Cu dragoste, Rosie.”Suflete pereche” de Cecelia Ahern - Recenzie

Poate exista sau nu prietenie între o fată și un băiat? Eu tindeam să spun că da, plus că o prezență masculină în viața ta, detașată (adică nici rudă, nici iubit), poate fi destul de sinceră și critică, te poate îndruma în situații neprevăzute sau îți poate oferi anumite ponturi cheie pe care nu ai avea de la cine să le obții, în altfel de situație. Însă datorită obișnuinței, momentelor dese petrecute împreună, e oarecum firesc ca afecțiunea inocentă, între prieteni, să se transforme în anumite momente în sentimente mai puternice. Iar dacă de faptul că prietenia adevărată între doi membri de sex opus poate exista, nu sunt convinsă, de cel că o relație sau dorința de mai mult între aceștia va duce adesea la mii de complicații și de multe ori și la un final nefericit.

Prieteni de mici, având o legătură indestructibilă, condimentată cu mici tachinări, Rosie și Alex erau convinși că vor fi inseparabili toată viața. Însă drumurile lor par a lua în direcții diferite din clipa în care Alex pleacă la Boston pentru a studia medicina și a deveni chirurg de inimi, iar Rosie trebuie să renunțe la visul ei de a studia Managementul Hotelier și de a pleca din Dublin, deoarece se trezește la doar optsprezece ani cu o sarcină neprevăzută, care îi dă peste cap complet viața. Deși reușitele pe care cei doi le au sunt la polul opus, Alex are mult mai mult succes decât Rosie și un viitor luminos, deciziile eronate și alegerile unor persoane nepotrivite îi fac să fie mai asemănători decât se așteptau. Însă ce e important, ambii vor fi o constantă în viața celuilalt, o ancoră, pe care nici distanța, nici timpul, nu o pot face să ruginească.

Iată că după lungi așteptări am reușit să pun mâna în sfârșit pe prima mea carte a Ceceliei Ahern, o autoare extrem de îndrăgită la noi. Recunosc că acest fapt m-a ținut la distanță până acum, pentru că asta e treaba cu popularitatea cărților: îți creează așteptări uriașe sau, din contră, te poate face mai circumspect decât e cazul. Cam așa a fost și la mine.. mi-am făcut, cred, speranțe prea mari în ceea ce privește romanul ”Suflete pereche”, descrierea și părerile generale îmi garantau o lectură deosebită, grozavă, emoționantă, însă impresiile mele sunt mixte.. au fost aspecte care mi-au plăcut, dar per total am fost dezamăgită de poveste.

Romanul e ca o uriașă cutie poștală, care păstrează gândurile, emoțiile, cuvintele personajelor de-a lungul anilor. E genul de contor pe care oricare ni l-am dori, pentru a ne aminti cine am fost, cine suntem, a ne perinda prin trecut oricând îi ducem dorul. Faptul că narațiunea e construită strict din scrisori, e-mailuri, mesaje de pe chat, uneori și din articole din ziare, are atât plusuri, cât și minusuri. Avantajul principal vine din faptul că asta face lectura foarte agreabilă, galopezi prin cele peste 400 de pagini fără să simți, chiar și cititorii mai lenți vor fi cuceriți de stilul acestei cărți. Organizarea aleasă de Cecelia Ahern în ”Suflete pereche” mie, personal, nu mi s-a părut cea mai strălucită. Este, desigur, captivant și e plăcut să citești scrisori (mai ales într-o epocă în care acestea sunt pe cale de dispariție) dar ce e prea mult, strică. Mi-aș fi dorit să se alterneze aceste dovezi scrise din viața personajelor cu capitole sau părți normale. S-a simțit extrem de mult detașarea naratorului în acest roman, iar neimplicarea lui a dat poveștii un aer rece, impersonal.

Mi-a plăcut faptul că se urmăresc mai multe fire narative al căror punct de intersecție era reprezentat de Rosie și Alex, personajele principale. Nu doar ele sunt în prim plan, ci avem parte de doze semnificative de informații despre familiile lor, prietenii, oameni care i-au ajutat sau i-au încurcat, cei care i-au susținut sau i-au dezamăgit de-a lungul anilor. Unii au rămas, mereu gata să le dea un sfat bun sau o încurajare, alții au dispărut la fel de repede cum au apărut alături de ei. E plăcut faptul că am reușit să cunosc destul de bine personajele secundare, să le știu felul de a fi, să mă amuz de modul de a vorbi al unelor sau să îmi doresc să le pot eu șterge, cu mâna mea, pe altele din poveste.

Nu am reușit din nefericire să intru foarte adânc în interiorul personajelor principale, Rosie și Alex, să mă atașez de ele, deși aveau parte și de eșecuri sau treceau uneori prin evenimente mai triste, nefericite, sau, din contră, mai hilare, însă expunerea acestor situații mi s-a părut destul de seacă. De la un anumit punct nu am mai citit cu aceeași plăcere și curiozitate, acțiunea mi s-a părut lungită fără sens, aș fi apreciat dacă scriitoarea mai comprima din numărul destul de mare al paginilor. De ce? Deoarece s-a insistat pe întâmplări sau lucruri banale care nu aveau vreun scop precis, iar totul a devenit previzibil de la un moment dat, era evident că de fiecare dată când apărea că soarele apare pe strada celor două personaje, trebuia să intervină vreun nor, vreun obstacol în calea fericirii lor. Mă simțeam ca într-o buclă temporală, o roată care se tot întorcea în același punct, fapt ce mi s-a părut obositor și plictisitor. Cartea ar fi putut fi complet salvată în ochii mei de final, dar calea pe care a ales-o autoarea (la fel, anticipată de multă vreme de mine) a știrbit complet din credibilitate. Dar apreciez doza de prospețime din filele cărții, că nu  fost siropoasă, cum mă așteptam, ci amuzantă în mare parte.. cu doze egale de optimism și pesimism. Că a dezbătut anumite subiecte importante și mi-a trezit semne de reflecție asupra lor.

Poate veți fi tentați că credeți că ”Suflete pereche” vorbește doar despre prietenia dintre o fată și un băiat, însă eu aș merge mai în profunzimea ei, și aș spune că atrage atenția asupra responsabilităților care apar de-a lungul timpului, a faptului că trebuie să ne acceptăm prezentul și să încercăm să îl facem mai plăcut, chiar dacă lucrurile nu ies de obicei așa cum ne-am dori noi. Dar mai ales, pledează pentru curajul de a ne exprima sentimentele și a înfrânge tăcerea, de a ne lua în mâini frâiele vieții și de a ne crea noi momentele potrivite, de a nu le mai aștepta de la soarta implacabilă, ce de multe ori ne e potrivnică. 

P.S. 1 Nicio carte nu a fost rănită în procesul realizării primei fotografii,  cea cu cartea (inimioarele de hârtie au fost decupate din ziare).

P.S. 2 Cu siguranţă ştiţi că a apărut şi filmul realizat după carte, "Love, Rosie", puteţi vedea trailerul mai jos: