Poveste de Iarnă #11

Vulturaşul rotofei

În timpurile noastre, când păsări mari de fier cu coadă de foc brăzdau cerurile, pe coşul unui furnal părăsit trăia o familie de vulturi.În vârful acelui copac uriaşde piatră clădiseră un cuib din crenguţe şi frunzele acelea mari si colorate, pline de furnicuţe negre, pe care oamenii le aruncau peste tot.Comoara lor cea mai de preţ era un ou alb ca neaua pe care îl ocroteau cu multă duioşie.Într-o dimineaţă o rază de soare jucăuşă poposi pe vărful oului şi o mică crăpătură se ivi pe coaja subţire.Din ea răsări mai întâi un cioc delicat, apoi un căpuşor drăgălaş şi două aripi fragile acoperite cu puf auriu.Vulturoiul şi vulturiţa înălţară pliscurile de oţel spre soarele strălucitor şi cântecul victorios al neamului vulturesc răsună peste întreg oraşul.Numai vulturiţa oftă în sinea ei, parcă vulturaşul ei era prea drăgălaş pentru nemilosul neam vulturesc...

Şi astfel începe povestea vulturaşului nostru, în cuibul de pe coşul furnalului părăsit, de la marginea oraşului.Nu departe se înălţa o clădire uriaşă şi roşie unde se strângeau o mulţime de cai nărăvaşi de fier.Zeii ce stăpâneau întreg pământul ieşeau din pântecele lor şi îi priponeau acolo.Ieşeau din clădirea uriaşă împingând colivii încărcate cu pachete misterioase, învelite în frunzele acelea mari, multicolore.Şi vulturaşul creştea privind zi de zi forofta din faţa marelui magazin şi umbrele proiectate pe uriaşul ochi de sticlă strălucitoare de la intrare.Ochiul de sticlă îi povestea zi şi noapte poveşti despre lumea ciudată a oamenilor.Şi ochii săi vrăjiţi de imaginile din ochiul de sticlă priveau zi şi noapte acolo.Iar vântul purta zvonurile vrăbiuţelor nostime, zvonuri despre mormanele de bunătăţi aflate în marele magazin, pe care oamenii le obţineau în schimbul unor frunzuliţe verzi sau albastre.Ca prin vis pătrundea în lumea omenească şi în căpuşorul său micuţ se desluşeau tot mai mult căile lor ascunse.

Într-o dimineaţă incepură să cadă din cer nişte fulgi mari şi albi.Curios, vulturaşul prinse câţiva in cioc, dar se prefăcură în apă.Zăpada se depuse peste tot oraşul şi vulturaşul cam tremura de frig, însă avea noroc cu trupurile calde ale vulturiţei şi vulturoiului, care îl încălzeau pe rând.În orăşel luminile deveniră tot mai strălucitoare iar oamenii împodobiră brazii cu steluţe furate din cer.Într-o seară apărură pe străzi niste moşnegi blajini, cu barba alba si pelerine roşii, purtând saci imenşi în spinare...

În dimineaţa aceea vulturoiul se enervă peste măsură din pricina croncănitului si larmei unor corbi ce înhăţaseră o pradă ciudată şi se certau pentru ea.Vulturoiul îi împrăştie plutind ameninţător deasupra lor.Pe trotuar rămăseseră în urma luptei lor, câteva fructe ciudate, învelite în frunze colorate şi strălucitoare.Izbi cu ciocul în ele şi descoperi un gust neîntâlnit, mai dulce şi îmbietor decât mierea albinelor.Ar fi fost un cadou frumos pentru vulturaşul lui răsfăţat.

Şi astfel vulturaşul nostru devenea tot mai rotofei, înfruptându-se zi de zi cu fructele acelea dulci, privind mereu la poveştile din ochiul de sticlă, uitând să-şi mai scuture aripile la răsăritul soarelui, ori să-şi mai cureţe penele cu pliscul.

Şi vulturiţa îl încuraja pe vulturoi să aducă tot mai multe fructe învelite în frunze colorate:

- Nu vezi dragul meu că nici uliul nu mai pradă de mult timp curţile cu găini neroade.Mult mai gustoase sunt fructele dulci şi firimiturile de la ospeţele oamenilor.

Şi vulturaşul începea să semen tot mai mult cu un curcan rotofei şi se plângea tot timpul că nu mai dispărea ceaţa aceea păcătoasă.Îngrijorată, vulturiţa zbură până la cuibul bufniţei care era doctoriţa întregului neam vulturesc.Bufniţa sosi când luna stăpânea deja cerul şi cu un zbor lin se aşeză pe cuibul vulturilor.Îl privi pe vulturaş, clătinând dojenitor din cioc.

- Hmmm, vulturaşul vostru este rotofei ca un curcan, e miop si un pic pleşuv.Am înţeles din zvonurile liliecilor că se îndoapă ca un răţoi cu fructe omeneşti şi zi şi noapte priveşte în ochiul de sticlă...

- Ştiu ... oftă vulturiţa ... ne-am îndepărtat prea mult de legile neamului vulturesc.

- De mâine trebuie să zboare, hotărî bufniţa, şi îşi luă zborul la fel de lin precum venise, răspândind fiori de gheaţă în sufletele liliecilor de pe streşini.

Vulturaşul primi vestea foarte plictisit şi toată noaptea sforăi fără griji, sub privirea mâhnită a vulturoiului.Vai, cu câtă nerăbdare aşteptase el prima zi de zbor, cu câtă dorinţă arzătoare de a cuceri cerul albastru...

A doua zi vulturaşul începu să se vaite, implorându-l pe vulturoi să nu-l împingă peste marginea cuibului.

Vulturoiul ştia că asta e legea naturii şi oricum instinctul îl va învăţa să deschidă aripile...

Şi astfel vulturaşul rotofei se rostogoli ca un bolovan, bătând bezmetic din aripile cu pene rare.Cu greu pluti în aer înainte de a se zdrobi de pământ şi începu să zboare anevoie spre câmpia unde vânaseră toţi străbunii săi.

Însă şoriceii de câmp, hârciogii şi popândăii văzând cât era de greoi începură să chicotească pe limba lor şi vestea că un vulturaş rotofei şi nevolnic vroia să vâneze se răspândi pe întreaga câmpie.Şi toate vietăţile ţopăiau şi hohoteau, guşterii îndrăzneţi scoteau limba, până şi iepuraşul cel fricos azvârli spre el cu un cotor de varză iar cărtiţa cea mioapă ieşi din cămările subterane, trezită de larma deasupra.

O astfel de ruşine nu se mai pomenise în neamul vulturesc şi sărmanul vulturaş ar fi pierit de foame dacă ar fi fost nevoit să trăiască după legile vultureşti... Cu ochii înceţoşaţi de lacrimi şi cu răsetele poporului câmpiei răsunând în minte se întoarse agale spre oraş.

Lângă clădirea mare şi roşie trăia un popor pestriţ şi ticălos: gaiţe bârfitoare, corbi obraznici şi guguştiuci făţarnici.Multe jafuri mărunte şi furtişaguri şi certuri zgomotoase, cam asta era viaţa lor.Vulturaşul rotofei le învăţă obiceiurile şi încet, încet se amestecă printre ei.Înhăţa tremurând amărâta sa pradă învelită în frunze mari şi colorate, ascunzându-se apoi şotânc-şotânc printre lăzile şi caii mari de povară din fier şi sticlă.

Într-o bună zi tot acel popor pestriţ de păsăret fu cuprins de o agitaţie de nedescris.Un om cu o pălărie verde, cu mustăţi stufoase, purtând un băţ lung cu un ochi mic de sticlă coborî dintr-un cal nărăvaş de fier.Dacă ar fi ascultat poveţele vulturiţei, ar fi ştiut că băţul acela răspândea o ploaie mortală de foc şi fier încins.El habar n-avea de acest lucru.Totuşi. alarmat de isteria gaiţelor încercă să zboare, dar nu se înălţă bine de la pământ că o durere ascuţită îi străfulgeră aripa.Un vârtej ameţitor îl cuprinse, totul se făcu negru şi nu mai ştiu nimic.

Şi zile în şir rândunele cele mândre povestiră depre vulturaşul rotofei pe care oamenii l-au azvârlit în pântecele calului de fier şi l-au dus în locul acela groaznic, unde ajung doar necuvântătoarele nevolnice.

***

Se trezi buimac, într-o colivie uriaşă cu zăbrele de fier, într-o gălăgie de nedescris, sub privirile curioase ale unor puiuţi de om ce-l impungeau în joacă cu beţe ascuţite:

- Ce pasăre amuzantă .... dolofan ca un curcan !

Apoi plecară.Se înseră...

- Unde sunt? În ce hal fără de hal am ajuns ... se tângui el

- Eşti la grădina zoologică, auzi un glas de tenor.

Privi spre copăcelul ce creştea în mijlocul coliviei şi zări un soim falnic, cu ochii neîmblânziţi de cremene şi plisc de oţel.Avea o aripă beteagă, dar chiar şi aşa îşi păstra semeţia.

- Mă uit la tine şi nu-mi vine să cred.Sunt uimit, văd că eşti din mândrul neam vulturesc şi mă întreb oare cum ai ajuns în starea asta jalnică...

- M-a doborât omul cu pălărie verde cu o săgeată otrăvită.

- Aaaa, acum îmi amintesc zvonurile purtate de către rândunele.Tu eşti vulturaşul nevolnic doborât lângă marele magazin...

- Da , eu sunt, spuse vulturaşul plecând pliscul spre pământ.

- Pe mine m-au doborât vânătorii cu grindina de fier din înaltul cerului şi chiar prăbuşit cu aripa frântă pe câmpie am sfâşiat urechile clăpăuge ale ogarilor.

- Mie mi-e frică şi de umbra mea şi drept să spun n-am zburat niciodată mai sus de coroana plopilor.

- O, vai, sărman vulturaş, dacă ai stii tu povestea eroică a neamului vulturesc.Noi, şoimii, suntem verii voştri şi n-am slujit nimănui decât nobililor cu mănuşi de oţel şi pălării cu panaş, smuls din coada păunilor îngâmfaţi.Oh, câte vânători, în care aproape am nimicit laşul neam iepuresc, ori câte prepeliţe greoaie au căzut străfulgerate sub tăişul ghearelor noastre.Doar mândrele rândunele, iuţi ca săgeata mai îndrăzneau să brăzdeze cerul când plecam noi la vânătoare.

- O dată am vânat şi eu un melc...

- O, vai. Sărman vulturaş, vulturii au fost de veacuri stăpânii acestui neam falnic.Chipul vostru era încrestat pe monedele vechi de aur, vitejia voastră e cântată în vechile legende despre pajurele uriaşe, aripile voastre fluturau pe stegurile şi flamurile regilor.Cu mult timp înainte să se nască uriaşele păsări de fier, voi eraţi singurii stăpâni ai cerurilor. De la voi au invăţat oamenii arta zborului dar multe din născocirile lor fără suflet s-au prăbuşit în mări ori pe stânci.Veacuri de-a rândul au încercat cu aripi de ceară ce s-au topit sub dogoarea soarelor, ori cu baloanele greoaie purtate bezmetic de vânturi ori mistuite de flăcări.Şi neamul vostru mândru s-a născut hăt departe, peste şapte mări şi şapte ţări, în ţinuturile oamenilor cu pielea galbenă, în munţii cei veşnic acoperiţi cu zăpadă, pe acoperişul lumii.Şi liniştea cerului acela albastru şi rece de deasupra acoperişului lumii, numai vulturii o tulbură, cu glasurile lor triumfale...

Şi noapte de noapte şoimul rănit povestea vulturaşului faptele eroice ale neamului vulturesc şi pentru prima dată în sufletul vulturaşului începu să crească un sentiment de mândrie, inspirat de faptele de vitejie ale strămoşilor.

Şi în spaţiul strâmt al cuştii, şoimul îl învăţă picajul acela ameţitor cu care se prăvăleau asupra prăzii şi zi şi noapte îşi ascuţea pliscul şi ghearele de gratiile de fier.

Şi vulturaşul începu să năzuiască spre libertatea ce nu o ştiuse preţui.

Omul cu pălărie verde şi mustăţi stufoase ce-l doborâse îl urmărea zi de zi şi scrijelea furnicuţe din acele negre pe frunze albe, îl hrănea şi vorbea cu el pe limba omenească.Într-o dimineaţă deschise uşa cuştii şi îi prinse un inel strălucitor de picior, apoi îl lăsă să iasă.Vulturaşul neîncrezător îşi desfăşură aripile.Desupra soarele dogorea orbitor.Să fie întradevăr liber? Se înălţă spre coroana plopilor, aşteptându-se ca în orice moment să fie străpuns de săgeata otrăvită.Dar nu se intâmplă nimic.Se înălţă sus , tot mai sus, încercând să răpească din strălucirea soarelui.Splendoarea pământului i se înfăţişă sub forma făşiilor verzi si galbene, brăzdate de firicele albastre, iar oamenii si caii lor de fier erau mici ca niste furnicuţe.

Se înălţă sus, tot mai sus şi zbură departe, tot mai departe.

Se lua la întrecere cu păsările mari de fier cu coadă de foc.cu mult timp înainte ca ele să fi brăzdat cerurile cu huruitul lor înspăimântător, strămoşii săi fuseseră unicii stăpâni ai văzduhului.

Şi în picaje ameţitoare se lăsa spre câpiile verzi iar soarecii, popăndăii şi hârciogii ce odinioară îl sfidaseră, începură să tremure şi să alerge bezmetici în toate părţile.

Regăsise legea dreaptă şi nemiloasă a naturii, iar locul lui era aici sus şi locul lor acolo jos printre muşuroaie şi tufe de măceş şi rugi de mur.

Inima sa sălbatică îl chema spre munţii cei cu zăpadă veşnică de pe acoperişul lumii, dar era o cale lungă până acolo.

Uneori inelul strălucitor de las picior îi amintea de lumea din care plecase.Şi simţea că cineva îl urmăreşte.Un cal de fier strunit de omul cu pălărie verde şi mustăţi stufoase era mereu în urma lui, ca o umbră a trecutului.

Zbură tot mai departe de oraşele pline de lumina înşelătoare şi de larma mulţimilor.De nenumărate ori alergă pe cer soarele după lună şi vulturul nostru era tot mai solitar şi îşi aminte ca prin ceaţă întâmplările mărunte din trecut şi ziua zbura visând la munţii cu zăpadă veşnică şi nopatea visa că zboară deasupra acperişului lumii.

Oprit pe coroana unui stejar, afundat în visare nu auzi huruitul şi norişorii de fum înecăcios.Omul cu pălărie verde şi mustăţi stufoase se apropia purtând băţul acela de foc cu ochi de sticlă.O rază răzleaţă îl avertiză.Şi ca un şuvoi de amintiri îi apărură în faţa ochilor şoriceii obraznici şi iepurii impertinenţi, dojana bufniţei, gaitele, hoţii de corbi şi cuşca cu zăbrele.

Şi în minte îi răsunau cuvintele şoimului:

- Vei găsi adevărata libertate, doar în munţii cu zăpadă veşnică, peste şapte mări şi şapte ţări, dincolo de zidul cel lung ce şerpuieşte pe tărâmul oamenilor cu pielea galbenă, acolo, sus, pe acoperişul lumii.De acolo s-ai răspândit în lumea largă străbunii noştri, acolo nu sunt oraşe cu luminii orbitoare, acolo nu sunt panglici cu piatră pe care să alerge caii mari de fier cu ochi de jar, acolo nici măcar păsările cele mari cu coadă de foc nu pot zbura, acolo doar noi ne putem înălţa deasupra norilor şi a furtunilor şi putem pluti liberi.

Şi deodată îşi dădu seama că inelul strălucitor de la picior, ce stârnise lăcomia stolurilor de corbi negri şi invidia vulturilor bărboşi, era una dintre acele taine născocite de oameni, taine nepătrunse de către necuvântătoare.Şi inelul acela îl atrăgea pe omul cu pălărie verde şi mustăţi stufoase spre el, la fel cum copacii cei luminoşi atrăgeau fluturii bezmetici de noapte.

Şi cu o singură lovitură a pliscului mai tăios decât oţelul sfărâmă inelul şi-şi luă zborul, desfăşurând aripile falnice.Şi zbura mereu spre locul de unde răsărea soarele, trecu de vămile omeneşti, unde oamenii cu beţe de foc opreau caii de fier, se lua uneori la întrecere cu herghelii întregi din acelea de armăsari de fier şi nimeni nu putea să-l oprească.

Ajunse la ţărmul unei întinderi imense de apă întunecată.Printre stâncile de la mal întâlni vulturii pescari, ce purtau aceeaşi sclipire de oţel în ochii nemiloşi.Se hrăneau cu peşti argintii ce-i smulgeau din valurile învolburate.Poposi pe mal şi însetat îşi cufundă pliscul în valuri dar îl scutură de îndată.Apa era sărată.

- He, he, răsună peste vuietul valurilor un hohot ascuţit.Deasupra mării plana un albatros uriaş, alb ca spuma valurilor.

- Îndrăzneşti să râzi de mine.De mult timp n-am mai întâlnit o vietate a cerului atât de curajoasă.

- Linişteşte-te vultur mândru.Pesemne vii de departe, din ţinuturile oamenilor de eşti aşa de neştiutor.E prima dată când vezi marea?

- Da e prima dată, dar nu mă opresc aici, eu zbor spre patria strămoşilor mei, spre munţii veşnic acoperiţi de zăpadă de la răsărit şi petecul acesta de apă nu mă va opri.

- Hmm, spuse albatrosul, am auzit şi eu astfel de poveşti de la stolurile de raţe sălbatice venite din ţinuturile oamenilor galbeni, despre acoperişul lumii cel acoperit de zăpadă.Se spune că şi mai departe există o întindere nesfărşită de apă, peste care n+a răzbit nici o fiinţă din neamul zburătoarelor.Acolo pe ţărmurile acelea cu apă caldă, de care se sparg valuri albastre ca cerul şi mult mai bogate în peşte decât apele acestea sărăcăcioase, acolo s-ar afla patria străbunilor mei.Lasă-mă să te însoţesc, vultur mândru!

Şi astfel îndrăzneţul albatros deveni tovarăşul de drum al vulturului nostru.Multe poveşti ştia albatrosul despre misterele mărilor.Poveşti purtate de cărdurile gălăgioase ale pescăruşilor lacomi despre furtunile nemaipomenite, despre corăbiile lungi ce brăzdau întinderea albastră, corăbii uşoare de lemn cu catarge, sau monştri de metal ce scoteau fum negru pe nări şi purtau nenumăraţi oameni în pântecul lor.

Zburară astfel o zi şi o noapte, şi cufundat în poveştile albatrosului, vulturul nu mai simţea oboseala.Apoi poposiră pe catargul unei corăbii ce-i purtă tot mai departe spre răsărit.Oamenii priveau curioşi vulturul mândru, dar nu le tulburară liniştea.Căci marinarii erau mai superstiţioşi decât ceilalţi oameni.Albatrosul îl învăţă cum să pescuiască peştii din marea învolburată şi astfel îşi potoliră foamea.

Într-o seară târzie, corabia se apropie de ţărmul plin de lumini.În oraşul acela era o agitaţie mai mare decât ceea ce se petrecea în oraşelul său natal. O mulţime pestriţă, costumată în culori stridente, forfotea pe străzi. O muzică asurzitoare răzbătea dinspre o scenă cufundată în lumină.Priveau fascinaţi spre spectacolul ce se desfăşura sub ochii lor, când deodată jerbe luminoase aprinseră cerul de deasupra lor şi steluţe multicolore explodară în jurul lor, într-un răpăit de bubuituri, pârlindu-le penele.Năuciţi, de abia evitară cozile de foc ce îi urmăreau.Aşa vânătoare ciudată nu mai pomeniseră niciunul dintre ei.Se depărtară cu aripile fumegânde , muţi de uimire.Apoi o ultimă stea roşie se risipi în zeci de steluţe tot mai mici şi tot spectacolul se termină în uralele mulţimii dedesubt.

- Ciudate obiceiuri au oamenii ăştia, oftă vulturul obosit de agresiunea civilizaţiei asupra lumii lor simple, iar albatrosul îl aprobă în tăcere.

Lăsară oraşul în urmă şi popsiră pe un copac răzleţ din câmpie.A doua zi porniră mai departe, plutind deasupra câmpiilor cu copaci tot mai mici şi piperniciţi şi aşezări omeneşti tot mai rare.Aici râurile erau tot mai repezi şi mai reci, semn că se apropiau de munţii cu zăpadă.Şi păstrăvii argintii erau mult mai iuţi şi mai greu de prins decât calcanii.Numai isteţimea albatrosului le venea de hac.

Vara era pe sfârşite, dar soarele încă mai dogorea.Zburau deasupra unei poieni, când ochiul ager al vulturului zări o viperă perfidă, pândind ca un arc încordat pe o creangă, deasupra unor puiuţi de om ce culegeau frăguţe.Albatrosul se pomeni că vulturul nostru se prăvăleşte din cer ca o pedeapsă asupra viperei.Şi poveştile despre vulturul şi albatrosul ce zburau deasupra pădurii şi au salvat viaţa puiuţilor de om se răspândeau încet încet şi în lumea oamenilor.

Atenţie! Puteţi acorda o singură notă, o singură dată!