Poveste de Iarnă #16

                                          Emoţie de iarnă

Întârziasem. Era prima mea întâlnire, iar eu întârziasem.

În ultimele trei zile, era singurul lucru la care mă putusem gândi. Eram atât de fericită și de nerăbdătoare, încât prietena mea cea mai bună spunea că mai am puțin și încep să mă învârt ca un titirez. Număram până și orele.

Dar, cumva, am reușit, în stilul meu caracteristic, să plec prea târziu de acasă, deși mă pregătisem cu mai bine de jumătate de oră înainte.

Când autobuzul opri la stația mea, aproape că am rupt-o la fugă printre fulgii de nea, neluând în seamă gheața de pe pământ.

Dacă nu mai era acolo? Dacă se plictisise să mă aștepte și plecase?

Eram atât de neliniștită, încât aproape că nu am remarcat decorațiunile din parc. Le văzusem de câteva ori, dar niciodată noaptea, și încă nu fuseseră aprinse. Oare cum arătau când toate acele beculețe străluceau laolaltă? Oare, așa cum îmi închipuiau, luminau mai tare decât stelele?

Brusc, m-am trezit din reverie. Lucas era acolo, așteptându-mă, sau poate că plecase de mult, iar eu stăteam să mă holbez la beculețele de Crăciun ca un copil de trei ani!

Am înconjurat parcul, îndreptându-mă către zona destinată patinoarului.

În graba mea, aproape că nu l-am remarcat stând singur pe o bancă, înghețat de frig. M-am oprit brusc, iar privirile ni se întâlniră. Când mă văzu, un zâmbet îi lumină trăsăturile.

- Credeam că nu mai vii, spuse el.

M-am înroșit.

- Îmi pare rău, sincer. Chiar nu intenționam să te las să îngheți aici.

- Nu pot să te iert atât de ușor, spuse el, afișând o figură serioasă.

Inima mea rată o bătaie. Știam eu. Era supărat pe mine.

- Ce zici de o îmbrățișare? continuă el, de data asta rânjind.

M-am uitat urât, încercând să ascund faptul că obrajii mei erau în flăcări.

- Încetează cu glumele astea, m-am rățoit eu la el.

- Ei, haide, Grace, nu mai lua totul chiar așa de în serios.

Am oftat, lăsând privirea în pământ.

- Eu...

-Vino-ncoace, spuse el, apoi mă luă în brațe. 

Am oftat, zâmbind.

- Știi, spuse Lucas, aș fi vrut să mergem să patinăm, dar e puțin cam târziu pentru asta.

Am deschis gura, dorind să-mi cer scuze din nou.

- Și... ți-am luat un cadou, continuă el. Crăciun fericit!

- Oh, am spus eu, chiar nu tre...

Își puse un deget peste buzele mele, făcându-mă să tac, apoi scoase o punguță de catifea din buzunar și mi-o dădu.

Am deschis-o curioasă. Înăuntru se afla un lănțișor de argint, cu un fluturaș atârnat de el.

Am zâmbit și l-am îmbrățișat, uitând de obișnuita mea timiditate.

- Mulțumesc.

- Mă bucur că îți place.

Apoi continuă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic:

- Hai să ne plimbăm.

L-am urmat în liniște, apoi, deodată, a urmat o explozie de lumină. Întregul parc era luminat, iar noi eram înconjurați de atâtea beculețe strălucitoare, încât cerul nopții dispăruse aproape complet.

- Sunt atât de frumoase, am șoptit eu.

- Nu la fel de frumoase ca tine, murmură Lucas de lângă mine, împletindu-și degetele cu ale mele.

Am zâmbit, rămânând astfel multă vreme, înconjurați de lumină.

Atenţie! Puteţi acorda o singură notă, o singură dată!