Un mistery romance în tonuri întunecate. “Mathias”(Ultima vrăjitoare din Transilvania #2) de Anna Váry - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi o puteţi comanda de AICI

Dacă există ceva de care mă tem, aceea este moartea. Şi când spun asta mă refer mai ales la moartea celor pe care îi iubesc, a familiei, e o durere doar să mă gândesc că ei ar putea pleca iar eu aş rămâne a nimănui. De aceea, mi-am imaginat de multe ori situaţia în care toată lumea ar fi nemuritoare, o lume în care să nu ne facem griji pentru sănătatea noastră, să nu ne torturăm cu ideea că într-o zi vom fi constrânşi de soartă să ne luăm rămas bun de la cineva drag. Dar eternitatea are şi ea preţul ei ce trebuie plătit, iar uneori aceasta poate fi cel mai mare blestem.

Alexandra încearcă să uite totul şi să se reintegreze în viaţa de zi cu zi, să uite de vrăjitoare, contese nemuritoare şi altele ce ţin de nefiresc, de supranatural, după întâmplările incredibile şi periculoase prin care a trecut în satul V. din Transilvania. Însă trecutul pare că se ţine scai de ea, atunci când îl va reîntâlni pe Mathias, iubitul Anekei la Bucureşti, arătând mult mai tânăr şi misterios şi evident fiind interesat de ea. Treptat, mare parte din personajele dubioase pe care le-a cunoscut în Transilvania îşi fac apariţia şi îi dau liniştea peste cap, însă de această dată va fi nevoită să o înfrunte chiar pe intimidanta contesă, cea despre care sunt atâtea legende. Alexandra va fi din nou prinsă în furtuna evenimentelor neobişnuite ale celor din satul V., dar şi în planurile diabolice ale vrăjitoarei Aneke.

Reflectând la această trilogie, zilele astea mă gândeam cu mândrie că aici a fost publicată prima recenzie pentru „Contesa Aneke”(Ultima vrăjitoare din Transilvania #1) şi am reuşit atunci să trezesc interesul multora pentru carte, într-o perioadă în care majoritatea era avidă doar de traducerile romanelor din afară şi nu le dădeau credit autorilor români. Editura Herg Benet nu era foarte cunoscută de cititori în acel moment, iar noi am fost primul blog cu care ei au colaborat. Asta nu poate decât să ne bucure, pentru că acum tot mai mulţi oameni au început să le citească cărţile, să ceară copii pentru recenzii, şi, cel mai important, să îndrăgească şi să aibă încredere în scriitorii noştri.

Nu am uitat sentimentul plăcut care mi-a încercat inima atunci când am terminat primul volum din trilogie, revelaţia pe care am avut-o în acel moment datorită acestei cărţi, aceea că şi la noi se poate scrie fantasy de calitate, care să captiveze. Am citit cu aceeaşi uşurinţă şi plăcere şi continuarea trilogiei, fiind învăluită din nou în furtuna şi aerul gotic al ei. Am realizat că primul volum a fost doar o introducere, menită să familiarizeze cititorul cu cadrul fantastic, cu stilul autoarei, iar acum suntem introduşi în miezul acţiunii, care devine tot mai intensă şi apăsătoare spre final.

În „Mathias” se mai risipeşte din ceaţa ce plana în jurul personajelor şi descoperim destul de multe informaţii interesante din trecut. Linia dintre real şi fantastic se mai estompează şi acţiunile Lorenei, ale lui Mathias şi ale Anekei par să îşi găsească o explicaţie mai logică, o înrădăcinare în evenimentele care i-au marcat. Am sesizat însă şi anumite aspecte care m-au deranjat, cum ar fi comportamentul oscilant şi adesea ilogic al Alexandrei în ceea ce-i priveşte pe Mathias şi Răzvan, dar şi faptul că volumul contrazice oarecum titlul trilogiei, din momentul în care aflăm că Aneke nu este de fapt ultima vrăjitoare din Transilvania.

Finalul m-a luat complet prin surprindere, întâmplările neaşteptate şi toate răsturnările de situaţie au fost captivante, reuşind să mă ţină în alertă şi să îmi facă inima să bată mai tare. Aştept cu mare interes deznodământul seriei pentru că simt că va fi unul la înălţime, care nu mă va dezamăgi.

Volumul doi al trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania” ridică ştacheta acţiunii şi duce povestea într-o direcţie neprevăzută şi ingenioasă. În ciuda adrenalinei, a secretelor dezvăluite, a personajelor noi introduse, am fost cucerită mai ales de mesajul puternic ascuns între paginile cărţii, acela că nemurirea e un chin şi nu valorează nimic fără persoana potrivită alături de care să ţi-o petreci. 

„Am iubit-o din prima clipă în care am văzut-o. (...) Nu am putut scăpa de iubirea mea pentru ea, indiferent cât de crudă, de rea şi străină de tot ce fusese cândva ar fi devenit. M-am îndrăgostit de Aneke iar şi iar şi iar, de fiecare dată când îmi apărea în faţa ochilor. Mereu mai puternic, mai mult, iar ceea ce simţeam mă ducea cu repeziciune spre un final pe care, acum sunt sigur de asta, nu l-aş fi putut schimba, orice aş fi făcut.”

”Când accepţi pe cineva lângă tine şi începi să te ataşezi de el, trebuie să îmbrăţişezi tot ce a fost vreodată fiinţa respectivă şi tot ce va fi ea de acum înainte.”

”Cred că uneori, dacă iubeşti pe cineva, e bine să-i ştergi amintirile. Viaţa poate fi mai uşoară şi mai plăcută fără ele. Fără unele din ele, cel puţin.”

“Mereu au încercat să schimbe lumea. N-au fost în stare să înţeleagă că e frumoasă exact aşa cum este ea.”

Recenzia primului volum al trilogiei: