Povestiri despre inimi ce se frâng pe zi și se vindecă în timp. ”Până când mă voi vindeca de tine” de Corina Ozon - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Cu o sinceritate debordantă vă spun că niciodată nu mi-a plăcut să discut la general despre ceea ce înseamnă dragostea, deoarece întotdeauna m-am simţit neputincioasă să găsesc o definiţie clară şi concisă la acest termen ce pare atât de comun şi vital vieţii. Însă întotdeauna am adorat să ascult poveştile de iubire alor anumiţi oameni, să mă transpun, să extrag ceea ce au simţit şi ceea ce au pătimit, învăţămintele culese de ei sau chiar de mine însumi, fiind o persoană obiectivă în povestea lor plină de subiectivitate. 

Aşadar, când am dat de cartea "Până când mă voi vindeca de tine" de Corina Ozon, am fost fermecată instant de titlul şi coperta ei, iar instinctul mi-a spus că nici măcar nu este nevoie să citesc descrierea. Mă aşteptam la o poveste despre un El şi o Ea, însă am fost părtaşă la zece povestiri, diferite din multe puncte de vedere, însă având câteva asemănări cruciale şi de necontestat: iubirea şi suferinţa.

Dacă am fost dezamăgită? Din contră, am fost înmărmurita şi răvăşită de fiecare povestire în parte, fiecare impresionându-mă într-un mod diferit.

Am simţit că stau la o ceaşcă de ceai cu cele mai bune zece prietene ale mele, o întâlnire anonimă a fetelor, o noapte unică a dezvăluirilor celor mai tenebroase secrete pe care inimile lor le-au trăit şi le-au simţit pe propriul suflet.

Din fiecare poveste am extras mai puţine sau mai multe informaţii ce mi-au călăuzit calea spre propria mea poveste de dragoste, propriile mele decepţii şi regrete, propria mea suferință pe care nimeni nu o cunoaşte cu adevărat, doar eu însumi, adânc în mine, unde rana se vindecă, lăsând în urmă cicatricile propriei mele lupte.

Însă au fost şi multe aspecte din fiecare poveste în parte pe care nu le-am trăit, dar am încercat să le înţeleg. Femeie fiind, am ajuns la un moment în care mi-am spus că eu nu aş putea să gândesc aşa în astfel de clipe pe care unul dintre personaje le-a experimentat, dar era doar un moment de judecată proastă ce îmi întuneca inima din cauza suferinţei pe care personajele o trăiau.

Dacă ar fi să aleg care mi-am plăcut cel mai mult din cele zece proze, ar fi foarte greu deoarece mi se pare aproape imposibil să alegi care iubire este mai bună sau care durere este mai uşor de suportat. Deoarece nu e posibil aşa ceva, nu există iubire dreapta, dragoste oficială, suferinţă acceptată sau durere nedureroasă.

Dragostea este infinită, poate lua mai multe forme, se poate metamorfoza în ceva atât de comun sau atât de incredibil şi se mulează după învelișul nostru, al oamenilor. Fiecare simte, trăiește unic şi inedit totul.
Cu toate acestea, voi alege să vă spun despre trei povestiri care mi-au captat atenția într-un mod aparte, ”Soțul Verei” este prima care m-a zdrucinat intens deoarece a fost vorba despre o dragoste necondiționată, infinită și pentru care fiecare respirație și secundă conta. Chiar dacă povestea lor de dragoste s-a încheiat tragic, am fost impresionată de dăruirea și devotamentul fiecăruia dintre personaje în parte pentru cel iubit, până în ultima clipă.
Am încercat din răsputeri să culeg câteva citate, însă dacă ar fi să aleg un citat, ar fi o întreagă povestire: ”Până când mă voi vindeca de tine”. Această proză m-a înăbușit cu o multitudine de sentimente, încât la finalul ei m-am intrebat ce am citit cu adevărat. A fost nevoie de o a două lectură pentru a putea înțelege fiecare cuvânt în parte, felul cum se legau și formau propoziții, fără să mă năpădească sentimentele. Am simțit că în această povestire, autoarea a depus ce a fost mai devastator și pur în ea, a descris cu o forță de netăgăduit, infiltrându-ma astfel adânc și trăind în locul personajului.

”Dresaj de fluturi” este ultima povestire din carte și cea care mi-a adus un zâmbet pe buze. Un zâmbet ce îl au femeile puternice care au trecut prin propriile lupte și au supravietuit. Au supraviețuit pentru a spune povestea, pentru a deveni femeile ce deja existau înăuntrul lor, o femeie ce a a dat totul într-o dragoste, a dat totul în durerea ce a invadat-o în urma stăvăliri iubirii, a dat totul pentru a-și vedea proprii fluturi maturizându-se, odata cu cicatricile pe care ajungi să le porți cu mândrie.
Corina Ozon a scris o carte pentru suflet, a scris cu o delicatețe răvășitoare, spunând lucrurile pe numele lor real. În timp ce parcurgeți cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină, poveste cu poveste, veți simți sentimente vechi ce v-au cuprins cândva sufletul, emoții actuale ce nu vor să se mai desprindă de săraca voastră inimă, iar la final veți percepe ceva nou, dar totuși adânc în ființă, ceva ce a fost de mai mult timp în voi, dar care doar acum răsare. O Ea ce a fost în fiecare povestire în parte și care va continua să mai trăiască altele care vor urma.
A fost o onoare și un privilegiu să citesc această carte într-o perioadă în care am avut o nevoie avidă de a citi o astfel de carte.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet. Mulţumesc frumos!