The magic of words (23)

Citatele sunt din romanul ”Regina Mătăsurilor” de Vanora Bennet, la care am postat recenzia AICI. Sunt superbe, sper să vă placă la fel de mult ca mie:

”Rămase cu gura căscată. Piele albă, păr negru, corp puternic, musculos și o gură care ar fi părut aspră dacă nu ar fi radiat o bucurie atât de simplă, animalică aproape, întrucât coborâse de pe șa și-și răcorise fața încinsă cu soarele fierbinte de vară. Pătruns de plăcerea de a-și întinde brațele și picioarele, plăcerea simplă de a trăi.”

”Îi văzuse punga de bani cu insigna. Știa că el era aici, nu la Palat, bucurându-se de o clipă de anonimat. Știa că are în proprietate terenuri în nordul țării. Știa că îl cheamă Dickon. Un singur lucru nu ghicise, și anume faptul că numele acesta venea de la Richard de Gloucester. Fratele regelui.”

”Dickon dormea. Ea se topi toată când se uită la el, încântată să vadă conturul întunecat pe care îl lăsau mușchii și pielea lui sub așternut.

- Pe curând, iarăși, îi șopti el. Sufletul meu pereche.

- Ești însurat, răspunse ea tot în șoaptă, apropiindu-se de el și îmbrățișându-l. Nu putem. N-ar fi trebuit să accept nici acum.

Amândoi înțeleseseră de îndată că asta însemna de fapt o încuviințare.”

”Dickon continuă să o privească lung. Era prea întuneric să-i poată vedea fruntea brăzdată de riduri sau buza de jos, pe care și-o mușca nervos, de fiecare dată când povare șefiei atârna mai greu decât plăcerile vieții. Nu putu să-i vadă decât ochii. Însă în ei citi o rază de speranță. Niciodată nu păruse mai vulnerabil ca în acele clipe. Simți că i se umple inima e bucurie că cineva are atâta nevoie de ea.”

”Timp de o clipă, stătu nemișcat lângă ea, iar privirea din ochii lui era la fel de blândă ca aceea pe care o cunoștea atât de bine.

- Nu trebuie să-ți faci griji, murmură el, pe un ton atât de scăzut că abia putu să-l audă. O șoaptă de catifea. De azi înainte nu mai trebuie să îți faci griji, niciodată. ”

”Și încetul cu încetul, i se strecură un gând precum o umbră, o apariție bolnăvicioasă și plină de ură. La fel de bine se putea întâmpla să nu aflu nimic. În fond, ce știa ea despre Dickon? Un miros; gustul pielii lui; o înșiruire de gesturi; un licăr al ochilor. Ea crezuse că între ei avusese loc o întâlnire dintre două minți. [...]

Își imaginase că-i cunoaște sufletul; crezuse că este sufletul lui geamăn.Dar dacă toate aceste lucruri erau adevărate, atunci acel Dickon pe care îl știa ea era o umbră distorsionată, imposibil de cunoscut sau de înțeles, total diferit de prințul pe care îl cunoștea lumea.

Întunericul care o învălui odată cu aceste gânduri chinuitoare era atât de mohorât și copleșitor, încât se ghemui strâns, ca în agonie, strângându-și genunchii cu brațele, închise ochii și simți că fața i se strâmbă din cauza durerii care îi inunda sufletul.”

”Încercă să înlăture fiecare amintire a corpului său, în timp ce agonia îi fu mărită de un nou val nimicitor de întunecime;fiecare râset de-abia auzit, fiecare amintire a alunecării pielii lui pe pielea ei; atingerea pe care o simți până în șira spinării, când el pusese o mână pe cotul ei sau când o mângâie gingaș pe gât; felul în care, după aceea, se întorcea de pe o parte pe cealaltă și se sprijinea pe un cot ca să o poată privi și să-și poată trece mâna delicat prin părul ei în timp ce vorbeau.”

” – M-ai mințit, zise ea cu voce aspră, făcând un pas înapoi în spatele ușii zăvorâte. Îl împinse departe pe Dickon. Dar avea în același timp senzația neplăcută că îl va lăsa pe Dickon să o ia în brațe pe scări și să o sărute de îndată ce vor depăși cadrul ușii. Nu voia să-l mai vadă niciodată pe Dickon. Știa asta înainte să vină aici, iar acum se străduia să-și respecte această promisiune pe care și-o făcuse sieși. Pe de altă parte, voia să mai simtă o dată atingerea corpului lui lipit de al ei, încă o dată, doar o singură clipă.

El izbucni în râs. Făcu câțiva pași înapoi și se așeză pe pat. Bătu ușor cu palma locul de lângă el; o tactică de amânare deloc subtilă. Apoi, când văzu că ea nu vine la el, își ridică brațele într-un gest teatral de inocență.

- Nu am mințit, spuse, pe un ton foarte hotărât. ”

”Fața lui era foarte aproape de a ei, deasupra, ca un nor negru care acoperă albastrul cerului. Mâna lui îi  atinse umărul. Simți că nu ar putea trăi într-o lume în care mâna lui nu i-ar mai atinge niciodată umărul.”

”Dar ea știa că nu va pleca. Și el știa același lucru.

Astfel că acuzațiile și incriminările nu mai aveau niciun rost. Tristețea din ochii ei și din al lui nu era un rămas-bun. Era o recunoaștere, din partea lui, a crimelor comise în numele puterii; și, din partea ei, a faptului că nu-i păsa ce făcuse el atâta timp cât se afla acolo, lângă ea. Sufereau împreună din pricina singurei victime provocate de lovitura lui de palat în inima ei, era amărăciunea amândurora față de inocența lor pierdută.

Când în cele din urmă ea se ridică și începu să se îmbrace, el o privi din pat.

- O să te întorci? O întrebă, pe un ton umil.

Ea încuviință discret cu capul. Privise adânc în sufletul lui. Nu găsise respingător ceea ce văzuse acolo. Cum putea să răspundă ”nu” acum?”

”Cel mai tare inima ei striga: nu vreau un rege care nu este Dickon. Își amintea de căldura trupului lui lipit de al ei, înainte ca el să plece în cele mai recente călătorii, când a luat-o de mână și au mers la fereastra tavernei să se uite la luna plină ce se vedea tot mai clar pe cer și i-a spus, pe un ton foarte scăzut care a făcut-o să simtă fiori pe șina spinării, în timp ce talia ei, coastele și umerii, tot trupul îi era încălzit de pielea lui:

- Asta fac atunci când nu suntem împreună. Vin afară și mă uit la luna plină și mă gândesc la tine, indiferent unde te afli tu. Dacă mă pot gândi că și tu te uiți la aceeași lună, nu te simt așa departe.”

”Isabel rămase pe loc și ascultă sunetul pașilor lor, care deveni tot mai slab, până când nu mai putu auzi altceva decât bătaia inimii ei. Își amintea imaginea celor două brațe care se atingeau și apoi se uneau [...]Încă mai simțea cum respiră, cu un calm nefiresc. Dar nu putea să înțeleagă cum și de ce, pentru că viața ei tocmai se sfârșise.”