Later Edit ! Prologul + Primul capitol din "Eternal Starling" de Angela Corbett traduse !

Roseღ , de pe blogul "Addicted to Books :)" a tradus până acum prologul din "Eternal Starling" şi  am zis că trebuie să vă bucuraţi şi voi de el. Sper că e ok că l-am preluat din comentariu. Îţi mulţumim din suflet, aşa vor avea ocazia mai mulţi să citească o mică parte din carte, iar traducerea e perfectă! 
Emy de pe blogul "From Dawn to Dusk" ne-a făcut o surpriză incredibilă trimiţându-ne şi capitolul 1 din carte, tradus de ea! Vă asigur că vă va plăcea, şi vă vor amuza problemele existenţiale ale lui Evie :)). Mulţumim Emy pentru toată munca depusă! Rezultatul e de nota 20! 
Mai jos veţi găsi şi Prologul şi Capitolul 1. Bucuraţi-vă de ele!

“Iubirea este emblema eternităţii

Transcende noţiunea de timp,

eclipsează memoria unui început,

teama unui sfârşit.”

~ Madame de Staël

Prolog

Londra, Anglia

Am lăsat frica să mă conducă şi am fugit. N-am îndrăznit să mă uit în spatele meu, căci sunt prea speriată de cine ar putea să mă urmărească. Luminile au licărit când am trecut pe lângă ele, un singur gând bătându-mă la cap: el m-a lăsat să plec. Frica şi furia au năvălit în pieptul meu. Poate că a fost iubire, poate că a fost vinovăţie, dar el mi-a spus că trebuie să plec. N-am putut sta, ştiind din ce el făcea parte, dar în ciuda tuturor lucrurilor, n-aş putea nega că încă îl iubesc. Durerea a început să se diminueze şi deşi n-aş putea să mi-l amintesc, legătura noastră va exista întotdeauna .

Am sprintat pe străzile de pietre inegale iar rochia mi se sfâşia între picioare, îngreunându-mi călătoria cu fiecare pas. Aleile cele înguste erau calde şi aglomerate. Am împins bărbaţii şi femeile departe din calea mea şi speram că ei nu-l cunoşteau pe cel de care fugeam.

Respingeam iluzia vieţii. Şi am clipit, iar lacrimile mi-au înceţoşat viziunea. Am mers către singurul loc despre care ştiam că e sigur. Am deschis uşa şi am intrat în casă; camera era iluminată de o lumânare. Uşa s-a închis în spatele meu cu un zgomot iar încuietoarea a căzut. M-am prăbuşit pe podea. Asta a fost. S-a terminat. Nu mai puteam fugi. Cineva a îngenuncheat lângă mine şi mi-a luat mâna. Corpul meu a reacţionat la atingere. M-am uitat în sus şi, atunci, am făcut alegerea corectă.

Capitolul 1

Când există posibilitatea de a nu mai trăi o altă zi, intrii într-o serie de emoții. Eu deja am înfrânt frica, apoi panica. Eram înclinată spre mânie, care m-a condus drept la a găsi vinovaţi, iar Luke Woods era ținta nervilor mei. Nu e ca și cum chiar mi-ar fi păsat de el când ieșeam împreună, și l-am plăcut chiar mai puțin când am intrat în clasa de istorie în timpul Balului de Seniori și l-am găsit cunoscându-se cu majoreta Crystal Benson, într-un mod în care pe mine nu mă cunoscuse niciodată.

A dat vina pe “morala mea irațională”  pentru faptul că mă înșelase. L-am numit un porc arogant cu creierul de mărimea unui bob de mazăre. Mi-a spus că arăt ca o bezea şi de a aici totul a escaladat într-un adevărat război.

La un moment dat, circula un zvon cum că Mustangul meu clasic a fost văzul părăsind parcarea liceului după ce uleiul a fost turnat din Dodge Ram-ul lui Luke.  Așa sunt zvonurile de ciudate.

Am avut de-a face cu bârfele celorlalți copii de la școală până la absolvirea liceului, apoi m-am mutat în Gunnison, Colorado, cu trei luni înainte de primul meu an de facultate.

“Tip prost, nenorocit și viclean!”, mi-am spus în timp ce călcam prin iarba sălbatică, tufișuri, și dacă mâncărimea de pe piciorul meu era vreo indicație, probabil și prin niște iederă otrăvitoare.

“Prostul ăla nenorocit! Sunt pierdută în mijlocul ciudaților Munți Stâncoși și e doar vina lui!” vorbeam cu mine însămi de ceva timp și încercam să-mi amintesc dacă să țipi la nimeni  era un semn de atac de panică - deja știam că era un semn de nebunie.

În starea mea curentă de ameteala, am raționalizat că dacă Luke Fraierul nu m-ar fi înșelat, nu aș fi părăsit siguranța casei părinților mei din Montana, nu m-aș fi decis să fac drumeții în munții nefamiliari din Canionul Negru și nu aș fi pierdută. Într-o impresionantă faptă nesigură a responsabilității, m-am convins singură că Luke era cel puțin oarecum vinovat pentru moartea mea inevitabilă. Dând vina pe el, a făcut gândul morții mai ușor de păstrat. De-aș fi avut un pix cu mine, aș fi scris un bilet care să-l implice și pe el, astfel încât atunci când ar fi ajuns echipele de salvare să-mi găsească trupul înghețat, ar fi știut pe cine să aresteze.

Bine, parțial era și vina mea. Aveam un rucsac de drumeții perfect, echipat cu o pătură și un GPS, dar nu l-am luat când am plecat pentru că nu mă așteptam să fie o drumeție lungă.  Am căutat un drum în josul muntelui timp de trei ore și am petrecut vremea mental și câteodată psihic, bătându-mă în cap pentru că plecasem de acasă nepregătită.

Vântul vuia printre copaci, pe când eu am continuat să merg, dând multă atenție împrejurimilor mele în caz că trebuia să mă reîntorc.

Când am intrat într-o poeniță, liniștea muntelui a făcut mai ușor de auzit sunetele ascuțite ale nuielelor frânte. Minunat. Un animal sălbatic. Am dat din cap. După ce că faptul că m-am pierdut nu era destul o problemă, acum probabil că voi fi mâncată și de un urs. Să fug părea un mod bun de a mă face să arăt ca cina, așa că în schimb, am respirat adânc și am încercat să nu mă panichez în timp ce sunetele se auzeau din ce în ce mai tare. Orice era, era mare - și se apropia. Am început să mă întorc ușor din direcția sunetului asurzitor, întrebându-mă ce animal era pe cale să apară și să-mi folosească brațele pe post de aperitiv.

Vă puteți imagina cât de surprinsă am fost când un băiat a ieșit dintre copaci. Arăta puțin mai matur decât mine și trebuie să fi fost înalt de cel puțin 1,80 m. Părul lui șaten închis îi accentua pielea bronzată, iar tricoul lui alb nu făcea nimic ca să ascundă liniile adânci ale pieptului, umerilor largi sau bicepșii lui masivi. Ochii lui aveau o nuanță deschisă de verde, care păreau să se schimbe de la o parte a irisului la alta. Mi-am lins buzele fără să realizez că o făcusem și am avut sentimentul cum că, dacă ar fi vrut să mă mănânce la cină, l-aș fi ajutat să aprindă cărbunii. Mi-a zâmbit, iar eu nu mă puteam uita în altă parte. Undeva, în colţul minții mele, ceva a licărit; ochii aceia și zâmbetul acela, era ceva la el atât de... familiar.

Nu sunt sigură cât timp m-am holbat, dar trebuie să fi fost câteva minute pentru că am continuat să văd buzele sale perfecte mișcându-se înainte ca vocea lui adâncă să fi înregistrat:

- Ești bine?

Am dat din cap, de mai multe ori decât era necesar, și încă holbându-mă,  mi-am șters cu mâna bărbia pentru a verifica dacă salivasem.

- Cred că te-am speriat când am ieșit de după copaci, a zis el.

L-am urmărit cu ochii grijuli în timp ce și-a pus rucsacul pe pământ și l-a deschis. A scos o sticlă cu apă și mi-a dat-o, și am văzut un inel negru pe degetul său arătător. Probabil nu l-aș fi văzut, înafară de fața inelului care era la fel de mare cât un pătrat și părea a fi un fel de piatră lustruită. Am luat sticla și l-am evaluat în timp ce am deșurubat capacul. El nu arăta înfricoșător, și dacă nu era pierdut de asemenea, probabil avea o busolă și mă putea duce înapoi la mașina mea.

Am luat o înghițitură și am răspuns:

- Speriată? am pufnit. Nu, am fost doar… surprinsă. Puteai fi… un urs… sau ceva. Am mormăit ultima parte, realizând că probabil păream nebună.

El și-a ridicat sprâncenele de parcă se întreba cât de lucidă eram de fapt.

- Ar trebui să îți verifici reflexele, majoritatea oamenilor fug când se gândesc că sunt pe cale să se întâlnească față în față cu un urs.

- Eu nu sunt majoritatea oamenilor, am zis. Și să fugi nu e exact ce broșura “Cum să supraviețuiești în Munții Colorado” ți-ar spune să faci.

Am luat broșura în timp ce am fost la coadă într-un magazin alimentar acum câteva zile. Din păcate, aceasta nu spunea de băieții excepțional de atrăgători căre păreau să apară de nicăieri.

- Ce spune broșura ta să faci când dai peste o fată care a crezut că era pe cale să aibă o confruntare cu un animal sălbatic? Ochii lui străluceau într-un fel care era aproape la fel de jucăuș ca vocea lui.

Nu stiam dacă să flirtez sau să mă uit urât la el.

- Cine spune că nu așa se întâmplă chiar acum?

El a zâmbit, ochii luminându-i-se din nou.

- Eu sunt Alex. A făcut un pas în față ca și cum era pe cale să îmi strângă mână, dar s-a oprit și s-a întors.

M-am uitat la el timp de câteva bătăi și am zis:

- Eu sunt Evangeline. Oricum, mulțumesc de apă. Am aruncat sticla înapoi la el.

A prins-o și a pus-o în rucsac.

- Deci ai mai mers în drumeții până acum, Evie, sau e prima oară?

Mi-a scurtat numele, lucru pe care majoritatea oamenilor nu l-ar fi făcut până nu m-ar fi cunoscut mai bine.

Mi-am încrucișat mâinile pe piept într-o figură disprețuitoare.

- Am început să merg în drumeții de când eram un copil. Pun pariu că știu mai multe despre munți decât majoritatea oamenilor care merg în drumeții aici.

- Interesant. Și-a împreunat sprâncenele și și-a dus arătătorul la obraz în timp ce mă evalua. Deci, dacă ai fii, să zicem, la 10 metrii depărtare de o pantă abruptă cu două sute de metrii adâncime, ce ai avea de gând să faci?

Nu i-am dat șansa să vadă grija instalându-se pe fața mea și am răspuns:

- E la 10 metrii depărtare? Am crezut că era la 5. 
Fir-ar, unde naiba eram?

Colțurile gurii sale s-au crispat de parcă încerca să înăbușe un zâmbet și eșua. Atracția pe care aș fi avut-o când l-am văzut pentru prima oară era rapid subminată de sarcasmul său. El era definiția ochilor dulci – doar trebuia să îl opresc să deschidă gura.

- Și dacă ți-aș spune că ai fi mers în cercuri în ultimele trei ore, asta ar conta? a întrebat el.

M-am încruntat, dar în acelasi timp m-am întrebat cum de știa asta.

- Dacă cineva ar fi știut că am mers în cercuri timp de trei ore, aș spune că ei sunt vânători și probabil mai periculoși decât ursul pe care îl așteptam.

A râs.

- Pământul din aceasta zonă a fost bătătorit; arată de parcă un circ a trecut pe aici.

Hmm. Era perceptiv. I-aș fi spus asta.

- Pentru cineva care știe mai multe despre acest munte decât 95% din oamenii care au mers în drumeții pe el, pari destul de pierdută, a zis el.

- E o diferență dintre a fi pierdut și a explora. Am murmurat, nepăsându-mi dacă mor înghețată cât timp însemna că nu aveam să îi cer tipului ăsta ajutorul. Voi găsi drumul spre traseu eventual.

- Huh, a spus el. Când vei face aia, ai de gând să te rostogolești pe prăpastie sau să aluneci?

- Aș aluneca mai degrabă, dar rostogolindu-mă aș ajunge mai repede la mașină. Nu eram pe cale să renunț.

- Sau la spital, a zis. Îngrijorarea ce îi înfrumuseța tonul părea ciudată. De ce i-ar păsa dacă aș fi căzut într-o prăpastie?

- Nu ar fi prima oară, am spus.

Emoția străfulgera pe fața lui, dar înainte să pot să o analizez, m-a prins holbându-mă și și-a întors privirea.

- Ei bine, a spus el. Merg într-o drumeție în josul muntelui. Deoarece suntem deja împreună, și unul din noi e pierdut, poate cel pierdut ar putea să meargă după persoana care deja știe pe unde să o ia spre parcare.

Aparent, ca orice alt băiat atrăgător de pe planetă, Alex avea un ton special de aroganță. I-am dat cea mai bună imitație a zâmbetului unei regine a frumuseții.

- Sigur, Alex, dacă vrei să vii după mine nu mă deranjează. Înțeleg cât de confuz te pot face acești munți.

- Eu sunt cel cu busola, Evie, deci eu ar trebui să conduc.

Mi-am încruntat sprâncenele.

- Cum de știi că nu am o busolă?

El s-a oprit.

- Te-ai fi plimbat în cercuri ore întregi dacă ai fi avut?

M-am holbat, nedorind să admit că avea un argument bun.

- De obicei merg singură în drumeții, știi? Pentru un motiv anume, m-am gândit că să punctez asta ar compensa faptul că m-am pierdut.

- Atunci este un lucru bun că te-am găsit. Poate în viitor ar trebui să îți reconsideri politica de a face lucruri singure. Ești gata de plecare?

Mi-am ridicat capul, îndreptat umerii și am mers drept înainte de a răspunde. Intenționat nu m-am uitat la fața lui Alex, dar cu colțul ochiului i-am văzut gura schimbându-se într-un zâmbet elegant în timp ce treceam pe lângă el. La fel de mult cât uram să recunosc, eram fericită că am dat de el. Chiar nu știam dacă aș fi putut ieşi din munți fără ajutorul lui.

Am decis că atât timp cât Alex îmi ținea companie cât mergeam în drumeție, ar trebui să fiu drăguță.

- Si când nu pretinzi că ești urs, Alex, cu ce te ocupi?

El a ezitat ca și cum întrebarea l-ar fi prins cu garda jos.

- Ajut o organizație, ca o muncă de voluntar, a răspuns. Dar tu?

- De abia am absolvit liceul. Încep școala la Colegiul Western State în trei luni.

- Știi care o să fie materia principală?

Am dat din cap.

- Pshihologie.

S-a uitat urât la mine în timp ce mergeam.

- Tu te duci la colegiu? am întrebat.

- Am mers. Am absolvit deja.

A absolvit deja? Am crezut că era mai mare decât mine, cu o diplomă de licență mai mare.

- Arăți mai tânăr de atât, am spus încercând să par dezinvoltă.

- Am 21 de ani.

Eram confuză.

- Deci ai absolvit devreme?

- Am fost într-un program accelerat. A spus-o într-un mod nonșalant, ca și cum încerca să mă impresioneze cu inteligența lui, nefăcând un mare lucru din asta. Atitudinea lui mă enerva.

- Super. Am zis încercand să fiu politicoasă. Deci, tu faci doar voluntariat? Nu ai o slujbă?

Și-a ridicat umerii puțin.

- Chiar nu-mi trebuie una.

Mi-am îngustat ochii.

- Ce vrei să spui cu faptul că nu îți trebuie una? Nu-mi spune că ești unul dintre copilaşii sponsorizaţi de părinţi, l-am tachinat eu.

- Ei bine, a spus el, evident, partea cu copilul nu e corectă.

- Oh.

N-am putut veni cu un altfel de răspuns. Pe cât de exasperant era, Alex era încă cel mai uluitor tip pe care îl văzusem vreodată. Cu siguranță exista chimie, și timp de o milisecundă, am sperat că ceva s-ar putea întâmpla între noi. Revelaţia despre situaţia financiară făcea acest gând învechit; știam că nu exista nicio cale să am vreo șansă cu el. Băieții ca Alex își dădeau întâlniri cu modele ridicole şi extrem de înalte, cu o talie de circumferinţa unui DVD.

Ne-am plimbat în liniște un timp, până când Alex a schimbat subiectul.

- De ce mergi în drumeții singură tot timpul? Unde e iubitul tău?

Asta a fost subtil, am râs în sinea mea.

- Nu mă întâlnesc cu nimeni. Dar tu? Iubita ta nu a putut să vină cu tine săptămâna asta, sau e una dintre fetele acelea care nu vor să aibă noroi pe tocurile lor de șase centimetri? am întrebat, încă imaginându-mi-o pe sosia Angelinei  Jolie ca fiind fata cu care se întâlnea. Stătusem lângă Angelina la muzeul de ceară al doamnei Tussaud și am fost destul de sigură că eram de doua ori cât ea.

A râs încetși am crezut că l-am auzit murmurând ceva despre luând totul în ofensivă înainte să spună:

- Nici eu nu mă întâlnesc cu nimeni momentan.

- Ei bine, nu-ți va lua mult timp să găsești pe cineva, crede-mă. M-am oprit brusc, realizând ce spusesem. Nu intenționasem ca propoziția să iasă din mintea mea şi să-mi scape pe gură.

Alex s-a oprit, s-a întors și și-a încrucișat privirea cu a mea. S-a mutat ușor mai în față, până când stătea la mai puțin de un pas distanță de mine.

- Știi pe cineva care ar putea fi interesată?

Ochii lui s-au întunecat și deodată m-au intimidat într-un mod care nu avea nimic de a face cu frica.

Îmi simțeam fața cum se schimbă în nuanțe variate de roșeață. Am încercat să mă acopăr întorcându-mă de la el și am spus:

- Cunosc o grămadă de fete care ar fi interesate.

Cum ar fi orice fată care te-a văzut vreodată.

S-a plimbat în jurul meu până când a putut să-mi vadă din nou obrajii aprinși. Privirea lui întunecată şi fixă m-a urmarit în timp ce se uita la expresia mea.

- Ești și tu una dintre ele?

Asta a fost directă. Pentru ce lucru din lumea asta ar fi vrut să știe așa ceva? El putea pur și simplu să fie cu orice fată vroia, și probabil așa și făcuse. Conversația asta se transforma într-una prea serioasă, prea rapidă pentru nivelul meu de confort. Am simțit că fața mea îmbujorată deja mă tradase, dar eram pe cale să mă fac singură de râs spunând-o cu voce tare. Înainte să vin cu un răspuns, am observat parcarea Canionului Negru și am scos un oftat de ușurare.

- Suntem aici! Mersi că mi-ai ținut companie, Alex.

S-a încruntat. Părea supărat că nu am răspuns la întrebarea lui, dar nu a comentat nimic.

- Unde ai parcat? am întrebat.

A făcut semn cu capul înspre un Audi TTS convertibil, albastru deschis din partea cealalta a parcării.

Bineînteles că era un Audi. M-a surprins faptul că nu era un Lamborghini.

- Tu? a întrebat .

Am arătat spre un Mustang GT din 1996, purpuriu închis, cu două dungi albe care rulează de-a lungul părții de jos a ușilor, vinil alb asortat cu scaune albe din piele. Unii oameni adoră mirosul de prăjituri și torturi care se coc; mie îmi place mirosul clasic a unei masini puternice V8. Un grup de băieți stăteau în jurul mașinii holbându-se la ea.

- Fan clubul e al tău? a întrebat cu un ton care părea aproape nervos.

Am ridicat din umeri.

- Vine o dată cu mașina.

Mi-am scos cheile din buzunar, iar Alex m-a urmat până la Mustang.

- Hei, am spus grupului de băieți. Erau șase și am observat că toți purtau jachete de culoarea gri închis cu mâneci lungi de parcă ar fi fost în vreo echipă. S-au uitat la mine, la mașină, și înapoi la mine, uimiți.

- Mişto maşină, a spus un tip înalt cu părul şaten.

- Mersi.

- Motorul e un 289?

M-am luptat cu dorinţa de a-mi da ochii peste cap. Îmi plăcea când baieţii încercau să mă testeze, ca şi cum aş fi condus o maşină despre care nu ştiam nimic.

- Cam aşa sunt toate motoarele de la un Mustang din 1996.

- Standard? a întrebat el.

Eram sigură că deja se uitase prin geam şi putea spune ce fel de transmisie avea.

- E unul automat.

Băiatul cu părul şaten m-a urmărit în timp ce deschideam portiera.

- Tatăl sau iubitul tău te-au lăsat s-o împrumuţi? a întrebat. Ceilalţi băieţi au chicotit aşteptând răspunsul meu.

M-am uitat urât. Uram când oamenii asumau că singurul mod în care as fi putut avea o maşină

clasică puternică era doar dacă vreun bărbat din viaţa mea mă lăsa să o folosesc. Gata cu comportamentul drăguţ!

- Am construit-o. Dar probabil că voi nu aţi întelege ceva atât de complicat. Sunt sigură că vă e destul de greu încercând să desfaceţi capacul de la pasta de dinţi. Restul băieţilor a început să râdă.

Băiatul cu părul şaten a zâmbit, dar expresia înfrângerii pe care speram s-o vad, nu s-a zărit pe faţa lui.

- Mi-ar plăcea să te mai văd cândva, a spus el.

Invitaţia a fost atat de bruscă, încât aproape că am izbucnit în râs.

L-am putut vedea pe Alex stând la o maşină distanţă în spate. Faţa lui era crispată, de parcă era supărat. Nu era nicio şansă cum să fi fost gelos - nu-i aşa? Abia l-am cunoscut! Tipul a observat unde îmi era îndreptată privirea şi l-a văzut pe Alex, dând impresia că începuse să-l evalueze. Alex i-a întors o privire dură şi încrezătoare.

M-am întors înapoi la tip.

- Scuze, nu imi dau întâlniri cu idioţi.

În loc să răspundă, tipul a scos o bucată de hârtie din buzunar. Un alt băiat cu părul lung, blond şi strâns i-a dat un pix şi am privit în timp ce el scria. Când a terminat, a împachetat bileţelul.

- Numărul meu şi o întrebare, a spus, dându-mi hârtia.

Am luat biletul şi m-am încruntat la el în loc de răspuns, dar el îşi schimbase focalizarea şi îşi fixase ochii brusc către Alex. Alex l -a ignorat.

Tipul s-a întors catre mine.

- Anunţă-mă dacă te răzgândeşti, a spus.

I-am privit cum se îndepărtau şi am rupt hârtia fără să mă uit la ea. Am pus bucăţile rămase în buzunar. Mi-am ridicat ochii şi l-am vazut pe Alex apropiindu-se. Când a ajuns la mine şi-a rezemat spatele de Mustang şi şi-a încrucişat picioarele în faţă.

- Cu siguranţă erau interesaţi de tine, a spus.

Mi-am dat ochii peste cap.

- Mă rog. Esti baiat, Alex. Ştii că vorbeau cu mine numai pentru că sperau să primeasca o şansă să se plimbe cu maşina mea. Crede-mă, am o grămadă de experienţă în chestia asta. Dacă baieţii ar putea ieşi la o întâlnire cu maşina mea in locul meu, aşa ar face.

Alex s-a holbat la mine.

- Pentru că sunt băiat ştiu că maşina n-a avut de-a face cu interesul lor.

Am clipit, uşor uimită. Ce vroia să zică cu asta ?

Mi-a întrerupt gandul, întrebând :

-Tu ai reconstruit asta?

Părea impresionat în timp ce îşi muta privirea de la faţa maşinii mele şi până în spatele ei.

- Nu chiar pe toată. O parte din muncă a fost facută de un mecanic, dar am facut şi eu cât am putut. M-a ajutat tata.

Recontruirea maşinii fusese singurul lucru pe care eu şi tata îl făcuserăm împreună.

Alex şi-a trecut mâna peste vinilul alb şi a spus :

- Cu siguranţă nu eşti o fată obişnuită.

I-am arătat un zâmbet îndrăzneţ.

- Mă mândresc cu asta.

A stat în cumpănă o secundă.

- Mai e şi altceva ce ar trebui să ştiu în legătură cu tine?

Am realizat că asta ar fi singura mea oportunitate să ajung să-l cunosc mai bine. Am decis să-i dau o şansă.

-Vino cu mine săptămâna viitoare şi vei afla.

Nu a ezitat când a răspuns “Bine.”

De abia aştept să vă aud impresiile! Mulţumim încă o dată Rose şi Emy ! Sunteţi minunate fetelor!

Acum vă aşteptăm şi mai curioase comentariile, pentru că aţi avut ocazia să citiţi şi primul capitol acum!