Jocul ”De ce citim?”

Aceasta este o postare în cadrul concursului organizat de librăria Libris, o librărie online care ne oferă cărți online, multe noutăți editoriale și promoții. Sper din suflet să vă placă povestioara, o poveste ce nu ar fi luat naștere fără ajutorul celei mai bune prietene, Adri.

Fără să-și dea seama că își ține respirația, fata citea din ce în ce mai repede, devorând paginile cărții fără încetare. Simțea un fel de foame adâncă ce nu o lăsa să se oprească. Trebuia să afle ce se întâmplă mai departe; era prinsă în lumea aceea dreptunghiulară a universului infinit ce-o ținea în mână. Uitase de banca pe care stătea, de parcul cu copaci înalți, grandioși, abia înfloriți; uitase de vântul de primăvară ce-i mângâia părul lung, arămiu.

Inima îi bubuia de parcă ea ar fi fost un personaj al acelei cărți sau ar fi fost, cel puțin, alături de personaj și ar fi trăit acele clipe importante împreună cu el. Nu mai ținea minte de ce venise în parc, pe cine căutase, sau încotro se îndrepta.

Nici măcar nu-i păsa asta acum. Nu avea timp să se gândească la asemenea lucruri, deoarece trebuia să continue să citească. Natura ar putea muri și învia în același timp în jurul ei și nu ar fi observat pentru că lectura o ținea mult prea ocupată.

Mângâia cu delicatețe paginile galbene, groase și plăcute la atingere, ca și cum ar fi clipit. Fiecare pagină însemnând  o altă privire asupra lumii în care acum se afla. 
Nu-i păsa de ce era în jurul ei, nu acum, când avea golul acela în stomac, când simțea fiecare moment și fiecare cuvânt în parte. 

Deodată, fata zâmbește. Faţa ei rotundă se preschimbă ca și cum ar fi realizat cel mai minunat lucru din viața ei, ca și cum ar fi luat un premiu pentru care a muncit enorm. Zâmbea larg și ochii ei, adânciți în paginile cărții, zâmbeau și ei. 

Nimeni nu observă tabloul acesta unic, dar ciudat. Oamenii treceau în jurul fetei, o priveau puțin cu uimire, aruncându-și semne de întrebare unul altuia. Cititul ajunsese să fie un fel de tabu. Nimeni nu mai citea în parc, nimeni nu se mai oprea din mers ca să facă parte dintr-o  altă lume, o lume ireală, dar plină de credințe, de lucruri reale, de învățături și iubire. 

Vântul împrăștia florile copacilor, acestea zburând pe aleea pietruită și însorită a Parcului Central.
- Bună. Îmi pare rău că te deranjez, dar aș putea să...? 

Nimic. Sprâncenele groase ale brunetei ce întrebase se încruntară.

„De ce nu-mi răspunde?”.  Fusese atrasă de coperta misterioasă a cărții pe care fata de pe bancă o avea în mâini. În minte îi fugeau multe întrebări, niciuna fără vlagă, însă. 
- Te deranjez? Spuse, zâmbind timid.

Apoi se gândi că fata nu se simte prea bine. „Oare a făcut vreun atac de cord? Pare prea concentrată.”
O atinse încetișor pe umăr, rugându-se să nu se întâmple ceva rău.

Fata, mult prea prinsă în tainele cărții, se sperie. Privește cutremurată în jurul ei, fără să știe ce s-a întâmplat. Uitase de tot, și realizase asta abia când văzuse faţa zâmbitoare din dreapta ei. 
- Ah, bună, îi răspunse. Îmi cer scuze. Am uitat de noțiunea timpului. Te pot ajuta cu ceva? întrebă mirată.

- Da… îmi cer scuze că te-am deranjat. Mă numesc Lexi. Vroiam doar să aflu titlul cărţii. Pare o carte interesantă, deoarece am văzut că erai foarte acaparată de ea.
Fetele își unesc privirile, zâmbind. Era ceva ciudat între ele. Niciuna nu știa încă ce era, însă o legătură începea să se formeze, iar asta o demonstra zâmbetul de pe fața lor.

- Eu sunt Ariana. Ia un loc pe bancă, dacă vrei! Cartea este ”Urzeala tronurilor” de George R.R. Martin.

- Am auzit de ea! Însă mulți nu prea au o părere bună legată la adresa ei… Un zâmbet trist urmă. Cărțile neapreciate o făceau mereu să fie tristă. Într-adevăr, unele cărţi sunt mai bune decât altele - cel puțin așa credea ea -, însă fiecare are ceva special și fiecare poveste, fiecare personaj ar trebui apreciat și respectat, măcar pentru munca autorului. Asta o învățase tatăl ei, un mare iubitor al cărților. Asta avea să învețe și ea mai departe. Iubea cărțile, dar adesea se temea să arate asta.

Nu mulți mai apreciază cărțile în ziua de azi, spuse în continuare.

-Da, așa este. Majoritatea se uită la titlu, la copertă și pe baza acestora, o judecă; iar dacă nu îi atrag, o aruncă speriați, ca și cum ar fi fost atacați de către o bombă.

În momentul acela amândouă râd, și legătura dintre ele devine mai puternică. 
- Însă este o carte foarte bună, își continuă Ariana ideea. Are absolut de toate. Într-adevăr, este mai greu de înțeles, sunt multe simboluri indescifrabile, multe mistere care la un moment dat te enervează, te țin în suspans. De aceea eram atât de „ prinsă” în carte. Îmi cer scuze dacă te-am speriat.

- E în regulă. Îmi era doar teamă să nu păţești ceva de la atâta… concentrare.  Spuse râzând, simțind ceva ce nu mai simțise de mult. O căldură liniștitoare ce-i făcea sufletul să tresalte. Era fericită.
- Daaa, ai dreptate. Cărțile sunt un pericol pentru sănătate!  De aceea mulți le ocolesc, sau le ating doar când vine vorba de obligație, pentru școală. 
- Da, înțeleg. Ai dreptate. Cărțile ar trebui interzise la cât de periculoase sunt. Aduc necazuri și introduc idei ciudate în capul tinerilor din ziua de azi. Foarte grav!  

Cele doua fete se privesc preț de câteva secunde, având feţele foarte serioase, ca și cum ar semna un tratat de pace, ca și cum ar vorbi lucruri foarte importante. Apoi râd amândouă, bucurându-se una de sarcasmul celeilalte. 

- Mi-a fost dor să vorbesc cu cineva despre cărți, spuse Ariana, dulce.

- Mda... Pot să te întreb ceva? Întrebă timidă Lexi.
- Desigur, răspunse fata, curioasă.

- Nu te simți puțin ciudat să citești în parc? Mă tot gândeam… am încercat și eu cândva, atunci când așteptam pe cineva și nu aveam ce face decât să scot cartea din geantă și să… citesc. Vreau să spun că... nu te deranjează cum te privesc ceilalți? Mereu am avut impresia că persoanele din jurul meu se uită la mine puțin indignați, ca și cum…aș face ceva interzis. 

- Știu la ce te referi, însă am trecut peste privirile nedumerite ale oamenilor din jurul meu. De cele mai multe ori, sunt prea adâncită în povestea cărții, având grijă ca personajele să nu treacă singure prin toate peripețiile. Însă sunt momente când îmi ridic privirea din carte și observ cum se uită la mine. Dar nu îmi e rușine de ceea ce fac, așa cum nu îmi e rușine de mine. Cărțile reprezintă o parte din mine, din viața mea, iar dacă lor li se pare ciudat, nu mă pot împotrivi. Nu mă pot judeca pentru ceea ce sunt.

Zâmbetul se așternu pe faţa lui Lexi.

- Cred că ai dreptate. Ești foarte curajoasă. De unde ai învățat asta?

- Din cărți presupun…

Amândouă râd, aruncându-și un alt set de priviri de neînțeles. Vorbeau pe o limbă a lor, o limbă pe care alții nu ar fi înțeles-o. Era ceva unic, ciudat, dar plăcut.

- Ce fel de cărți citești de obicei?  Întreabă Ariana.
- Orice. Orice îmi cade în mână. Fiecare carte are ceva special. Din fiecare înveți ceva. În fiecare trăiești ceva, așa cum, după cum știm amândouă, spuse aducându-și aminte de „întâlnirea” de mai devreme,  ai pățit-o și tu.
- O pățesc mereu. Uneori mă și gândesc că… atunci când deschizi o carte, sufletul și mintea sunt prinse în acea carte. Și chiar dacă numai pentru câteva secunde,  devii parte din ea în totalitate.
- Știu. Te înțeleg perfect. Mă lovesc mereu de părerile celorlalți. Uneori am crezut că sunt nebună, că poate e ceva în neregulă cu mine. Mă bucur să aflu că mai există cineva ca mine.

- Și eu mă bucur. Vreau să te întreb și eu ceva, dacă se poate. M-am lovit de foarte multe ori de această întrebare, și niciodată nu am știut să răspund cu adevărat la ea... Tu de ce citești?

- Am fost întrebată de mulți prieteni, prieteni ce nu au această plăcere de a citi, însă știam că oricât de mult aș încerca să le explic tot ce înseamnă pentru mine acest hobby, nu ar înțelege. Unele lucruri nu pot fi înțelese de persoane ce nu au trecut prin aceeași experiență pentru că nu ar simți cu adevărat...

- Totul, continuase Ariana, înțelegând-o perfect pe Lexi.

- Se pare că știm despre ce e vorba amândouă, zâmbise cu căldură.

Ariana sărise dintr-o dată de pe bancă, speriind-o pe Lexi. Se aşezase într-o poziție mai comodă pe ea, în așa fel încât să fie față în față cu fata brunetă care avea ochii plini de curiozitate. Lexi nu ezitase deloc, copiind poziția, pentru a se uita cu ușurință una în ochii celeilalte.

- Lexi, am o propunere și sper din suflet să accepți. Este un mic joc pe care știu, în adâncul sufletului meu, că îl pot juca doar cu tine, spuse Ariana foarte emoționată.

- Sunt ochii și urechi, sau mai bine spus, ca o carte deschisă. 

- Jocul e în felul următor. Eu spun un motiv de ce citesc, iar tu vei spune la rândul tău altul. Cea care nu va știi cum să continue, nu poate fi numită o cititoare adevărată.

- Ai provocat cititoarea din mine, iar  aceasta  acceptă cu dragă inimă, zise Lexi, zâmbind ştrengărește.

- Încep eu: Citesc pentru că vreau să trăiesc în alte lumi, lumi ce nu există cu adevărat, dar care trăiesc în paginile cărților. Ele m-au învățat că anormalitatea este supraapreciată, iar imposibilitatea posibilă. Aceste concepte le-au creat oamenii din teamă de necunoscut, iar aceasta ne-a limitat lumea în care trăim. Dar nu și în cărți. Acolo poți descoperi lucruri remarcabile, dar odioase în același timp. Poți face cunoștință cu necunoscutul înfiorător, dar să îl îmbrățișezi cu căldură și dragoste în momentul în care vei realiza că fiorii reci erau provocați din cauza  fricii de a face un pas înainte.

- Citesc fiindcă învăț lucruri de viață și pentru viață. Am trăit experiențe ce nu le-aș fi putut trăi vreodată din cauza mai multor motive. Pot spune că am fost la Paris, Londra, Veneția. Am mers şi am vizitat muzeele din Paris, am simțit ploaia măruntă pe pielea mea și am mirosit mireasma plăcută a ei la Londra, am mers cu condola în miez de noapte, ascultând șoaptele de iubire ale tinerilor poeți care stau până târziu ca să dea naștere sentimentelor ce sălășluiește în inimile lor. Am trăit cu ajutorul lor clipe de neuitat. Am învățat despre valorile vieții. Am învățat semnificația cuvintelor precum dragoste, ură, curaj, sinceritate, integritate, mândrie. Am învățat și încă mai am multe de învățat pentru a fi o persoană bogată sufletește.

- Citesc deoarece este un mod de a învăța cum să te exprimi în lumea reală, pentru a putea fi înțeles. Cărțile ne ajută să ne dezvoltăm vocabularul, să putem comunica elevat, politicos, sincer. Ele ne ajută să ne ridicăm, să strălucim, să fim noi și să arătăm asta cu ajutorul cuvintelor. Comunicarea este o parte importantă în viața noastră, a oamenilor, însă trebuie să învăţăm prima dată, cum să o facem, ca să putem comunica.

- Citesc pentru că altfel cunosc complexitatea umană. Fiecare personaj în parte al unei cărți poate reprezenta o persoană reală. Fiecare personaj are o personalitate aparte, un caracter unic. Ele pot fi cunoscute, înțelese doar citind cartea. Putem da peste personaje leite cu noi, sau cu unele cu care doar avem ceva în comun. Putem cunoaște personaje total diferite, dar cărora să le înțelegem într-un final pentru felul de a fi, pentru motivele care au fost bază la crearea caracterului. În felul acesta, putem să cunoaștem tipurile de personalități care sunt gazdă lumii noastre. Putem să ne împrietenim cu toate și să nu judecăm pentru diferențele ce ar trebui să ne despartă. Dimpotrivă, ar trebui să ne aproprie, să ne facă curioși, să ne trezească apetitul de cunoaștere.

- Citesc deoarece așa mă cunosc pe mine. Cu ajutorul personajelor și al clipelor petrecute cu ele, mă pot întreba cum aș fi reacționat în locul lor, ce decizie aș fi luat în locul lor. Aș vedea asemănările și diferențele. Astfel realizez, încetul cu încetul ce fel de persoană sunt.

- Citesc fiindcă că în acel moment, imaginația mea o ia razna. Atunci visele nu mai sunt doar vise, ele pot fi trăite cu adevărat, simțite în fiecare celulă din corp. Ele pot da naștere dorinței, pasiunii, dar și neplăcerii și groazei. Ele pot crea o lume nouă, o lume ce trăiește doar în mintea și inima mea. În care există persoane ce nu există în lumea reală, dar care trăiesc fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Iar în acel moment, de frenezie literară, scriu. Scriu pentru a mă elibera de poveste, de personaje, de trăirile lor. Scriu pentru a le oferi libertatea de a fi cunoscute și de alții, nu doar de mintea mea închisă, de gratiile şi prizonierii mei. Scriu pentru a crea o altă viață, o altă lume, un alt personaj, un alt caracter, o alta identitate. Și totul cu ajutorul cărților care îmi dau imboldul de a le oferi frați și surori.

 - Citesc pentru că în momentul în care mă scufund în povestea cărții, mă relaxez și uit de tot. Uit de problemele mele, de viața mea, uit de mine. În acele clipe, eu nu exist în lumea reală. Eu nu mai am dificultăți, probleme, neplăceri. Eu sunt doar eu, o Alice în țara cărților. Iar această pauză de la realitate îmi dă putere să continui să merg pe drumul meu.

- Citesc deoarece îmi este ca un instinct. Ca o parte din mine, un fel de foame pe care o pot stăpâni doar citind, citind mult, fără a avea vreun scop anume. Citesc orice, oriunde, sunt dependentă de cărţi; citesc pentru mine, pentru că nu am nevoie de un motiv special pentru a citi. O fac pentru că asta sunt eu; asta este o parte din mine, iar eu am nevoie de ea mai mult ca oricând. Ca un fel de protecţie împotriva propriului meu eşec. Cărţile scot la iveală cea mai bună versiune a fiinţei mele.

-Citesc pentru că asta îmi aduce aminte de copilărie. De cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele; o copilărie în care tot ce aveam mai bun de făcut era să descopăr Poveştile Copilăriei, să învăţ alături de Pinocchio diferenţa dintre bine şi rău, adevăr şi minciună; să alerg cu Heidi prin munţi, având grijă de capre şi bând lapte proaspăt alături de bunicul, un bunic pe care mi l-am dorit întotdeauna; să pot zbura alături de Peter Pan într-un ţinut al nemuririi; să urmăresc şirul poveştilor mele mult iubite, poveşti pe care le citeam şi le reciteam, poveşti ce-mi încălzeau inima de fiecare dată. Citesc pentru că cititul mă aduce mai aproape de copila din mine; o copilă ce în lumea reală e distrusă de durerea cenuşie, de lipsa magiei, de lipsa frumuseţii interioare, lucruri nelipsite din poveşti. Cărţile mă aduc mai aproape de Raiul meu personal, un Rai al copilăriei inocente, al zâmbetelor dulci, al dragostei eterne. Citesc deoarece sunt o visătoare, şi vreau să mă păstrez aşa mereu. 

- Citesc... începu fata să spună următorul motiv. Se gândea, însă mintea ei era goală. Faptul acesta o sperie, nu mai pățise demult așa ceva. Tot timpul se emoționa când trebuia să își spună punctul de vedere, iar de data asta nu avea nicio idee despre ce ar putea să pronunțe, pentru a ieși din impas.

Dintr-o dată, simțise o mână pe umărul ei, fapt pentru care a tresărit.

- Bună, spune un băiat cu ochii negri și curioși la fete. Îmi pare rău că vă întrerup, dar am observat că țineți în mână cartea ”Urzeala tronurilor” de George R.R. Martin. Este cartea mea preferată.

- Serios? întrebase uimită Ariana. Îmi place și mie foarte mult.

- Dacă dorești am putea să schimbăm câteva impresii despre ea. Asta dacă nu deranjez... zise el ezitând, dar cu un zâmbet dulce pe față.

Fetele s-au privit în ochii și au început să chicotească. 

- Noi ne spuneam motivele pentru care citim.

- Cât de interesant! Aș vrea să le aud și eu. De ce citiți voi? întrebase el, așezându-se alături de ele pe bancă. Și îmi pare rău pentru lipsa mea de maniere. Mă cheamă Fabian. 

- Pe noi Lexi și Ariana. Și unul dintre motive ar fi că... - începuse Lexi să spună, bucuroasă că i-a venit un motiv cu ajutorul băiatului misterios - citesc fiindcă oricât de rari părem cei care au plăcerea de a citi, întotdeauna ne găsim și întotdeauna legătura dintre noi e vizibilă și simțită la un alt nivel. Citim deoarece cărțile ne unesc, deoarece ele sunt ca o frânghie de care ne ținem cu toții. Este acea legătură pe care o protejăm, deoarece dacă ea se rupe, suntem cu toții pierduți. Însă dacă ea rămâne intactă, noi vom dăinui veșnic, la fel ca ele.

Cei trei s-au privit cu înțelegere și respect. Au știut că deși se cunoșteau doar de câteva minute sau ore, prietenia creștea gingașă în sufletele lor, sămânța fiind tocmai cărțile.