The magic of words... by you (3)

  Angel of Darkness ne-a trimis foarte multe citate frumoase, argumentând: "Buna, Krisz. In legatura cu rubrica de mai sus,m-am gandit sa propun si eu cateva citate dragute din cartea mea preferata,"La Medeleni" de Ionel Teodoreanu.Stiu ca e o carte mai veche,dar felul in care e scrisa difera,cel putin in opinia mea,de toate celelalte romane romanesti scrise in perioada interbelica.A fost cartea copilariei mele,a adolescentei mele si cu siguranta va fi si a maturitatii mele.Sper sa va placa si voua la fel de mult ca mie."

Mulţumim frumos! Enjoy them!

  “Sunt trist,Monica. M-am schimbat. Am imbătrânit. Sunt alungat din mine şi nicio poartă de aur nu s-a închis în urma mea şi niciun arhanghel  n-a ridicat din urmă o spadă de flăcari. Nu. M-am deşteptat deodată,fără de mine. Am visat c-am fost copil? Nu mai ştiu! Dar din copilăria mea numai tu ai mai rămas înalt, ca un catarg cu pescăruşi osteniţi deasupra unei scufundări.”

“Ochii tăi mă urmăresc pretutindeni.În ei e tot sufletul meu,toată tinereţea mea;in adâncul lor verde,cu parfum şi răcoare de mentă,se aduna zâmbetele mele şi zburdă ca nişte miei pe întâia luncă a dragostei mele.Sa nu mi-i iei,Adina.Sa fie mereu ai mei.Sa-mi fie luncă blânda şi patimaşă dezmierdare a goliciunii mele.

“Trenul  porni.Fugi dupa el.Sări pe scară.

-Adina...

Cauta un cuvânt bogat,duios,imens,bland.

-..de ce plangi?

Îi sărută vârful degetului mic,întins din răsputeri.Sări dincolo de peron şi rămase pironit alături de sine,cu ochii după trenul care ducea fluturarea unei mâini mici,până când nu mai vazu decât un punct negru...un gol...Îsi trecu mâna peste frunte.Nu visase!Şedea locului,dezorientat,străin,ca un bagaj fără de stăpân,debarcat din greşeală într-o gară necunoscută.”

  

“-Dănuţ!De ce-ai venit,Dănuţ?

Îi tremurau atât de tare buzele pure încat vorbea cu trudă,având ceva înduioşător pe toata faţa.Îi întinse scrisoarea mototolită din buzunar.Monica recunoscu scrisul lui Dănuţ pe plic.Îl rupse.

                       “Te iubesc,Monica!”

Obrajii Monicăi se albiră,înnegrindu-i ochii,carbonizându-i.

-Monica,spune-mi tu...tu...

Dănuţ era ud,cu faţa palidă şi tremura.

-...mă iubeşti?

Înainte ca el să-şi fi dat seama, Monica se aplecase, sărutandu-i mâna murdară.Şi tot ea, cu obrajii în flăcări, drept, fără sfială şi fără şovăială, îi cuprinse tâmplele şi-i sărută lung întrebarea buzelor, întrebarea vieţii. Se auzeau  numai focul, torsul pisicii şi ploaia - dar nimeni nu le asculta.”

  

“-Dănuţ...rămâi,Dănuţ drag..

Îl apucă de pieptul tunicii, ghemuindu-se în el, cu ochii iluminaţi ca un tremur de fulgere. Se auzeau paşi în curte şi voci. Dănuţ  se scutură.

-Scrisorile, Dănuţ...

-Arde-le.

Trecu in goană prin sufragerie. Nu mai putea aştepta. Ieşi afară. Trecu hotărât prin curte, prin faţa şoferului blazat. Trecu înainte, înainte. Avea in nări parfumul Adinei şi din haine, parcă şi din mişcări,i se pulveriza mereu.”

  

“-Vania...

Ce se întâmpla?Buzele Olguţei se chinuiau în neastâmpăr.Ştia să vorbească.Orice gând găsea conturul sunetului precis în buzele ei,care nici în copilărie nu bâlbâiseră.Întotdeauna viaţa îi dăduse cuvintele care devin faptă,călcând pe buze ca pe un hotar de luptă.Dar acum?Era în sufletul ei o îngenunchere,cu mâinile împreunate,care cerea cerului cuvintele.

-...eşti hotărât să pleci în America?

Îşi înclină capul,plecănd fruntea ca un scut.

-Da.

Fruntea Olguţei se plecă mai tare,odată cu genele.

-Vania...

Şoptise numele desprins din bătăile inimii.

-...mă iei şi pe mine?

Îşi plecase capul de tot,cu fruntea pe lespedea destinului.

-De ce?

Aspre,cuvintele porniseră cu pumnii strânşi,din gura lui Vania spre fruntea lui,nu spre Olguţa.Dar o  loviră.Îl privi cu ochi în care nicio stea nu răsărise:noaptea începutului.

-Fiindca te iubesc.  “

”Mâna cu revolverul se înăltă, îndreptând ţeava spre degetul care marca locul inimii. Degetul cel gros al mâinii drepte pândea inert pe trăgaci. Privi lumina,c-un surâs mirat. Era ca o tacere încremenită a unei mulţimi,în preajma panicii sau a uralelor. În lacătul inimii glonţul intră. Viaţa năvăli afară. Ploaie de stele, zilele viitorului căzură în noapte. Capul bălăngăni, descumpanit. Trupul căzu,ca aruncat din galop,cu săgeata în inimă. Pleoapele se zbătură pe ochii albi. Şi-apoi tăcerea fu de moarte, în faţa icoanelor.”

“Rupe scrisorile. Uită vorbele mele.Uită-mă. Dacă exist pentru tine, alungă-mă, cum mă alungă pământul. Sunt o umbră, nu sunt un om. Lumina tinereţii tale mă va alunga. Nu pot sa te înşel. Iubirea ta pentru mine e mai grea decat  blestemul lăsat din părinţi;e blestemul vieţii împotriva strigoilor care-au cutezat să privească soarele. Rămas bun. Mâinile mele nu îndrăznesc să te binecuvânteze.Îmi plec genunchii în faţa ta.Iarta-mă si uită-mă.”

Cum vi se par? Aţi citit cartea?