Suntem mândre de... (2) Diana-Florina Cosmin - Interviu

Titlul postării spune tot. Și în același timp spune mult prea puține lucruri. Acum câteva zile, scriam la primul mail care urma să îl trimitem Dianei pentru a-i mărturisi cât de mult adorăm cartea ei, și spre final să o rugăm frumos să accepte să îi luăm un interviu. Cu mari emoții, am dat send, deși simțeam că am scris foarte puține lucruri. Dacă v-aș spune că de multe ori dădeam refresh la mail, din instinct, să văd dacă cumva am primit mail de la Diana, ați spune că sunt nebună? Dacă da, atunci prefaceți-vă că nu ați înțeles ceea ce ați citit adineaori. Dacă mă înțelegeți perfect, atunci mă bucur enorm :)). Când am primit primul mail de la ea, am stat pe gânduri dacă să îl citesc sau nu. Îmi era o teamă :)). Însă mi-am luat inima în dinți și am dat click pe mail. Ceea ce am descoperit a fost mirific. Cuvintele noastre, care au exprimat mult prea puțin despre impresia și sentimentele care au fost trezite de cartea ei, au impresionat-o și a făcut-o foarte fericită :X. Și desigur, a acceptat să îi luăm un interviu :D. 

De asemenea, prin micile noastre conversații prin mail-uri, ne-a făcut să ne simțim atât de speciale. Este incredibil de minunată cum poate să te facă cea mai fericită, euforică, specială persoană printr-o simplă frază care emană atâta putere și bunătate. Imaginați-vă cum ne-am simțit când ne-a spus că i-a plăcut mult recenzia. Toate emoțiile si temeriile mi-au fost spulberate într-o clipă efemeră. 

În concluzie suntem extrem de mândre de Diana-Florina Cosmin, autoare cărții "Poveștile unei inimi",  carte publicată la Curtea Veche Publishing, în anul 2012. De ce? Pentru... ceea ce e. Suntem mândre și de noi că am fost îndrăznețe și am intrat în vorbă cu ea. Astfel am ajuns să cunoaștem o mică parte dintr-o persoană minunată.

Vă invităm să îi citiți răspunsurile elaborate, scrise din inimă, doar pentru noi... și sperăm să ne lăsați la sfârșit părerea voastră despre... tot.

“Poveștile unei inimi” de Diana-Florina Cosmin

Cum se potrivesc poveştile?

Experienţele din această carte seamănă cu un oracol completat cu sinceritate şi cu migală de către o prietenă bună care caută acelaşi lucru ca tine: dragostea. Citindu-i răspunsurile (şi gândurile), vei afla mai multe despre tine, dar şi adevărul fundamental al iubirii: nu ajungi să îmbătrâneşti decât alături de bărbatul cu care ţi se potrivesc... poveştile.

Iată câteva dintre întrebarile oracolului: ce se întâmplă când afli că iubirea vietii tale te iubeşte pentru că semeni... cu marea iubire a vieţii lui? Care sunt tacticile de supravieţuire în „dragostea de gherila“? Unde se contabilizează secretele şi cum arată muzeul iubirilor tale trecute? De ce „mi-e dor de tine“ este noul, „te iubesc“? Şi, mai ales, cât este de greu să înveţi să fii fericită după ce toată viaţa te-ai străduit să fii puternică?

Şi-un gând: „Îmi place să cred c-am învăţat să fac loc iubirii în viaţa mea, dar încă mă mai răsfăţ cu plăcerea de a aştepta anumite lucruri şi anumiţi oameni. Fără teamă, doar savurând bucuria sosirii lor într-o viaţă pe care m-am străduit s-o chivernisesc cât mai atent. La 16 ani, ideea ca voi avea de aşteptat pe puţin 10 ani până să-l găsesc pe cel pe care-l aşteptam mi s-ar fi părut înspăimântătoare. Dupa 10 ani de căsătorie, va fi, probabil, una dintre amintirile cele mai plăcute ale tinereţii mele. Un gând senin din vremurile în care totul mi-era încă necunoscut, certitudinile erau speranţe vagi şi dragostea era doar un nor de fluturi. Din vremurile în care încă-mi mai permiteam luxul de-a aştepta iubirea.“

„Lucrurile pe care le lăsăm în urmă nu le lăsăm, de fapt, în grija nimănui. Le lăsăm, cel mult, unul în grija celuilalt şi, poate, în seama celui căruia-i pasă măcar cu o secundă mai mult. În cea mai mare parte a timpului însă, nu e nimeni acolo să aerisească încăperile în care nu mai stăm, să ude florile pe care nu le mai privim şi să se îngrijească de iubirile cărora le-am dat cu piciorul.“

Diana-Florina Cosmin

Noi, femeile din ziua de azi, dovedim un curaj nebun. Ne propunem să avem familie, carieră, fericire, linişte, ritm rapid şi tinereţe veşnică. Dar cum să facem să le putem avea pe toate?

Cărţile Stiletto sunt exact cele pe care trebuie să le ai dimineaţa în geantă, la pauza de cafea pe masă şi seara la o baie caldă.

Totul despre cum să devii femeia care îţi doreşti să fii!

Exclusiv pentru femei.

Diana-Florina Cosmin (n. 1984) este redactor-şef al revistei Forbes Life, din cadrul Forbes România. Din 2009, semnează şi o rubrică lunară în ediţia românească a revistei Cosmopolitan, tratând cu umor şi cu sinceritate problemele cu care se confruntă fetele singure, aflate în căutarea marii iubiri. Diana a obţinut primul job în presă la vârsta de 13 ani, participând, în paralel, la diferite concursuri de creaţie literară din ţară şi din străinătate. Înainte de a decide să se dedice în totalitate scrisului, a studiat Diplomaţie şi Relaţii Internaţionale în Statele Unite ale Americii, efectuând stagii profesionale în cadrul celor mai importante organizaţii internaţionale din Marea Britanie, Elveţia, Austria şi Olanda. Din 2007, este membră a Institutului Regal de Afaceri Internaţionale (Chatham House) din Londra.

Acum a venit momentul să o cunoașteți puțin pe Diana.

1. După ce am citit cartea ta, am rămas amândouă cu impresia că ești o persoană foarte deschisă și sinceră. Ai putea însă să ne spui câteva lucruri despre tine, care nu se găsesc deloc pe internet sau în cartea ta, lucruri care sunt legate de personalitatea ta?

Lucruri care nu se găsesc deloc pe internet... Hm, foarte interesantă întrebare, chiar mi-ați dat de lucru :). Pe internet sunt destul de activă, prin prisma meseriei de jurnalist, și sunt în general foarte deschisă cu oamenii, dar există într-adevăr straturi ale sufletului meu la care se ajunge destul de greu. Am foarte puțini  - și foarte buni - prieteni apropiați și îmi aleg cu atenție oamenii de încredere. Asta ca o trăsătură de caracter. Despre personalitate: când eram mai mică îmi doream să fiu puțin mai îndrăzneață, mai tupeistă, dar am realizat rapid că nu mi se va potrivi niciodată acest rol. Când te naști ploaie de vară, nu poți să devii tornadă. Și viceversa. E un citat din Miguel de Cervantes care se potrivește perfect cu filosofia mea de viață: ,,Ocupă locul care ți se cuvine, ca să nu fii niciodată nevoit să te ridici”. Asta am căutat să fac mereu și mă consider o mare norocoasă pentru că mi-am găsit locul. De fapt mi l-am creat, de mică. La cinci ani am decis că o să mă fac jurnalist, la opt ani am început să scriu la prima mea ,,carte” (vorba vine... :) ). Am fost mereu o visătoare, iar timpul m-a împroprietărit cu un alt fel de îndrăzneală, care n-are legătură cu tupeul: mi-a dat curajul de a bate la o mie de uși până când o nimeresc pe care duce către împlinirea visului meu. Tocmai de aceea, trăsătura de caracter la care țin cel mai mult este voința. Când îmi doresc ceva cu adevărat și știu că depinde doar de mine și de munca mea să obțin acel lucru, nu mă las până nu reușesc.

2. De obicei autorii tind să creeze povești cu personaje create de ei, dar care se bazează într-un fel sau altul pe viața lor, chiar dacă cititorii nu știu cu exactitate cât de mult o face. Cum ți-a venit ideea genială de a publica o carte care este scrisă din experiențele din viața ta reală cu exactitate? Cine te-a susținut cel mai mult? Nu ți-a fost puțin teamă că dezvălui prea multe lucruri ?

O să le iau pe rând. Ideea unei cărți despre fetele single și problemele lor (care să pornească de la propria mea experiență) am avut-o mereu, încă de la prima postare făcută pe acel blog despre care vă povesteam mai sus. Când eram la vârsta întrebărilor, pe la 18-19 ani, mi-am dat seama că subiectul ,,relații” era tratat destul de superficial în revistele vremii și că aveam o mulțime de dileme la care nu găseam un răspuns mulțumitor. Cunoscând oameni, intersectându-mă cu diverse povești, ieșindu-mi în cale diverse tipologii umane, am început să trag propriile concluzii și în cele din urmă mi-am lămurit singură dilemele. Întotdeauna am spus că sunt un observator al vieții: îmi plac oamenii, mă uit cu atenție la ei, îi analizez și încerc pe cât posibil să-i înțeleg. Odată trase concluziile, mi-am dorit să le împărtășesc și cu ceilalți, așa că am făcut acel blog. Din el s-a născut rubrica din Cosmo și odată cu ea au început să curgă sugestii din partea cititoarelor, cum că ,,ar trebui să scriu o carte”. La început m-am simțit flatată și atât, dar pentru că mesajele se întețeau, am început să mă gândesc mai serios și am luat decizia de le oferi, într-adevăr, acea carte. Cei de la ,,Curtea Veche” au fost extrem de receptivi și totul s-a întâmplat rapid. Detaliile nu le-am știut decât eu și cei de la editură. Prietenii, colegii și familia au știut că ,,scriu o carte”, dar nu au răsfoit-o decât în momentul în care a apărut pe rafturile librăriilor.

3. Cum au reacționat persoanele tale dragi după ce au citit cartea ? Cum s-au simțit după ce și-au văzut numele în carte ?

În primul rând, în afară de Patrick (despre care voi răspunde mai multe la întrebarea care-l vizează pe el), restul sunt nume fictive. Nu am vrut să expun pe nimeni și nici să transform cartea într-o autobiografie. Toate trăirile din ea sunt autentice: confuzia, emoția, sentimentele împărtășite sau neîmpărtășite. Am avut însă grijă să conturez fiecare personaj în tușe suficient de discrete încât să nu se recunoască în mod flagrant. Am luat esența omului respectiv și am creionat în jurul lui un personaj. Ca o haină care să-l protejeze. Cu siguranță fiecare dintre ei s-a regăsit în carte, dar a fost mai curând o misiune de descoperire, nu un ,,Dumnezeule, ăsta sunt eu!”. Ideea cărții a fost să răspundă la niște dileme ale femeilor din ziua de azi, nicidecum să pună pe cineva într-o postură incomodă. Dar, apropos de reacții amuzante, a fost oarecum haioasă reacția unui ,,fost” pe care l-am pomenit în carte și care m-a sunat imediat după apariția ei. A ținut să-mi spună că a citit-o, că i-a plăcut și că mă roagă să accept să ieșim la o cafea, fie și numai ,,ca să-i dau cu cartea în cap, că merită!”. M-a amuzat sinceritatea lui.

4. Iubirea este un subiect foarte complex și amplu, care poate fi deschis într-o conversație cu lejeritate, dar cu greu se ajunge la o concluzie legată de ea. Totuși, tu ai reușit să scrii o carte întreagă cu această temă a iubirii, dezvăluind astfel și multe învățăminte. Cât de greu ți-a fost să o scrii?

Am ocolit în mod expres răspunsul despre ,,teama de a nu dezvălui prea mult” (la întrebarea nr.2), pentru că voiam să dezvolt mai mult aici. Nu mi-a fost greu să scriu cartea, tehnic vorbind: scriam 2-3 ore în fiecare seară, plus weekendurile, și îmi notam în permanență gânduri și fragmente care-mi răsăreau în minte. Chiar dacă eram în mașină, la o întrunire, la un interviu, dacă îmi venea o idee o notam rapid, în 2-3 cuvinte, cât să nu o uit, iar seara când ajungeam acasă începeam să mă gândesc cu mai multă atenție. Inspirația vine în cele mai neașteptate momente, așa că trebuie să fii mereu pe fază. Așadar, scrierea efectivă a cărții nu a fost dificilă deloc. Mi-a fost puțin teamă într-adevăr, dar nu neapărat de ceea ce dezvălui, ci de reacția oamenilor. Uneori, când te deschizi către cei din jur, poți avea foarte mult de câștigat sau foarte mult de pierdut. Dar, pe de altă parte, dacă nu te deschizi, nu ajungi să afli niciodată dacă ai fi fost un învingător sau un înfrânt. La câteva luni după apariția cărții am făcut un interviu cu o actriță de la noi, care conduce o trupă de improvizație. Mi-a spus că în teatru, mai ales în cel de improvizație, secretul succesului este să-ți exploatezi ,,potențialul de vulnerabilitate”. Mi-a plăcut foarte mult ideea și mi-am dat seama că, fără să știu, asta am făcut și eu. Mi-am permis să fiu vulnerabilă, am făcut un pariu riscant și...am câștigat. Reacțiile pe care le-a stârnit această carte îmi dovedesc în fiecare zi că nu aveam, de fapt, motive să mă tem. Când oferi oamenilor ceva autentic, mai ales în oceanul de superficialitate în care trăim, ei apreciază și te respectă pentru asta.

5. Aud deseori de la unele prietene că nu știu dacă sunt îndrăgostite cu adevărat sau nu de un băiat. Și eu îmi pun de multe ori această întrebare. Din punctul tău de vedere, cum îți dai seama că într-adevăr ceea ce simți pentru cineva este dragoste ?

Așa cum am pomenit în treacăt și în carte, cred că se rezumă la dorul de celălalt. Dar un dor autentic, nu o lipsă a atenției pe care o primeai din partea cuiva și care-ți hrănea orgoliul. Cea mai pură formă de dor este cea pe care o simți când ți se întâmplă ceva frumos și îți pare rău că nu se află lângă tine și o anumită persoană, ca să vadă și să trăiască momentul alături de tine. Atunci când vezi ceva care te impresionează sau afli ceva important și imediat îți vine să pui mâna pe telefon și să-l suni pe ,,el”. Așa ar trebui să arate dragostea, în manifestarea ei zilnică, dincolo de gesturile romantice și de declarațiile pompoase care, deși au farmecul lor, nu reprezintă esența iubirii. În final totul se rezumă la plăcerea de a trăi o mulțime de lucruri mărunte și minunate împreună cu celălalt. De aceea am și zis că ,,Mi-e dor de tine” este o altă formă de a spune ,,Te iubesc”.

6. Noi am fost imediat vrăjite și ne-am îndrăgostit de cartea ta. Care au fost reacțiile celorlalți cititori? Cum ai primit valul de apreciere și iubire din partea lor? Te așteptai?

Reacțiile au depășit chiar și cele mai frumoase așteptări ale mele. Am primit sute de mesaje de la cititoare și în fiecare zi sunt uluită de câte ecouri stârnește în continuare cartea. Pentru că fetele mi-au scris pe mai multe căi - pe pagina mea de Facebook, pe pagina de Facebook a cărții, pe blog, pe email, peste tot - mi-am propus strâng toate mesajele laolaltă, într-un document word. Evident, doar pentru ochii mei, pentru că vreau să-mi rămână pentru totdeauna mărturie. Sunt gânduri atât de sincere și de profunde - majoritatea expuse pe pagini întregi - încât nu vreau să le rătăcesc vreodată. Am participat și la două târguri de carte, la Timișoara și la Brașov, și m-a uimit și acolo reacția oamenilor. Am simțit foarte multă dragoste din partea lor și cred că toată energia și tot sufletul pe care le-am investit în această carte mi s-au întors înzecit.

7. Am citit pe site-ul tău că prima dată ai început pe un blog să scrii. Ai putea să ne dai link-ul blogului pentru a citi și noi gândurile tale ?

Din păcate nu mai există în formatul de atunci, pentru că era găzduit pe Yahoo360, prima platformă de blogging de la începutul anilor 2000. Între timp le-au luat-o alții înainte celor de la Yahoo, așa că tot conceptul a murit. Când s-a renunțat oficial la Yahoo360, prin 2007, mi-am făcut www.dianacosmin.com, inițial în engleză, pentru că eram deja la masterat și vorbeam, gândeam și visam în engleză. Acum am două site-uri. Primul este www.dianacosmin.com, unde se află toate articolele mele din Forbes, ForbesLife, Cosmopolitan și alte colaborări (inclusiv proiectele în engleză). E practic portofoliul meu jurnalistic. Al doilea este www.dianaflorinacosmin.ro și este mai mult un blog axat pe ,,Poveștile unei inimi” și pe eseuri de-ale mele legate de relații, de iubiri, de viață pur și simplu.  Anumite postări de pe Yahoo360 le-am transferat acolo, pentru că mi s-au părut încă actuale, deși le-am scris când aveam 19 ani. Iată un exemplu: http://www.dianaflorinacosmin.ro/2012/04/cate-kilograme-are-copilaria-ta/

8. În timp ce citeam cartea ta, mi-a atras atenția în mod special o persoană. Aceea e prietenul tău cel mai bun, Patrick. Ai putea să ne spui cum ai cunoscut un asemenea om înțelept?

Patrick e singurul personaj din carte pentru care am folosit numele adevărat. L-am pomenit așa în prima ediție a rubricii mele din Cosmopolitan (de la care a pornit cartea) și mi s-a părut firesc să mențin coerența. E american de origine irlandeză și am fost colegi la masteratul meu în diplomație. Se află în Orientul Mijlociu acum, are diferite proiecte legate de geopolitică, a devenit și blogger de curând, e foarte activ. Patrick e un tip extrem de amuzant, inteligent și cu suflet mare. Are o înțelepciune francă: nu merge pe ocolișuri și nu-ți livrează niciodată o variantă ,,îndulcită” a adevărului, doar ca să te facă să te simți mai bine. Preferă să te scuture un pic acum, ca să-ți fie bine mai târziu. Așa cum ar trebui să facă orice prieten, cred eu. Culmea e că mi-a fost foarte antipatic la început. Pentru că eram singura din program care nu provenea din Statele Unite, reprezentam un fel de curiozitate pentru ceilalți colegi, iar prima dată când ne-am întâlnit replica lui a fost ,,Oh, so you are the Eastern-European girl!”. Pe moment am interpretat-o tendențios, dar mi-am dat seama mai târziu că era pur și simplu curios și, ca mai toți americanii, era absolut fascinat de Europa de Est. În acea perioadă am povestit despre Ceaușescu și comunism cât pentru două vieți :)

9. În outrou-ul cărții, dezvălui un dialog între tine și un bărbat misterios care te cere în căsătorie. A mai fost menționat în carte sau este cineva nou ? Am putea știi cine e ? Suntem foarte curioase în legatură cu asta.

Bărbatul misterios a fost menționat în carte. Nu a fost numit explicit, dar a fost menționat și el.  Mai mult nu pot să spun...deocamdată :) Am ales acel outro pentru a transmite, într-o altă formă, cel mai important adevăr pe care l-am învățat eu cu privire la relații. Faptul că marile iubiri la care visăm nu sunt niciodată iubiri ,,muncite”. Nu sunt cele pe care te chinuiești să le faci să meargă, pentru care dai din coate și te perpelești. Rareori acel gen de iubire se transformă în ceva viabil pe termen lung, pentru că în momentul în care obții ,,victoria” ai făcut deja atât de multe sacrificii și ai adunat atât de multe lacrimi încât aproape că nu mai poți să te bucuri de ea. De cele mai multe ori, dragostea care ajunge să te facă fericită este cea care se insinuează firesc în viața ta, exact când nu o așteptai și nu o plănuiai. E o dragoste care te saltă și te poartă prin aer fix în momentul în care erai convinsă că tu n-o să mai zbori niciodată. Și da, se întâmplă! Nu o să încetez niciodată să repet acest lucru tuturor fetelor care au trecut prin experiențe mai puțin fericite și nu prea mai au încredere. Se întâmplă! Întotdeauna ;-)

10. Să presupun că ai găsit bărbatul cu care îți potrivești poveștile și accepți să fi soția lui. Cum ți-ai imagina nunta ta, o nuntă ce reprezintă tot în ceea ce crezi ?

Nu mi-am imaginat niciodată nunta mea. Evident, m-am gândit că va veni cândva momentul, dar nu am nicio imagine clară despre cum ar trebui să fie. Știu că există femei care, încă dinainte de a-și găsi mirele, știu exact ce fel de rochie vor purta, ce muzică se va asculta, ce fel de atmosferă va fi, dar eu nu mi-am explorat niciodată imaginația la acest capitol. Poate și fiindcă nunțile în general nu-mi provoacă vreo plăcere deosebită. Știu doar că nunta mea - când va fi ea - va fi foarte simplă, discretă și firească. Fără rochie cu crinolină, fără machiaj strident, fără voal kilometric, fără sute de invitați. Nu va fi cu vals repetat cu două luni înainte, cu furatul miresei între felul doi și sarmale sau cu invitații legate cu fundiță, care încep cu ,,Vrem să împărtășim cu voi lumina acestei zile binecuvântate”. Deci știu sigur cum NU va fi. Dar, cum o nuntă implică întotdeauna două persoane, o să îmi fie clară povestea ei în momentul în care va începe să existe la nivel de intenție. Nu mi se pare corect să-ți construiești o fantezie nupțială și apoi să te aștepți ca bărbatul de lângă tine să joace rolul pe care i l-ai desemnat tu. Imaginea despre nunta voastră trebuie să fie comună, împărtășită, să aibă ceva din amândoi.

11. Ce planuri mai ai în lumea cărților ? Ne vei încânta curând cu o altă carte ? 

Ne poți spune mai multe despre ea ?

Am multe planuri. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, dar în acest moment lucrez la două proiecte foarte importante pentru mine. Timpul meu este destul de limitat, nu am timp de scris la ele decât seara, după serviciu, și în weekenduri, așa că nu mi-am impus încă un termen-limită. Cert este că îmi doresc să se întâmple în prima parte a anului viitor. Vor fi două cărți din sfere total diferite. Nu vreau să dau prea multe detalii încă, nu din superstiție, ci pentru că încă nu am bătut totul în cuie. E ,,work in progress” Pot doar să spun că una dintre ele - deși poate nu s-ar aștepta publicul meu - reprezintă ceva ce am în gând de ani de zile: o carte pentru copii.

12. La final, îți mulțumim din nou pentru binevoința de a ne acorda acest interviu și te rugăm să transmiteți un mesaj cititorilor blogului nostru :

Le mulțumesc pentru comentariile frumoase pe care le-au lăsat după recenzia voastră și le doresc nu-și piardă niciodată dragostea pentru cărți. Indiferent dacă le vor citi în format fizic, electronic sau dacă doar le vor asculta câte 5 minute pe zi în mașină, ca audiobook. Să-și facă mereu timp pentru a cunoaște și alte lumi și pentru a trăi și alte vieți decât ale lor.

Îți mulțumim mult de tot, Diana, pentru răspunsurile tale sincere, complexe, minunate, superbe și... din inimă ♥♥♥ !