Vestige Book Tour - Next stop!

Bună tuturor! Aţi avut parte de zi plină astăzi, aşa e? Noi sperăm că nu sunteţi deja obosiţi, ci mai energici şi doritori să strângeţi puncte, deoarece nişte premii incredibile vă aşteaptă la final, aşa e? 

Vreau să vă spun că mă bucur foarte mult că suntem şi noi gazde ale acestui Tur atât de frumos, mai ales că am citit cartea şi ce credeţi? E genială! Nu am mai întâlnit niciodată o carte atât de intensă, plină de suspans, captivantă, serios, pe măsură ce aflam tot felul de informaţii năucitoare, ne dădeam seama mereu că nu ştim mai nimic, că mai sunt atâtea de aflat, că povestea e plină de mister. Nu m-am plictisit o secundă măcar, totul e plin de acţiune, care se desfăşoară rapid, iar autoarea ne alimentează mereu curiozităţile şi nu ne lasă să ardem de nerăbdare. Mie mi se pare un talent incredibil, să reuşeşti să menţii constant suspansul într-o carte, pe tot parcursul ei. Deb e cu adevărat talentată, o admirăm şi respectăm! Şi, da, vrem cartea ei şi la noi!

Nu o să vă mai ţinem pe jar, vă lăsăm să citiţi postarea noastră..Şi atenţie, trebuie să o citiţi pe toată, şi cu atenţie, pentru că la sfârşit, pentru a aduna puncte, trebuie să povestiţi în 2-3 rânduri acţiunea din povestea de mai jos.

Last vestige of hope..

„Am simţit că până acum am fost fără aer, şi respir după o lungă perioadă de timp. Cineva trecu ca fulgerul, aproape izbindu-se de mine, şi trezindu-mă la realitate.

- Hei..am încercat să protestez, dar respectivul era deja la câţiva metri buni departe de mine, grăbit şi privind speriat în jur.

Nu am reuşit să mă dezmeticesc când un alt grup mai avea puţin şi mă dărâma:

- Mişcă! s-a răstit un tânăr destul de solid.

Ce naiba se întâmpla ? Unde eram?

- Mi-ai văzut căţelul? o bătrânică scorojită şi tristă m-a întrebat.

- Nu..i-am răspuns cu glas scăzut.

- Nici pe soţul meu? E cel din poză..a continuat cu speranţă în glas arătându-mi imaginea îngălbenită de vreme.

Am dat din cap că nu, cu inima cât un ghem că nu o pot ajuta, şi a mers mai departe dezamăgită.

Cerul era înnourat şi cu tente cenuşii, ca într-un film de groază, şi toată atmosfera era încărcată cu ceva negativ, demonic. Am simţit teamă, singurătate şi nesiguranţă brusc, nu ştiu de ce. Nu cunoşteam locul, clădirile, oamenii se mişcau frenetic în jurul meu, fiecare strigând diverse nume, plângând, sau căutând câte ceva. Dar ce anume?

- Cât te-am căutat! am auzit în ureche o voce entuziasmată şi am simţit cum sunt întoarsă brusc de cineva.

Am tresărit şi m-a cuprins pe loc spaima. Când mi-a văzut faţa, străinul şi-a pierdut brusc orice urmă de fericire de pe chip şi m-a privit cu nişte ochi verzi, goi, în timp ce mă ţinea de umeri. Nu mi-a zis nimic când şi-a dat seama că m-a confundat, nici scuze, nimic, dar când a plecat, i-am zărit tatuajul de pe braţul stâng. Un cod de bare.

Am tresărit. Nu, nu, se poate. E imposibil. M-am uitat la cei care treceau pe lângă mine şi toţi aveau acelaşi cod imprimat pe piele. Codul din romanul distopic « Vestige » de Deb Harahan. Clar, Cristina, ai luat-o razna. Un grup de tineri se apropia de mine, şi i-am recunoscut pe loc. De fapt, al şaselea meu simţ a făcut-o înaintea mea. Erau ei..personajele din carte.

- Micah ! am strigat buimacă la tipul blond şi atractiv, care a tresărit brusc când m-a auzit, şi apoi m-a privit încruntat, dezorientat.

Lângă el erau prietenii lui..chiar şi tipul acela fioros şi neprietenos cu tatuajul cu şarpele, iar fata drăguţă care se uita curioasă am presupus că era Clarke.

- Mă cunoşti ? a întrebat circumspect când ajunse lângă mine.  

O, Doamne, e firesc că habar nu avea cine sunt. Eu îi citisem lui povestea, nu el pe a mea.

- Da..foarte bine. am murmurat.

A ridicat din sprânceană uşor, în timp ce trase un fum din ţigară. Toţi cei din grup mă găureau din priviri, unii dintre ei rânjind ironic.

- Mă confunzi, m-a asigurat, însă  uşor nesigur pe el.

Continua să mă analizeze, probabil întrebându-se dacă m-a mai văzut undeva, dar asta era imposibil, desigur. Era atât de drăguţ, cu părul uşor răvăşit, cu un chip blând, care parcă emana lumină, şi o stare de linişte. Imediat m-am gândit la aura lui aurie, şi mi-aş fi dorit din suflet să o pot şi eu vedea.

- Trebuie să te avertizez.. mi-am găsit cu greu cuvintele.

Dacă tot eram aici, măcar să fac ceva, să îi ajut!

- Pe ambii, de fapt, am privit şi spre Clarke, care nu era prea încântată de prezenţa mea.

- Frate, mergem o dată? unul dintre prietenii lui a intervenit pe un ton agresiv, şi uitându-se la mine de parcă eram sărită de pe fix.

- Să vă feriţi de Grimshaw! mi-am adunat tot curajul şi am rostit pe un ton hotărât. E un..om ..sau ce-o fi..rău, malefic, groaznic.

Micah a oftat uşor.

- Ştiam asta deja, nu îmi spui nimic nou. m-a asigurat pe un ton obosit. Deja îşi pierdea răbdarea. Uite ce e ..nu e sigur să stai pe străzi acum.. du-te acasă şi rămâi acolo, bine? m-a sfătuit pe un ton blând, atingându-mă uşor pe umeri şi privindu-mă stăruitor.

Mi-a surâs uşor, nesigur, şi apoi a început să se îndepărteze.

Dar..pentru mine nu există „acasă”, cel puţin în lumea voastră..aş fi vrut să îi spun. Eu sunt din trecut, locul meu nu e aici.. Însă cuvintele s-au pierdut în mintea mea, nu au reuşit să-mi scape printre buze..

- Ce tipă dereglată..

- Penibilă..ai văzut cum se holba la noi..

Am auzit în spate, îndepărtându-se, vocile unora dintre ei care mă ridiculizau.

- Micah, cine era ea? Chiar o cunoşti?

- Cred că şi-a pierdut minţile datorită a ce s-a întâmplat zilele astea..

Deodată, am răbufnit. Trebuie să fac orice, ca să îi protejez!

- Să nu permiteţi să vă eticheteze! am strigat cât de tare am putut. Să vă facă codul ăla diabolic pe braţ!!

Nu am apucat să mai spun ceva când nişte braţe m-au înhăţat deodată, strângându-mă cu putere şi împingându-mă. Erau nişte soldaţi, sau oficialităţi, şi treceau cu mine prin mulţimea care se dădea la o parte din calea noastră, şi se uita îngrozită, de parcă eram un monstru.

- Ajutor! Daţi-mi drumul! am început să ţip deznădăjduită, dar nimeni nu făcea nimic.

Când am văzut din depărtare scena..şi conturul negru al lui, am simţit că îmi stă inima în loc, şi că paralizez un moment. Nu, nu, nu, nu, nu! Am început să mă zbat, să opun rezistenţă, în timp ce groaza şi disperarea puneau stăpânire pe mine.

- Lăsaţi-mă în pace! am strigat din toţi plămânii, şi am simţit că mă arde gâtul.

Una dintre brute, văzând că tot mă împing şi dau să fug, m-a pus pe umărul lui, şi a început să mă care spre scenă ca şi cum aş fi fost o păpuşă de paie. Am început să îi car pumni în spate, să mă zbat, să fac orice îmi stătea în putinţă să mă salvez. Lacrimile îmi înţepau ochii, şi ameninţau să mă înghită într-o tornadă. Eram pierdută.

Nu mi se putea întâmpla asta.. Nu puteam permite să îmi facă codul acela groaznic pe mână. Nu vreau să se termine totul.

M-a lăsat jos pe scenă, şi m-a împins în continuare spre el. Grimshaw. Îmbrăcat în negru, superb, sigur pe el, se uita la mine cu nişte ochi negri, şi simţeam că mă arde fiecare privire de a lui. M-a apucat de braţ şi m-a tras spre el rapid, şi parcă nişte gheare tăioase mi-au despicat pielea la contactul cu el.

- Te aşteptam, mi-a rostit pe un ton fermecător, dar în acelaşi timp teribil.

Am rămas o clipă uimită de frumuseţea şi siguranţa lui, dar masca aceea de perfecţiune s-a disecat în faţa ochilor mei, şi i-am văzut răutatea, crăpăturile, urâţenia, viclenia.

Am remarcat cum îndrepta scanerul spre mâna mea, şi  sufletul mi se făcea mic, iar totul în jurul meu se clătina. Simţeam tot mai aproape acea maşinărie teribilă, o percepeam pe piele, concomitent cu râsul grotesc, animalic, al lui Grimshaw, care parcă se pregătea să mă devoreze ca o pradă.

- Nuuuu!

Am sărit ca arsă, speriată, cu inima bubuindu-mi în piept, şi cu bobiţe de transpiraţie pe frunte. Am privit buimacă în jur..draperiile portocalii, patul meu încărcat de tot felul de mărunţişuri, biblioteca..Am răsuflat uşurată. Eram acasă. Totul a fost doar un vis teribil. Am tresărit când se auzi un scurt zgomot, şi am început să râd uşor când am observat că doar căzuse pe jos din pat cartea „Vestige” de Deb Hanrahan. Ce paranoică am devenit. M-am întins să o iau de acolo, şi atunci am văzut semnul meu de pe mână. Codul de bare..”

Am realizat şi un colaj de poze care se potrivesc, zicem noi, acţiunii din "Vestige". În acest colaj veţi găsi şi indiciile care vă vor duce la următorul blog. Mai exact 2 imagini de mai jos vă vor ajuta să vă daţi seama:

Deci..ca să recapitulăm, ca să ştiţi ce aveţi de făcut:

1.Pentru a strânge puncte (5 pct primul rsp, 3 pct al doilea, 2 pct al treilea, şi restul câte 1 pct) trebuie să scrieţi într-un comentariu la această postare două-trei rânduri despre poveste, un fel de mic, mic rezumat. Atenţie! Răspunsurile care nu au legătură cu povestea, din care reiese că nu a fost citită, şi sunt pe lângă subiect, nu vor primi niciun punct.

2. Pentru a găsi următorul blog, priviţi atent în colaj, veţi găsi acolo 2 indicii, 2 imagini mai exact, care vă vor duce la el. (una dintre imagini conţine o mică părticică din bannerul blogului respectiv)

Comentariile voastre vor fi aproba dupa 30 de minute de la postare. Mult succes!!