpat printre degete. Însă din momentul în care află că acea femeie pe care ea o urmărea zilnic pe geam și al cărui nume real e Megan, este dată dispărută, monotonia și lâncezeala din existența fără un scop a lui Rachel sunt complet zdruncinate, deoarece ea consideră că a văzut ceva crucial, ceva ce poate dezlega misterul din jurul acestui caz, aşa că nu stă o secundă pe gânduri înainte de a alege să se implice.

Deși am afirmat că Rachel este miezul poveștii, ea de fapt este liantul care leagă alte două personaje feminine foarte importante: Megan, femeia care dispare și Anna, fosta amantă și actuala nevastă a lui Tom, care a fost soțul lui Rachel. Astfel, cartea e narată de aceste trei femei. Cu toate că despre Rachel aflăm încă de timpuriu cât de fragilă îi și bulversată îi e mintea aburită de alcool, și cât de nefericită e, treptat descoperim că și celelalte două femei cu vieți normale și liniștite sunt măcinate de propriile griji și demoni interiori. Aparenţa..raportul despre ce vedem şi ce imagine ne creăm în minte despre anumiţi oameni şi care e de fapt realitatea, e o temă importantă aici. 

Dispariția lui Megan e butonul de pornire care resetează existența lui Rachel. Cuprinsă de adrenalină, simțindu-se îndatorată față de această tânără să o ajute, ea găsește în sfârșit un scop, un imbold în a face și altceva decât să își plângă de milă și să se înece în trecut și în mizeria eșecurilor ei. Rachel nu are cum să nu te emoţioneze; are atâtea fisuri în suflet, pur şi simplu e atât de răscolită, încercările ei par la început a fi zadarnice, pentru că fiind o beţivă nesigură pe amintirile şi pe mintea ei, nu e desigur nici un martor credibil, cuvintele ei nu sunt luate foarte în serios de poliţie.

Am observat că această carte a fost asemănată de mulţi cu “Fata dispărută” a lui Gillian Flynn; personal, în afară de faptul că o femeie dispare şi soţul ei este imediat bănuit ca fiind vinovat, alte similitudini nu am găsit între cele două romane. Cu toate acestea, comparaţia m-a făcut să am anumite aşteptări de la final. Tot citeam şi tot mă întrebam unde e acea întorsătură de situaţie care să mă zguduie, pentru că la Gillian, spre exemplu, aceasta e echivalentă cu o pocnitură serioasă în moalele capul, atât de zdravăn şi fără milă îşi izbeşte ea cititorii. Conflictul din “Fata din tren” se încheie previzibil şi nesatisfăcător, asta a făcut să scadă mult cartea în ochii mei. Cu toate acestea, stilul, modul cum e dezvoltată naraţiunea, conturul personajelor şi al zbuciumului lor interior, sunt impecabile. 

Ca o concluzie: scriitura exemplară, deznodământul banal. Dar e o lectură care merită, e un debut bun, plus că va apărea şi un film în curând!

"Ghici ce-i în cutie" de M. J. Arlidge

Cartea a apărut la Editura Trei și poate fi comandată de AICI

„Ghici cine moare primul”, întâiul volum al acestei serii m-a terminat din toate punctele de vedere, şi într-un sens bun! De mult nu am mai găsit un thriller psihologic atât de bine scris, atât de impresionant, alert dar totodată complex, urmărind mai multe fire narative dar fără să fie o lectură greoaie, cu un final tulburător şi o mulţime de material oferit spre reflecţie. Aşa că era firesc că o să aştept cu mare interes al doilea volum şi că îl voi citi pe nerăsuflate, cum a şi fost, de altfel.

După evenimentele tragice şi oribile prin care a trecut de curând, inspectorul Helen Grace nu are timp să îşi revină şi să îşi panseze sufletul, pentru că un nou criminal în serie apare şi e gata să distrugă fără milă pe cei pe care îi targetează. Acest criminal ţinteşte doar victime bărbaţi, care au un mediu familial stabil, soţie, eventual copii, pe scurt, acel tip de oameni, care odată cu dispariţia lor, ar aduce şi distrugerea vieţii celor dragi. De-a dreptul diabolic şi grotesc, asasinul, după ce îşi anihilează victima, trimite inima acesteia într-o cutie, la familie.

Din ce am citit, M. J. Arlidge este scenograful unor seriale poliţiste, iar experienţa lui cântăreşte greu şi în cărţile sale, în situaţiile halucinante pe care le creează, în misterul care învăluie acţiunea. Citind cărţile sale, ai impresia că ai în faţă romane grafice, poţi vizualiza cu uşurinţă personajele, întâmplările, totul e extrem de concis şi de clar pentru ochiul nostru, ne permite să ne imaginăm situaţiile ca şi cum ar fi dintr-un film.
Personajul principal, Helen, e un munte de stăpânire de sine, de autocontrol, forţă, curaj, isteţime. Deşi a trecut prin atâtea, are amintiri care o macină şi care încă îşi întind tentaculele asupra liniştii ei, ea reuşeşte să o dea deoparte pe Helen cea vulnerabilă şi fragilă şi să se dedice complet meseriei ei şi rezolvării celor mai dificile cazuri. Dacă de obicei nu suntem aşa de stricţi să citim volumele dintr-o serie poliţistă în ordine, pentru că adesea avem de-a face cu acelaşi inspector şi cu cazuri diferite, aici e cazul să le luaţi în ordine, pentru că sunt multe elemente biografice ale personajelor principale în prima carte, şi dacă nu aţi citit-o pe aceea, nu vă puteţi explica anumite comportamente de ale lor din acest volum. 

Cu toate că mi-a plăcut mult şi această continuare, m-a zguduit cu scenele înfiorătoare, m-a indignat, răscolit, am simţit că ceva i-a lipsit. Cred că a fost acel factor care să o implice şi personal, sufleteşte pe Hellen, nu doar prin prisma slujbei ei. Volumul e antrenant, se citeşte uşor, e captivant, te prinde şi nu îşi mai dă drumul, dar nu m-a mai cutremurat atât de mult cum s-a întâmplat cu anteriorul. Nu ştiu, mă gândesc că un rol important îl are şi saturaţia, am citit atât de multe thrillere psihologice, fiind unul dintre genurile mele preferate, încât cred că am devenit mult mai greu de impresionat, a intervenit monotonia şi în acest gen. Cred că ar trebui să mai iau o pauză de la romanele acestea, să reiau acest stil peste un timp, ca să îl pot aprecia din nou la justa lui valoare. 

Ghici cine-i în tren. "Fata din tren" de Paula Hawkins şi "Ghici ce-i în cutie" de M. J. Arlidge - Mini Recenzii

Krisz 1

Read More

Nu am mai postat de mult la această rubrică şi am ales nişte citate dintr-o carte care ne-a impresionat profund pe ambele, este vorba de "Mincinoşii" de E. Lockhart. Nu am reuşit nici eu, nici Alexandra, să îi facem o recenzie atunci când am citit-o, şi regretăm asta. Aşadar ne-am gândit să vă aducem acest titlu în atenţie prin intermediul unor citate preponderent de iubire(că tot se zice că e luna dragostei). Cartea nu este una de dragoste, este complexă, psihologică, mult mai mult de atât, dar riscam să vă dezvăluim informaţii dacă luam alte citate.

Toate drepturile sunt rezervate Editurii TREI. Carte apărută în septembrie 2013. Traducere de Ana-Maria Man.

"Gat era ca pe arcuri. Ca și cum ar fi căutat ceva. Gat era un amestec de contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. L-aș fi putut privi la nesfârșit."

"Într-o zi mi-am ridicat privirea spre Gat, cum stătea întins în hamac pe veranda de la Clairmont, cu o carte în brațe, și mi s-a părut, ei bine, mi s-a părut că îmi aparține. Ca și cum ar fi fost numai al meu."

"Venisem aici, pe insulă, dintr-o casă a lacrimilor și falsității și îl zărisem pe Gat, văzusem trandafirul din mâna lui, și în clipa aceea, cu lumina ferestrei pogorându-se asupra lui, merele de pe blatul de bucătărie, mirosul de lemn și ocean în aer, am numit-o dragoste.

Era dragoste și m-a izbit atât de tare, că m-am sprijinit de plasa de țânțari, care încă ne despărțea, ca să mă pot ține pe picioare. Îmi doream să-l ating de parcă ar fi fost un iepuraș, un pisoiaș, ceva atât de special și moale, încât să nu-ți poți desprinde vârfurile degetelor de el. Universul era minunat fiindcă exista el. Eram îndrăgostită de gaura din blugii lui și de mizeria de pe tălpile lui goale, de coaja de la julitura de la cot și de cicatricea care i se înnoda în jurul unei sprâncene. Gat, Gat al meu."

"Nu mai era Gat. Era numai contemplare și entuziasm. Ambiție și cafea tare. Toate astea erau acolo, în pleoapele ochilor săi căprui, în pielea sa catifelată, în buza inferioară împinsă înainte. Exista înăuntrul lui o energie care-i alimenta fiecare fibră."

"Ne uitam la cer. Atât de multe stele, parcă ar fi fost sărbătoare, o ditamai petrecerea a galaxiei, interzisă, care se ținea după ce oamenii fuseseră trimiși la culcare."

"– Pot să te țin de mână? m-a întrebat.

Mi-am pus mâna într-a lui.

– Universul pare uriaș în clipa asta, mi-a zis, simt nevoia să mă țin de ceva.

– Sunt aici."

"M-am uitat la el vreme îndelungată. Fiecare linie a feței lui mi-era familiară și, în același timp, parcă nu-l mai văzusem niciodată."

"M-am aplecat și l-am sărutat.

Mi-a atins fața. Și-a lăsat mâna să coboare de-a lungul gâtului meu și a claviculei. Lumina ferestrei de la mansardă strălucea deasupra noastră. Sărutul nostru a fost dulce și electrizant, 

și timid și sigur, 

înfiorător și exact cum trebuia.

Am simțit dragostea curgând dinspre mine spre Gat, dinspre Gat spre mine.

Eram calzi și tremuram, 

și tineri și bătrâni de când lumea, 

și vii."

"Eu nu-mi pot lua ochii de la el.

Este atât de frumos. Atât de Gat. Îi cunosc arcuirea buzei de sus, umerii puternici. Felul în care își îndeasă tricoul în blugi doar pe jumătate, tenișii lui roși la călcâie, felul în care își atinge cicatricea de la sprânceană fără să-și dea seama că o face."

"Sunt foarte puține lucruri pe care le poți schimba. Trebuie să accepți lumea așa cum e."

Sperăm că v-au plăcut citatele şi vă recomandăm cu mare drag cartea!

The magic of words (90)

Krisz 2

Read More

”Minți Primejdioase” (Minți Primejdioase #1) de Alexandra Bracken 

Primul volum al trilogiei Minţi Primejdioase

Ruby are doar nouă ani când un virus misterios începe să decimeze adolescenţii din Statele Unite. Ea va fi unul dintre puţinii supravieţuitori care descoperă că sunt înzestraţi cu capacităţi paranormale misterioase, îndeajuns de primedjdioase încât să le asigure trimiterea la Thurmond, un lagăr guvernamental represiv.

Acum în vârstă de 16 ani, Ruby se teme deopotrivă de puterile pe care încă n-a învăţat să le controleze şi de perspectiva de a fi descoperită.

Când o grupare de rezistenţă îi oferă şansa de a evada din lagăr, acesta se va dovedi primul pas într-o călătorie în decursul căreia va descoperi prietenia şi dragostea, dar care o poartă implacabil spre o alegere imposibilă.

"Când decesele au ieşit într-un sfârşit la lumină, conducerea şcolii a interzis cu stricteţe profesorilor şi personalului să discute cu noi despre ceea ce se numea pe atunci Sindromul lui Everhart, după Michael Everhart, primul copil care se ştia că murise din această cauză. Curând, cineva din alte cercuri a decis să-i dea un nume ca la carte: Neurodegenerare idiopatică adolescentină acută — NIAA, pe scurt. Şi atunci n-a mai fost doar boala lui Michael. A fost a noastră, a tuturor."

"Bracken a creat o Americă distopică, plasată într-o viitor nu prea îndepărtat, în care copiii sunt vânaţi şi temuţi, iar pericolele îi pândesc chiar şi pe culoarele unui magazin Wal-Mart abandonat.
Ruby este o eroină puternică, ce trezeşte instinctiv empatia cititorilor, făcându-i să aştepte cu nerăbdare următorul roman din trilogie." - Publishers Weekly

Alexandra Bracken este o autoare americană prezentă pe listele de bestseller New York Times. 
Născută şi crescută în Arizona, s-a mutat în est pentru a studia istoria şi literatura engleză la College of William & Mary din Virginia. 
În prezent locuieşte la New York, unde lucrează intens la următorul ei roman, într-un apartament cochet, plin de cărţi. 
O găsiţi online la www.alexandrabracken.com şi pe Twitter la @alexbracken.

”Toate acele locuri minunate” de Jennifer Niven

O emoţionantă poveste de dragoste despre o fată care învaţă să trăiască de la un băiat care vrea să moară.

Theodore Finch e fascinat de moarte şi se gândeşte neîncetat la tot felul de modalităţi în care şi-ar putea pune capăt zilelor.

Violet Markey trăieşte pentru viitor, numărând zilele rămase până la absolvire.Când Finch ar putea evada atât din micul ei oraş din Indiana, cât şi din suferinţa copleşitoare provocată de recenta moarte a surorii sale. Când Finch şi Violet se întâlnesc pe marginea clopotniţei de la şcoală, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri într-un proiect de descoperire a "minunilor naturale" din statul lor, amândoi fac descoperiri mult mai importante: Finch poate fi el însuşi numai alături de Violet. Iar Violet numai alături de Finch poate uita de numărătoarea zilelor şi poate începe să le trăiască.

Însă, în timp ce lumea lui Violet creşte, a lui Finch începe să scadă.

"O carte impresionantă despre doi liceeni amuzanţi, fragili şi suferinzi." - Entertainment Weekly

"Multe romane pentru adolescenţi tratează teme similare, dar puţine o fac într-o manieră memorabilă." - Kirkus Reviews

"Ai terminat Sub aceeaşi stea? Poţi începe acest roman emoţionant despre o fată care îşi promite sieşi să trăiască având un rost, după o relaţie cu un băiat care plănuieşte să-şi ia viaţa." - SELF Magazine

"Mă învelesc în pilotă cât de strâns pot – astfel încât nu mai pot zări nici camera – şi mă întind pe spate în pat, ca o mumie. Este o modalitate de a conserva căldura şi lumina, ca să nu mai poată ieşi iar. Întind o mână prin deschizătură şi apuc altă carte, apoi alta. Şi dacă viaţa ar fi aşa?Făcută numai din părţi fericite, niciuna îngrozitoare, nici măcar neplăcută. Şi dacă ne-ar sta în putere să decupăm răul, pur şi simplu, şi să păstrăm doar binele?

Asta este ceea ce vreau să fac pentru Violet – să-i ofer numai binele, să o ţin departe de rău, aşa încât acel bine să rămână pentru totdeauna împrejurul nostru."

Deşi şi-a dorit dintotdeauna să fie un înger al lui Charlie, adevărata pasiune a lui Jennifer Niven este scrisul. 
Prima sa carte, The Ice Master, a fost nominalizată de Entertainment Weekly printre cele mai bune zece cărţi de nonficţiune ale anului 2000. 

Jennifer Niven fost lansată de Barnes & Noble Discover Great New Writer, iar cartea ei de debut a fost tradusă în opt limbi. Toate acele locuri minunate va fi ecranizată, având-o pe Elle Fanning în rolul principal.

”Aristotel și Dante descoperă secretele Universului” de B.A. Sáenz

O explorare sinceră şi tandră a identităţii şi sexualităţii

Aristotel e un adolescent răzvrătit, cu un frate în închisoare.
Dante e un băiat sarcastic şi curios, cu un fel neobişnuit de a privi lumea.

Când se întâlnesc la piscină, cei doi nu par să aibă nimic în comun. Dar pe măsură ce încep să petreacă mai mult timp împreună, descoperă că prietenia dintre ei e specială – una dintre acelea care te schimbă profund şi durează o viaţă. Şi tocmai prin această prietenie, Ari şi Dante vor afla adevărurile cele mai importante despre ei înşişi şi despre ce fel de oameni vor să devină.

"O explorare sinceră şi tandră a identităţii şi sexualităţii, şi o dovadă incontestabilă că dragostea – fie ea romantică sau familială – trebuie să fie liberă, deschisă şi lipsită de constrângeri." - Publishers Weekly

"Un roman emoţionant, care demonstrează talentul autorului de a surprinde complexităţile relaţiilor umane." - School Library Journal

"Sáenz scrie, spre finalul cărţii, că «A fi atent cu oamenii şi cuvintele e ceva rar şi minunat». Şi chiar asta face: e grijuliu cu personajele lui, dându-le timp să-şi găsească locul în lume şi să se găsească unul pe celălalt." - Booklist

"Asta era ce nu era în regulă cu mine. În tot acest timp, încercasem să-mi dau seama de secretele universului, secretele trupului meu, ale inimii mele. Toate răspunsurile fuseseră mereu atât de aproape, dar eu luptasem mereu împotriva lor, fără ca măcar s-o ştiu. Din clipa în care îl cunoscusem pe Dante, mă îndrăgostisem de el. Pur şi simplu nu mi-am îngăduit să-mi dau seama de asta, să gândesc asta, să simt asta. Taică-meu avea dreptate. Şi era adevărat ce spusese maică-mea. Cu toţii avem războaiele noastre personale."

Benjamin Alire Sáenz este romancier, poet şi autor de cărţi pentru copii, laureat PEN/Faulkner. S-a născut în 1954, în Old Picacho, un sătuc de lângă Las Cruces, New Mexico, aproape de graniţa dintre Mexic şi SUA. Timp de patru ani, a studiat filosofia şi teologia în Europa. A devenit scriitor şi profesor, întorcându-se în regiunea de lângă graniţă – locul de care simte că aparţine cu adevărat. Este profesor asociat în cadrul programului de creative writing de la University of Texas din El Paso. Se consideră un „fronterizo", adică un om de la graniţă. De asemenea, este artist vizual şi un activist implicat în probleme politice şi culturale. În 2013, romanul său Aristotel şi Dante descoperă secretele Universului a fost nominalizat la Michael L. Printz Award şi a câştigat premiile Lambda Literary, Pura Belpré şi Stonewall. De asemenea, este nominalizat la Deutscher Jugendliteraturpreis 2015.

Ce titluri vă fac cu ochiul? Eu mi le doresc foarte mult pe toate trei <3 !

Editura TREI: TREI ROMANE ELECTIZANTE PENTRU WEEK-END-URILE RELAXANTE!

Alexya 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Trei și poate fi comandată de AICI

Atunci când ne este pusă la îndoială iubirea pentru cei dragi sau ne sunt chestionate sentimentele, ne batem hotărâți cu pumnii în piept, afirmând sus și tare că suntem capabili de orice pentru ei, suntem dispuși să facem cele mai mari și dureroase sacrificii, totul ca lor să le fie bine. Am fi în stare să ne dăm peste cap ca să demonstrăm cât de devotați și capabili de propria jertfire suntem pentru ei. Însă există ceva din noi, de care depindem, anume o mare cantitate de autoconservare, acea forță care e mai presus de noi și care ne împiedică să ne facem singuri rău. Iar scriitorul M. J. Arldrige dezvoltă în romanul ”Ghici cine moare primul” tocmai pe baza acestei ipoteze șocante, groaznice, ne pune să ne întrebăm dacă singura noastră șansă de a trăi ar fi să ucidem un alt om, cum am reacționa în această situație? Și, mai ales, dacă trebuie să îi răpești viața celui pe care îl iubești, în schimbul vieții tale, ce ai face?

Acesta e scenariu pe care un criminal feroce și machiavelic îl pregătește pentru victimele sale. Le închide într-un spațiu izolat, de unde nu pot evada, fără mâncare, fără apă, le lasă să se înfometeze ca animalele, să înnebunească de oroare, de frică, foame, savurând măcelărirea conștiinței lor și degradarea lor treptată, de la oameni cu anumite principii până la statutul de animale. În plus, bucuria nu încetează pentru monstru în clipa în care unul din prizonieri ajunge până în acel punct de a-l omorî pe celălalt; din contră, satisfacția lui atingele cotele maxime atunci când în vede total distrus pe supraviețuitor, incapabil să mai fie același vreodată, incapabil să trăiască cu adevărat, doborât de vină, remușcare, oroare..

Însă cum astfel de specimene nu ar trebui să existe pe Pământ, dar dacă ei totuși ei își întind tentaculele pentru a-i răni pe cei din jur, cineva trebuie să îi oprească, să le stârpească pentru totdeauna faptele oribile. În acest caz, greutatea cade pe umerii lui Helen Grace, o inspectoare foarte perspicace din Southampton Central, care alături de Mark Fuller și Charlene (Charlie) Brooks, echipa ei pe care se bazează mereu, trebuie să stopeze răul. Deși tânără, Helen a reușit în toți acești ani să își facă un renume, să fie respectată și apreciată datorită profesionalismului de care dă dovadă. Inspectorul pare să nu aibă viață personală, fiind dedicată total cauzei ei de a face dreptate și de a încerca să aducă un echilibru în lume când e cazul – nimeni nu știe că ea e bântuită de proprii demoni, are slăbiciuni și o durere adânc crestată pe suflet. Însă chiar cu toată experiența acumulată pe parcursul anilor, acest caz o tulbură și o bulversează complet. Iar cu cât se adâncește mai mult în această poveste, cu atât mai mult riscă să fie și ea, la rândul ei, în pericol..

M-am făcut un obicei să nu mai citesc descrierile de pe spate ale cărților. Însă cumva, aici am citit. Și am devenit pe loc intrigată de subiectul cărții, premisa de la care pornește mi s-a părut genială, mi-am spus că ”trebuie să o citesc urgent, acum, cât mai repede”. Sinopsis-ul m-a dus cu gândul la o carte care explorează mai mult psihicul uman, stările prin care trece un suflet chinuit aflat într-o situație de viață și de moarte. M-am gândit că e vorba de iubire, de loialitate, că voi descoperi doar povestea lui Amy și a logodnicului ei, dar nu, aici e mult mai mult de atât, cartea explorează căi pe care nu le-aș fi gândit vreodată, merge atât de departe că am rămas total luată prin surprindere. Că cei doi îndrăgostiți nu sunt singura țintă, că acțiunea nu se centrează strict în jurul lor, nu e un spoiler, veți descoperi asta încă de la primele pagini. Așa că, dacă motivul pentru care ați ezitat să vă cumpărați ”Ghici cine moare primul” e că poate credeați că urmează să citiți o carte de 400 de pagini despre doi ostatici, că va deveni monotonă la un moment dat, nu e cazul. E fascinant cum sunt alese victime din diverse categorii, clase sociale și economice, cum putem observa comportamentul lor, putem compara reacțiile și gândurile acestora, modul cum reacționează, puși în același scenariu macabru.

Personajele principale ale acestei cărți sunt complexe, relațiile și raporturile dintre ele bine legate, sunt multifațetate, construite cu dibăcie, le afli o mică parte din temeri, ascunzișuri, dar misterul planează în jurul lor și le fac extrem de intrigante..”Ghici cine moare primul” duduie și de personaje secundare. Și când vă spun asta, nu exagerez cu nimic, apar o sumedenie de persoane, mai adânc sau nu implicate în jurul acestei povești odioase, a criminalului în serie. Să nu vă intimideze asta, pentru că M.J. Arlidge e un geniu, reușește să contureze adânc fiecare personaj, să îi ofere diferite nuanțe, să te facă să îl cunoști, să îi afli povestea, să îl reții. Fiecare e memorabil în felul lui, am dat peste o diversitate de personalități, concepții, oameni, m-am atașat de majoritatea, alții mi-au ridicat semne de întrebare, dar absolut niciunul nu m-a lăsat indiferent.

Cartea se citește extrem de ușor, te prinde în mreje și nu îți mai dă drumul. Nu am simțit cum respir, tot ce îmi doream e să aflu cum se va termina povestea, deși, pe de altă parte, nu voiam să mă despart de personaje și de universul ficțional creat cu măiestrie. Capitolele sunt scurte, sar de la un plan la altul, de la un personaj la altul, te țin în priză constant prin introducerea de noi fire narative, noi legături cu cazul principal, noi piste. Finalul a fost mindblow-ing, mi-a confirmat că structura romanului a fost gândită până la cele mai mici detalii, totul a dus în mod perfect către acest deznodământ, către acest punct, a fost credibil, a avut o logică totul, a fost genial. Genial.

O carte care explodează de acțiune, adrenalină, suspans, care pătrunde în cotloanele ascunse ale minții umane, ale uneia diabolice prin desăvârșire. Un roman scris de un autor care a lucrat ani întregi ca scenarist al serialelor thriller/polițiste, iar experiența lui și cantitatea de documentare, răsuflă prin fiecare pagină și ne convinge de talentul, imaginația și măreția muncii sale. Cred că aș putea turui luni întregi despre cartea aceasta și nu m-aș plictisi în a vorbi despre ea, în a o recomanda, în a încerca să conving pe cât mai mulți oameni să o citească. Lăsați tot, intrați și comandați-o, pentru că nu știți ce ratați!

Carte primită pentru recenzie de la Editura Trei

Unul trăiește, celălalt moare. E singura soluție. ”Ghici cine moare primul” de M.J. Arlidge - Recenzie

Krisz 34

Read More

Cartea a apărut la Editura Trei şi o puteţi comanda de AICI

Mă gândesc adesea câte lucruri le scap printre degete, se scurg din mintea mea ca nisipul într-o clepsidră, îşi pierd importanţa şi adevăratul scop pentru care se petrec, dacă eu nu fac cumva să le salvez, să le îngheţ pe un suport fizic la care să am oricând simt nevoia acces.  Cu toate că mi-am propus de multe ori să încep un jurnal unde să notez tot ce consider că îmi va folosi cândva, tot ce nu trebuie să uit, nu am avut niciodată timpul şi impulsul acela puternic de a face asta. Dar mă întreb..atunci când viaţa ta e un lung şir de dezamăgiri, ca al personajului din romanul "Şocul căderii" pe care urmează să îl recenzez, ai fost lovit din toate părţile, supus la încercări dure încât cu greu îţi mai poţi menţine echilibrul, de ce ai mai alege să îţi aşterni pe hârtie un trecut sumbru? De ce ai mai alege să nu uiţi? De ce te-ai tortura singur? Ca să devii mai puternic, poate, ca să evadezi. Când îţi retrăieşti trecutul, îl înfrunţi astfel, iar apoi îl blochezi pe nişte pagini pentru a încerca să îl uiţi pentru totdeauna şi să o iei de la capăt. 

“Şocul căderii” este o impresionantă poveste a unei familii damnate, a căror vieţi sunt manevrate după bunul plac de boli necruţătoare care le-au distrus orice echilibru şi şansă la o minimă normalitate. Cartea îl urmăreşte în principal pe Matthew, un tânăr care se confruntă cu două tragedii din viaţa sa: pierderea fratelui mai mic, atunci când avea 9 ani şi o boală mintală care a început să îşi arate mai proeminent colţii de când a împlinit 19 ani. Chiar dacă moartea fratelui lui Simon nu a fost declanşatorul problemelor psihice, cu siguranţă impactul acelei întâmplări nefericite a fost unul zguduitor, care l-a afectat puternic, l-a bântuit atâţia ani şi nu i-a mai acordat şansa de a fi acelaşi vreodată.

Vocea naratorului este una surprinzătoare, deoarece perspectiva este subiectivă şi Matthew alege să îşi scrie gândurile, memoriile, să facă o trecere prin copilăria lui, avansând totodată către prezentul în care creierul îi este încarcerat de o boală grea, care îl depersonalizează cumva. Personajul scrie pentru el, dar se adresează direct şi cititorului din când în când şi te face fără să îşi dea seama, şi fără să îşi propună asta, să te simţi părtraş la lumea lui, una diferită de a ta şi pe care poate nu o înţelegi în totalitate, oricât de mult ţi-ai dori, oricât ai empatiza cu el.. Intenţia lui nu e de a se face plăcut, de a căuta mila sau înţelegerea cuiva, din contră, francheţea şi uneori modul brutal de a-şi trânti ideile pe ceva îl fac să pară foarte realist, deşi e departe de asta uneori.

Dacă iniţial nu am realizat asta, deoarece am fost mult prea fascinată şi legată de poveste ca să mă pot desprinde vreo clipă de lumea ficţională şi să revin cu picioarele pe pământ, la un moment dat am remarcat că fonturile unor capitole erau diferite, alternau între două tipuri. Prima dată am fost tentată să cred că e un fel de delimitare a ceea ce se întâmplă cu adevărat şi ceea ce crede Matthew, dar apoi mi-am dat seama că fiecare font corespundea instrumentului de pe care îşi redacta el povestea. Primul, la 19 ani, din apartamentul său, aparţinea unei maşini de scris pe care i-a dăruit-o bunica lui, iar atunci e timpul în care presimte boala ca pe o greutate pe umeri, ca pe un monstru mic ce i se cuibăreşte prin sinapse şi i le încurcă după bunul plac. La 21 de ani, fontul e de la un calculator din spitalul de bolnavi psihici în care a fost internat, de pe care el încă încearcă să îşi ducă mai departe ţelul şi scopul de a nota tot ce simte, crede, ce îşi aminteşte, pentru a păstra un fel de echilibru în zilele lui. 

Romanul şochează prin contrastele sale, prin împletirea unor momente şi fragmente de o luciditate care te înfioară şi o capacitate extraordinară de introspecţie cu altele în care haosul, confuzia domnesc, încât nu mai puteam nici eu distinge adevărul, mă întrebam constant dacă ce este spus este real sau provine doar din imaginaţia naratorului, ca o consecinţă a tulburării mentale de care suferă. Cartea e un puzzle de întâmplări din viaţa lui Matthew, care sare de la o perioadă a vieţii lui la alta, de la o întâmplare la una diferită, dacă iniţial are o anumită logică şi coerenţă în povestire, apoi totul devine la fel de încâlcit ca şi gândurile sale. Am înţeles însă că naratorul nu are vreo intenţie să scrie ceva închegat, unitar, care să fie clar pentru cititor, pur şi simplu e onest cu sine însuşi, povesteşte totul astfel încât să aibă un sens pentru el şi nimeni altcineva. E uimitor să fii alături de un tânăr atât de încercat, dar care face tot ce îi stă în putinţă să se transforme în cea mai bună versiune a sa. 
Pot afirma că această carte e una pe care nu o poate citi oricine, sau înţelege. Nici eu nu am înţeles totul, ar fi fost ilogic să o fac, nu? Dar, mai ales, are un subiect delicat şi dificil de abordat, e o carte pe care clar nu o poate scrie oricine. Autorul, Nathan Filer, a fost asistent într-un spital de bolnavi psihic, a avut contact direct, zilnic, cu aceştia, a învăţat să îi cunoască pe fiecare în parte, să le ştie modul de a se comporta şi de a acţiona, iar faptul că acest roman e cladit pe baze solide, bine şi atent documentate, pe o experienţă care l-a impresionat şi care şi-a lăsat amprenta asupra lui se vede, pulsează din fiecare pagină a acestui roman extraordinar. 
Unele cărţi îţi permit accesul în colţurile ascunse, urâte şi întunecate ale vieţii şi le fac vivace, vii, reale. "Şocul căderii", datorită provocării pe care o acceptă de a pătrunde în abisul unei boli psihice şi datorită măiestriei cu care a fost ales fiecare cuvânt din ea, reuşeşte să devină de neuitat, să fie unică, nu doar să rămână cu tine zile întregi, ci să te bântuie pentru totdeauna. 

"E ca şi cum am avea fiecare un zid care ne separă visele de realitate, dar al meu are crăpături. Visele reuşesc să se strecoare şi să-şi facă loc prin el, până când e greu să-ţi mai dai seama de diferenţă. 
Uneori zidul se dărâmă de tot. 
Şi atunci dau buzna coşmarurile."

"Am nouăsprezece ani şi singurul lucru asupra căruia am control din toată lumea e felul în care aleg să spun povestea asta."

Carte primită pentru recenzie de la Editura Trei.

Portretul prăbuşirii unui tânăr în abisul bolii mintale. “Şocul căderii” de Nathan Filer - Recenzie

Krisz 32

Read More

Cartea a apărut la Editura Trei şi o puteţi comanda de AICI

De cele mai multe ori, când mințim, nu suntem noi de vină. Pentru că mințim pentru a supraviețui, pentru a conviețui, pentru a trăi. Mințim pentru că așa e cel mai bine, cel mai corect. Mințim, având cele mai bune argumente pentru care o facem. Nu vrem să rănim, nu vrem să fim răniți. Așadar mințim. Și nu suntem noi de vină. Sau măcar așa preferăm să credem.

Până când fiecare lucru rostit e altceva decât adevărul, când fiecare lucru auzit nu e decât o fantezie precoce. Și începem să uităm ce suntem, cine suntem, ce sunt, cine sunt. Începem să ne pierdem într-un abis de nepătruns. Iar într-un final, ajungem jos… atât de jos încât simțim propriul sânge plin de otravă, propria piele plină de cactuși, propriul suflet plin de nimic.

Pentru un mincinos, asta înseamnă viața. Să trăiască într-o fantezie ce pare palpabilă, interesantă și mult mai bună ca realitatea. O fantezie ce pare la fel de frumoasă ca o fată cochetă ce iasă în evidență. Până ce rujul nu  mai e așa de strident, rimelul de ochi începe să mânjească fața ca o smoală, transpirația ia loc parfumului înțepător, iar părul perfect nu mai e așa de perfect. Astfel minciuna devine… minciună. Iar la final acele micuțe minciuni încep să distrugă tot. Propria viață. Propriul suflet.

“40 de zile”, o carte scrisă de Chris Simion, este un roman despre oamenii cactuși. Oameni ce își mint persoana iubită și se mint pe ei însuși.

Mărturisesc de la început că nu am fost dezamăgită. Știam deja cât mă va afecta această carte – în cel mai pur mod - și câte porți va deschide spre sufletul meu. Simțeam că aveam nevoie de o astfel de carte tocmai acum și mă bucur nespus că așteptarea a luat sfârșit.

Am făcut cunoștință cu Floarea-Soarelui și Zmeul Albastru, două personaje ce sunt altfel de cum le-am cunoscut în cartea “Ce ne spunem când nu ne vorbim”. Deoarece e o altfel de poveste, însă e una ce te poate zdrucina și înălța, cu condiția de a citi cu sufletul.

Această carte este despre Floarea-Soarelui care se trezește singură, după ce Zmeul Albastru a părăsit-o fără să îi spună nimic. În tot acest timp, Floarea-Soarelui a suferit, a jelit, a experimentat golul și singurătatea din viața ei. Însă a conștientizat lumea pe care a construit-o alături de Zmeul Albastru, o lume ce, la început, era plină de dragoste, puritate, frumos, iar acum, este plină de urățenie, murdărie, minciuni.

În urma acestui proces, Zmeul Albastru a revenit, însă era prea târziu.

Și cu toate acestea, ce înseamnă 40 de zile? Pentru Floarea-Soarelui, sunt 40 de zile în care trebuie să se regăsească, să se curețe, să conștientizeze, să deschidă ochii și să își vadă propria realitate. 40 de zile în care cere ajutorul lui Dumnezeu, în care își dobândește propriul drum, în care își urmează propria cale. 40 de zile pentru suflet. Sufletul ei.

Ideea a pornit de la discuția pe care Floarea-Soarelui o are cu duhovnicul ei, în care i se oferă această soluție. O discuție de care cu toții avem nevoie, indiferent dacă credem sau nu în Dumnezeu, indiferent dacă avem credință sau nu.

Pentru că indiferent cât de diferiți suntem, cât de opuși suntem, cu toții experimentăm într-un moment anume acea derută existențială din care vrem să ieșim cu fruntea sus și sufletul pur. Dorim să ne regăsim și să nu ne mai pierdem din caruselul ce nu se oprește niciodată pentru a o putea lua de la capăt.
Structura poveștii este asemănătoare cu cea din cartea “Ce ne spunem când nu ne vorbim”, adică în formă de mail-uri. Fiecare capitol în parte reprezintă câte o zi din jocul celor 40 de zile pe care Floarea-Soarelui îl trăiește. Cu toate acestea, cel mai mult mi-a plăcut faptul că la fiecare în parte începutul este inițiat cu o pagină scrisă de mâna autoarei, oferindu-ne un surplus de personalitate și intimidate după care orice cititor tânjește.

Începutul cărții și sfârșitul sunt incredibile și intense. Trăiți cu adevărat tot ceea ce a experimentat Floarea-Soarelui. Simțiți oroarea pierderii sinelui, a celui iubit. Simțiți totul cu o forță ce te dobândește. Pentru că nu aveți cum să nu vă indentificați în toate mail-urile, pasajele și cuvintele pline de profunzime. Indiferent dacă ați trecut prin așa ceva sau nu, autoarea reușește într-o manieră elegantă și interesantă de a ne face părtași reali la tot ceea ce cuprinde cartea. Chiar dacă experimentăm altfel tot ceea ce povestea poate oferi, tot veți ajunge să vă deschideți sufletul și să îl purificați.

Chris Simion a scris această carte în 40 de zile, cu o dedicație precisă de ne provoca să participăm la acest joc. Un joc al evoluției și al introspecției. Ne provoacă ca în fiecare zi să smulgem câte un cactus pentru a reuși să coborâm în noi. Nu trebuie să ne fie frică de rădăcinile adânci ale cactușilor, nu trebuie să dăm înapoi. Trebuie să mergem tot înainte. Pentru a ne cunoaște și a ne regăsi în sinceritate și puritate. Doar astfel putem ajunge la finalul drumului unde sufletul ne așteaptă pentru a putea înflori.

Eu am ajuns la final. Am jucat acest joc al reflecției… și nu regret nicio secundă, minut, oră, zi. Pentru că am găsit drumul pe care trebuie să merg. Drumul meu.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Trei.

Un joc pentru suflet. ”40 de zile” de Chris Simion - Recenzie

Alexya 44

Read More

“Regatul luminilor”(Trilogia Grisha #3) de Leigh Bardugo

"Am reuşit să mă ridic în picioare. Capul mi se învârtea. Mi-am strâns braţul rănit cu mâna teafără şi am pornit clătinându-mă prin întuneric. Nu vedeam nimic, eram complet dezorientată. Dar am continuat să merg prin beznă, încercând să-mi deblochez mintea, să încropesc un plan. Ştiam că volcrele mă puteau ataca în orice clipă, dar era prea riscant să folosesc lumina. Gândeşte!, mă mustram în sinea mea. Nu mai aveam nicio idee. Rămăsesem fără explozibili şi nu puteam folosi Tăietura. Mâneca îmi era plină de sânge şi paşii îmi încetineau. Trebuia să găsesc pe cineva să-mi vindece braţul. Trebuia să mă refac şi să atac din nou. Nu puteam fugi iarăşi de Întunecatul, la fel ca prima oară când luptaserăm în Falie. De atunci, fugisem întruna."

Capitala a căzut. Întunecatul conduce Ravka din tronul său de umbre.

Acum, soarta ţării depinde de fragila Invocatoare a Soarelui, de o iscoadă căzută în dizgraţie şi de rămăşiţele unei armate magice, cândva măreaţă.

Pornită în căutarea ultimului amplificator al lui Morozova, Alina încheie noi alianţe şi lasă deoparte vechile rivalităţi.

Pe măsură ce află secretele Întunecatului, descoperă un trecut ce va schimba pentru totdeauna felul în care vede legătura lor, precum şi puterea cu care e înzestrată.

Numai pasărea de foc mai poate împiedica distrugerea Ravkăi, însă prinderea ei ar putea să o coste pe Alina viitorul pentru care luptă.

“Alina este o marginală şi aşa mă simţeam şi eu când eram mică. Îşi doreşte foarte mult să aparţină unui loc din lumea asta şi din această cauză face nişte alegeri greşite.

Am fost crescută de bunicii mei într-un loc straniu, unde nu prea întâlneai copii. Casa lor se afla pe un deal şi mai tot timpul eram lăsată de capul meu. Cred că ceva din senzaţia aceea de izolare s-a strecurat şi în descrierea Keramzinului (orfelinatul în care cresc Alina şi Mal).” - Leigh Bardugo, pentru Entertainment Weekly

“Eleganţa şi fluiditatea stilului, împreună cu acea lume imaginară desăvârşită fac din Trilogia Grisha o piesă de rezistenţă a genului fantasy.“- RT Book Reviews

“Vocea pumnalului”(Pe tărâmul haosului #1) de Patrick Ness

„Nu există nimic pe lumea asta în afară de Vacarm, nimic altceva decât gândurile permanente ale oamenilor şi toate lucrurile venind la tine şi la tine şi la tine, din clipa în care spacşii au dat drumul virusului Vacarmului în timpul războiului, un virus care-a ucis jumătate din bărbaţi şi toate femeile, inclusiv pe mama mea, un virus care i-a înnebunit pe restul bărbaţilor şi care a însemnat sfârşitul pentru tot neamul spacşilor în momentul când oamenii, în nebunia lor, au ridicat armele."

Primul volum al trilogiei Pe tărâmul haosului, nominalizat la Carnegie Award 2009, câştigător al Guardian Children’s Fiction Prize 2008, James Tiptree Junior Award şi Booktrust Teenage Prize 2008.

Todd Hewitt e ultimul băiat din Prentisstown, un oraş mai puţin obişnuit. Oamenii pot auzi ce gândesc ceilalţi. Tot timpul. Viaţa lor se desfăşoară într-un copleşitor şi neîncetat Vacarm; nu există intimitate, nici secrete.

Chiar cu o lună înainte de a împlini 13 ani, dată la care ar urma să devină bărbat, Todd descoperă întâmplător un loc liniştit. Fără Vacarm. Însă un asemenea loc nu poate exista! Înseamnă că locuitorii din Prentisstown l-au minţit.

Şi acum va trebui să fugă ca să se salveze de la moarte...

Dar unde să fugi dacă cei care te urmăresc pot auzi TOT ce gândeşti?

Un roman în tradiţia Aventurilor lui Huckleberry Finn şi a capodoperei De veghe în lanul de secară, despre un adolescent care fuge, împreună cu câinele său vorbitor, Manchee, spre o lume normală. Chiar dacă asta înseamnă să meargă până la capătul lumii... şi mai departe.

“Ness e un scriitor foarte înzestrat, de o imprevizibilitate care-ţi dă fiori.”- The Times

“Sfârşitul plin de suspans are efectul unui glonţ tras direct în stomac.” - Booklist

“Un roman care curge într-un ritm furios, înspăimântător, captivant şi, uneori, sfâşietor. Este o carte care-ţi bântuie imaginaţia.” - Sunday Telegraph

“Jumătatea sălbatică”(Half Life #2) de Sally Green

Descoperă povestea pe care cititorii din lumea întreagă o aşteaptă cu sufletul la gură.

Time Magazine o numeşte „periculos de captivantă", iar Daily Telegraph declară că Sally Green este „noua J.K. Rowling".

După ce şi-a întâlnit tatăl, pe Marcus, temutul Vrăjitor Negru, şi a primit de la acesta cele trei daruri, semnul devenirii unui Vrăjitor cu drepturi depline, Nathan luptă pentru supravieţuire, hăituit de Vânătorii Consiliului şi mânat constant de dorinţa de a-l regăsi pe Gabriel şi de-a o salva pe Annalise.

Adevărata provocare însă este să înveţe să-şi controleze Darul proaspăt descoperit, latura sălbatică a sinelui, sursa unei puteri ce ameninţă să spulbere totul în calea ei. Iar miza nu e numai propriul său destin, ci destinul întregii lumi a Vrăjitorilor.

“Din nou, Sally Green răstoarnă definiţiile. Ce înseamnă sălbatic? Ce înseamnă uman sau civilizat? Tensiunea insuportabilă, dorinţa de a supravieţui cu orice preţ, precum şi dihotomia bine-rău, dragoste-ură, sălbatic-civilizat, toate acestea bântuie cititorul, culminând cu un deznodământ care anunţă atmosfera sumbră şi misterioasă din ultimul volum al trilogiei.” - Booklist

“Jumătatea Sălbatică are personaje la fel de complexe, elementul magic la fel de pregnant şi scene de acţiune tot atât de tensionate ca în romanul care o precede, Jumătatea Rea.” - Publishers Weekly

“Băiatul Echo” de Matt Haig

„Noi urma să fim o lume a noastră, un univers în doi, şi asta era bine. De fapt, era incomparabil mai bine decât un univers al unuia singur.

Ea însemna totul.

Ea însemna speranţă, teamă, iubire şi durere.

Ea era cât se poate de vie. Iar a fi viu înseamnă a avea posibilităţi şi incertitudini. Viaţa este ceva iraţional, iar iraţionalul nu poate fi cartografiat. De aceea, în fiecare

viaţă — în fiecare viaţă adevărată — există o încrengătură de alte vieţi, ca în grădina potecilor ce se bifurcă despre care citisem cândva. Să iubeşti pe cineva este un proces

prin care îl ajuţi pe celălalt să găsească cea mai bună variantă dintre vieţile posibile şi să o trăiască."

Audrey s-a înconjurat mereu de cărţi şi muzică, filosofie şi visuri. E ceea ce o deosebeşte de fiinţele Echo, nişte maşinării misterioase, lipsite de emoţii, alcătuite în aşa fel încât să semene cu fiinţele omeneşti şi să servească stăpânilor umani.

DANIEL e un Echo – dar e diferit de cei din specia lui. Simte o puternică legătură cu Audrey; un sentiment pe care n-a fost programat să-l aibă şi pe care nu şi-l poate explica.

Dar e hotărât să încerce.

O poveste zguduitoare despre iubire, pierdere şi ceea ce ne face cu adevărat umani.

“Excelent... foarte omenesc şi sensibil.” - Patrick Ness

“Minunat de amuzant, inventiv si captivant.” - The Times

“O poveste extraordinară, de citit dintr-o suflare.” - The Sun

“La răscruce de dresuri”(Aventurile lui Tallulah Casey #1) de Louise Rennison

“Uau. Asta e. Asta înseamnă c-am crescut. Pe cont propriu, la Şcoala de Arte. Deci rămâi cu bine, Tallulah, fată şuie, şi hellooooo, Lullah, star pe scenă şi..... opaa. O. Pa.”

Tallulah Casey este pregătită să-şi descopere partea artistică şi să-şi facă noi prieteni.

La Şcoala de Arte din Yorkshire Dales, unde nu există magazine de haine sau cosmetice, ci mlaştini, păduri, un han fioros şi multe oi, Tallulah va descoperi, în ciuda atmosferei stranii desprinse parcă din La răscruce de vânturi, un grup de prietene pe care te poţi bizui şi talente artistice nebănuite. Tot acolo se va ataşa, deşi nu fusese prevăzut, de un pui de bufniţă.

Cititoarele în pragul adolescenţei vor râde cu gura până la urechi de peripeţiile puştoaicei cu simţul umorului şi picioare cam prea lungi...

Câştigătoare a premiului Roald Dahl Funny Prize

Care din noile titluri v-au atras atenţia?

Editura Trei: Noutăţi editoriale în colecţia Young Fiction Connection

Krisz 43

Read More