Poveste de Iarnă #15

Suflete disperate

    Ce frumos era să ştiu că, atunci când în sfârşit mă voi întoarce acasă din lunga mea călătorie, o să găsesc toate persoanele dragi stând în faţa focului, aşteptându-mă. Şi când voi intra şi mă vor vedea, ochii le vor sclipi tuturor şi mă vor îmbrăţişa, şi îmi vor arăta că mă iubesc şi că le pasă de mine. 

    Încă o oră şi avionul va ateriza pe aeroportul Heathrow..Înapoi la înnoratul şi ploiosul oraş Londra. Înapoi la familia şi prietenii care mi-au simţit lipsa. Nu i-am mai văzut de un an, de la Crăciunul trecut, şi asta nu este nici pe departe cea mai rea parte a lucrurilor. Noi -eu şi Jake- ne-am despărţit pe motivul că absenţa mea îndelungată ne afectează pe amândoi. Însă nu l-am putut uita. În fiecare secundă a vieţii mele, ceva îmi aduce aminte de el. Aerul îngheţat semnifică respiraţia lui, soarele de vară reprezintă ochii lui senini..Şi lista poate continua..

   Eu un star pop faimos, el un băiat inteligent şi carismatic. Eu, o miliardară egoistă şi nonşsalantă, el un tip şarmant şi afectuos. Şi totuşi, ne completam unul pe altul şi ne iubeam nebuneşte. Însă ce s-a întâmplat cu noi? Totul se bazează pe adevărul: ochii care nu se văd, se uită. Ocupată tot timpul cu spectacole şi concerte, am pus cariera pe primul loc. Şi încep să regret din ce în ce mai mult decizia luată.

  S-a întâmplat acum 25 ani, în Ajunul Crăciunului. Eram cu mama în bucătărie şi pregăteam faimoasele noastre prăjituri cu fulgi de ciocolată, pe care toată lumea le mânca cu drag. Acelea au devenit un simbol al Crăciunului în familia noastră. Tata şi fratele meu mai mic împodobeau minunatul brad, cu mirifica sa coroană deasă şi verde. Unchiul şi mătuşa pregăteau ghirlandele pentru a înfrumuseţa locuinţa. Instalaţiile sclipeau timide de-a lungul geamurilor îngheţate şi pline de fulgi de zăpadă. Spiritul Sărbătorilor se resimţea în fiecare colţ al inimilor noastre, dar mai presus de toate, inima mea era plină de căldură şi iubire. Ştiam că el trebuie să ajungă din clipă-n clipă, şi că mă va strânge atât de tare în braţe, şi mă va săruta nebuneşte. Îmi era atât de dor de el...

  Era primul meu an departe de casă, într-o lume complet nouă şi periculoasă, de la o vârstă fragedă, de numai 16 ani..Dar eram fericită, îmi trăiam visul şi luptam pentru a salva copii nevoiaşi, pe care îi consideram extrem de nenorocoşi. Făceam ceea ce îmi plăcea, nu ceea ce eram forţată să fac. Parcă a trecut o veşnicie de-atunci.

  În sfârşit, după toate aşteptările mele îndelungate, am auzit un zăngănit de clopoţei şi m-am dus repede să deschid uşa, căci eram covinsă că musafirul meu venise. Şi nu m-am înşelat. Am deschis uşa şi am rămas acolo, nemişcată, pentru câteva momente, holbându-mă la acel chip frumos, angelic. Ochii verzi-albăstrui mari şi pătrunzători mă priveau cu o dragoste infinită, ce nu poate fi exprimată în vorbe. Mâinile lui le-au atins pe ale mele, şi m-au îmbrăţişat cum nimeni altcineva nu o putea face, atât de tandru şi de dulce..I-am zâmbit şi l-am invitat în casă. Îl cunoşteam din şcoala generală, şi aveam o relaţie de 2 ani. Ei bine, acela a fost momentul în care Paradisul meu s-a destrămat definitiv şi toată lumea s-a prăbuşit asupra mea.

  Stătea nemişcat, fără să spună nimic, pe fotoliul din sufragerie. Încercam să privesc prin el şi să văd ce simte, dar îmi era imposibil, părea prea relaxat, iar privirea lui nu trăda nici cea mai mică urmă de regret sau tristeţe. Într-un târziu s-a ridicat, m-a luat de mână şi m-a condus în camera mea. S-a întors cu spatele la mine şi mi-a zis încet, cel puţin în capul meu a durat o veşnicie, nişte cuvinte care îmi vin în minte chiar şi noaptea, indiferent de oboseala care mă apasă:

   -Scumpa mea Natasha, ce ai face dacă eu aş murii? Însă nu am apucat să îi răspund, că a şi continuat: Îţi zic eu. Ai învăţa să îţi continui viaţa, sau măcar ai încerca. Ştiu asta, pentru că aşa aş proceda şi eu. Află ceva, eu sunt deja mort!

   Am rămas şocată la auzul acestor vorbe, însă nu a părut să observe, şi a continuat:

   -Fiecare zi fără tine este mai grea decât supravieţuirea în deşert fără strop de apă. Fiecare minut fără tine este exact ca şi cum aş trăi într-un ocean şi nu aş mai putea ieşi la suprafaţă, pentru a mă bucura de lumina şi căldura soarelui. Fiecare secundă fără tine este sufocantă. Trăiesc într-un mediu în care nu există pic de oxigen şi nu pot respira. Fără tine lângă mine pentru a-mi fi alături este o încercare eşuată de a rămâne în viaţă şi de a lupta pentru a învinge. Nu mă înţelege greşit, te iubesc nespus şi tu ştii asta, dar ochii care nu se văd se uită. Şi inimile care nu sunt alături una de alta ajung să se dezlipească şi să nu mai trăiască la fel ca una singură. Simplul fapt că asta ni se întâmplă nouă, ne omoară, iubito, şi nu putem accepta asta. Nu spune nimic şi nu încerca să mă minţi, căci amândoi ştim deja adevărul. 

   Şi a plecat, fără să îmi acorde măcar răgazul pentru a mă gândi la ceea ce mi-a spus şi pentru a obiecta. Nu mai aveam nici măcar putere să plâng, deşi inima mea o făcea. Am rămas în acel colţ, nemişcată, şi am suferit în linişte, fără să destăinui cuiva păţania mea. 

  Şi timpul a trecut fără ca eu să pot repara ceva. El a avut dreptate, şi nu neg asta. Am ajuns să am 41 de ani şi să sufăr după o dragoste adolescentină demult pierdută, fără să am măcar speranţa că vreodată acele suflete mistuite de durere se vor reuni. Acesta este motivul pentru care evit să trec pe acasă prea des, totul îmi aminteşte de acele ultime clipe de rămas bun..

  Nici nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, şi am şi ajuns în aeroport. Am coborât din avion, mi-am revendicat bagajele, am sunat la un taxi şi am fost livrată acasă. Cum bănuiam deja, toată familia era tolănită în jurul focului, discutând aprins pe diverse teme şi ascultând colinde liniştitoare. Mirosul de scorţişoară era prezent prin toată casa..

  Am pătruns tiptil în cameră, şi o mulţime de braţe întinse m-au asaltat. I-am sărutat pe toţi în parte şi le-am oferit cadourile, însă prezenţa unei anumite persoane m-a făcut să tremur, astfel încăt am scăpat vaza modernă primită de la mama pe piatra de granit. El era acolo, şi mă privea uimit, privea cum anii s-au scurs asupra mea şi m-au îmbătrânit. Clar nu mai eram puştoaica tânără şi plină de viaţă de care se îndrăgostise.

   S-a ridicat uşor de pe scaun, şi când credeam că va veni la mine şi mă va săruta..a apărut ea. Verişoara mea, Lilly, s-a aruncat asupra lui şi a început să îl sărute cu poftă. Mă uitam la ei şi eram cuprinsă de o invidie cumulată de-a lungul timpului, atât trupească, cât şi sufletească. El, da, el..Se uita la mine speriat şi nu ştia ce să spună.. Eu, exact, eu..M-am întors şi am trântit uşa după mine, am ieşit afară, am descuiat garajul, am luat vechea maşină a tatălui meu şi am plecat. Unde aveam de gând să merg era limpede: la locul în care ne-am întâlnit prima dată.

   Abia când am ajuns în vechea pădure, am observat că mă urmase. S-a dat jos din maşină şi s-a apropiat de mine. S-a dezbrăcat de jacheta călduroasă şi a înfăşurat-o în jurul meu. M-am uitat la el şi am plâns, am plâns ore în şir, unul lângă altul, îmbrăţişaţi, speriaţi şi îngheţaţi de frig. Ne-am contopit şi ne-am simţit din nou ca o singură persoană. Ne-am sărutat. Nu era nevoie să rostim faptul că sentimentele noastre unul faţă de celălalt sunt încă prezente, căci se citea în ochii noştri. Într-un final am întrerupt tăcerea şi l-am întrebat:

   -Lilly?

   Răspunul lui a venit asupra mea ca o palmă peste faţă.

   -E soţia mea.

   Nu îmi venea să cred câte lăsasem să îmi scape. Dar eram convinsă că îl voi recupera. M-a ridicat şi m-a urcat în maşina lui.

   -De ce mi-ai făcut asta?l-am întrebat.

   -De ce ţi-am făcut ce?

   -De ce m-ai trădat?

   -Am încercat să îmi continui viaţa, aşa cum eram convins că vei încerca şi tu să faci. Şi credeam că asta îţi doreşti de la mine, să mă menţin viu cât de cât.

   -Ghici ce, mai bine erai mort! Eşti mort pentru mine!

  Se vedea clar că vorbele mele l-au afectat, a închis ochii şi o secundă a fost de ajuns pentru a conduce la..moarte. Maşina a intrat pe contrasens, şi el a murit. Ne-am izbit de altă maşină. L-am coborât din ea. Am ţipat la el. I-am zis să se trezească, însă nu a vrut. Am plâns. Am strigat. Şi degeaba. Timpul îngheţase în jurul meu. Şi speram că visez, că am un coşmar. Dar era adevărul. Eu îl omorâsem, la propriu. Iar inima mea, era şi ea moartă.

   M-am urcat împleticindu-mă în maşină şi, sub un scaun, am găsit cuţitul lui. L-am strâns în mână şi mi l-am înfipt în inimă, un ultim gând năvălind asupra mea: dacă el e mort, şi eu sunt moartă, pentru ca eu sunt persoana lui, şi el este persoana mea.

Atenţie! Puteţi acorda o singură notă, o singură dată!