Poveste de Iarnă #14

Pe timp de război

     Aerul iernii era uscat şi îmi dădea o senzaţie plăcută pe obraji, îmi simţeam mâinile fine şi catifelată, nu aveam nevoie de căciulă, fular sau mânuşi, mie îmi plăcea iarna. Pe terasa veche, unde se găseau ghivecele pe care bunica le plantase şi îngrijise, zăpada nu era mişcată. Privesc cerul de o culoare ce poate fi descrisă doar drept regală, inspir adânc şi mă bucur că-mi simt plămânii arzând din cauza frigului.

    Încerc să-mi controlez mintea, nu mă mai pot concentra doar pe acel subiect dureros, nu pot să mă gândesc doar la el, asta m-ar distruge, m-ar face să disper din nou, aşa cum o fac în momentele de singurătate ce mă acaparează deseori, dar gândul mă duce la el, doar la el, din nou la el. Unde eşti? Ce faci? Eşti bine, iubirea mea? Întrebări al căror răspuns încerc să-l găsesc în cer mi se rotesc prin clăbucii de idei încă necondensaţi. Oftez cu durere, dor, regret, furie, dar ştiu că alt mod de a fi eu nu există. Nu pot fi eu fără el.

     Ştiam că va durea aşteptarea, ştiam căci în jurul meu mai erau femei ca mine, şi eu ca ele, care sufeream după iubiţii noştrii, ne făceam griji pentru vieţile lor şi trăiam pe jumate lucrând cu toate puterile noastre în realitate, ancorându-ne de lucrurile pe care le puteam atinge, şi pe jumătate, în vise, în vise dulci, cum ei se întorceau sănătoşi, în viaţă, acasă şi în vise mari, de-a dreptul mortale pentru speranţa noastră, în care la uşile noastre apărea maşina. Maşina care ne spuneau că au murit.

    Mă gândesc la el şi el apare în spatele meu.

    -Hey, îmi şopteşte la ureche.
    -E clar, vorbesc eu, în mintea mea singură, cu voce tare, crezând că am înebunit cu adevărat. Sunt dusă cu pluta.
    -Şi de ce crezi asta, iubito?
   -Fiindcă tu nu eşti aici! Mă întorc eu spre el lovindu-l cu pumni în piept. Tu eşti departe, aici e doar iluzia ta! Iluzie ce mă va părăsi imediat! Şi voi rămâne, iar, singură!
   -Nu, spune el cu durere, cu vocea răguşită. Niciodată nu mai vei fi singură, nu am să te las singură niciodată! De acum totul ca fi altfel, vei vedea, va fi frumos! Vom fi împreună, ce Dumnezeu!
  -Dă-mi un motiv să te cred. Să cred că eşti cu adevărat aici, să nu te consider un vis, o plăsmuire a imaginaţiei mele, o fantasmă.
  -Nu e suficient că sunt aici? Că poţi să mă atingi, spune el lundu-mi mâinile şi punându-mi-le pe pieptul lui, că poţi să mă simţi sărutându-te? Îmi ia obrajii în palme şi îmi sărută frutea, apoi mă las în voia mirajului, îmi proptesc capul de pieptul lui şi bărbia lui se aşeză pe părul meu. Acum mă crezi? Crezi cu adevărat că sunt aici? Că m-am întors şi că nu am să mai plec niciodată, că putem, în sfârşit să fim cu adevărat împreună? Mă crezi?
   -Nu, spun eu scurt, inhalându-i mirosul reprodus de imaginaţia mea. E mult prea multă durere în sufletul meu din cauza absenţei tale. E mult prea multă... şi orice miracol de crăciun, orice miracol, cât ar fi el de miraculos nu te poate aduce lângă mine. Te iubesc. Dar tu eşti acolo, undeva departe, nu aici lângă mine, e mult prea frumos să fie adevărat.
   -Dar este adevărat. Sunt aici. Şi dacă nu mă crezi lasă-mă să-ţi spun ceva, Leight, ceva ce nici imaginaţia ta superpopulată nu ar putea creea, fiindcă, dintr-un motiv total necunoscut mie, crezi că ce avem noi va fi distrus de război. Nu e, nu va fi distrus. Şi ştii de ce? Pentru că vom duce ce avem mai departe, vom sări, asta dacă vrei şi tu, spune fantasma, pe final vocea scăzându-i din intensitate şi devenind cumva ruşinat, strângându-şi umerii şi căutându-şi agitat prin buzunare.
   -Despre ce vorbeşti Arthur? Atribui fantomei numele iubitului meu.
   -L-am luat înainte să plec... vorbesc despre asta.

Îmi arată un inel. Lacrimile îmi curg pe obrajii. Poate că este cu adevărat real, aici, cu mine, departe de pericol, poate că este cu adevărat doar al meu, în sfârşit. Încerc să-mi imagine cum ar fi, cum ne-am vedea de departe: eu, el, zăpada traversată de două seturi de urme, fulgii începând cu un miracol să cadă din cer în momentul în care el scoate bijuteria.

   -E un miracol, spun eu încercând să iau inelul, să mi-l pun pe deget, un miracol.
   -Nu e chiar un miracol, zice el trăgând inelul în spate, ca eu să nu ajung la el, ca într-un coşmar groaznic.
   -Despre ce vorbeşti?
   -Uită-te-n jos, frumoaso.

  Privesc în jos. Un cerc de mocirlă, pe care stăm noi înconjurată de zăpada albă. Pantofii mei roşii, pe care mi i-am aruncat în ciuda sorţii în picioare, pantofii ce trebuiau să semnaleze că trăiesc, bocancul lui drept şi o proteză. O proteză în formă de picior ce se înalţă pe sub pantalon până la genunchi. Respiraţia mi se taie. Privirea urcă rapid în sus pe faţa lui zgâriată, lovită, vânătă. Nu pot forma cuvinte, nu pot să pun în balanţă norocul de al avea aici şi preţul pe care el a trebuit să-l plătească pentru a primi permisiunea de a se întoarce acasă.

   -E provizorie, săptămâna viitoare voi primi alta, care să semene mai mult cu un picior...
    -Te doare? Îl întreb mângâindu-i obrazul.
   -Doctorii mă ţin pe medicamente, până acum nu am putut să mă ridic din pat din cauza sedativelor. Nu te-am chemat la spital fiindcă nu am vrut să mă vezi aşa...
   -Cât mă bucur că eşti aici! Cât mă bucur că eşti lângă mine şi în viaţă şi al meu! Şoptesc eu rapid şi uşor, parcă să nu sparg realitatea cu bucuria mea.
    -Dar..., spune el uitându-se în jos.
    -Asta nu contează, e nimic, tu eşti întreg.
    -Deci chiar vrei să fi cu adevărat a mea chiar dacă...
    -Da, spun eu încet, apoi mai tare: Da. Da!

    Îmi strecoară inelul pe deget, mă sărută uşor, moale, fraged pe buze. Mă întorc cu spatele la el, îmi lipesc spatele de pieptul lui cald. Privesc ninsoarea.

    Fulgii dansează sălbatici, eleganţi, curioşi, în aer şi în jurul nostru, vântul rece îmi acoperă uşor obrajii îmbujoraţi de fericire, iubesc iarna mai mult ca oricând, îl iubesc pe el mai mult ca oricând, iubesc viaţa mai mult ca oricând. Prin gând îmi trece ideea năstruşnică ca astfel de oameni, oameni ca şi mine au inventat filmele de crăciun. Oameni ca oricare alţii care au avut parte de miracolul lor personal de crăciun.

    -E frumos, spun eu prinzând în palmă un fulg, întristându-mă când se topeşte.
    -E frumos, la fel ca tine. Doar că de acum am să am timp să mă bucur de tine, să fiu fericit cu tine, tu nu te vei topi când te voi îmbrăţişa. Doar vei roşii dacă o voi face în public.
    -Eh, şi tu acum. Iubirea e făcută să fie petrecută în intimitate.
    El râde, bucurându-mă.
    -O fi, o fi, dar putem pleca acum acasă? E frig!

Atenţie! Puteţi acorda o singură notă, o singură dată!