Spiridus18

-Jaspeeer, se auzi de după casă. Ştiu că tu mi-ai furat fursecul. Treci înapoi, se smiorcăi micuţa Bella.

În jurul unui şemineu, în care focul mocnea de zor, se formase un mic cerc. Toţi copii din familia Cullen se adunase pentru a auzi povestea pe care o citea bunicul Charlie. Focul lumina slab bradul împodobit, din bucătaria unde mamele pregăteau fursecurile, se auzeau colindele de la radio, mirosul dulcurilor creând atmosfera propice venirii lui Moş Crăciun. Cu părul încărunţit de vreme, cu ochii sticloşi şi cu mâinile tremurânde, bunicul Charlie se

simţea ca Moş Nicolae, fratele mai mic şi mai zgârcit a lui Crăciun.

Cu fursecul într-o mână, continuă bunicul, şi cu un bulgăre de zăpadă în cealaltă, Edward se piti după bradul care umbrea uşa din faţă. Avea obrajii roşii de efort, iar respiraţia îi forma norişori de aburi. Ochii vicleni o pândeau pe Bella, care venea de după casă, trăgând o sanie după ea.

-Haide, Jasper. Promit că nu te spun lu’ nenea Carliesle şi lu’ tanti Rosalie că ai aruncat cu zăpadă în pisica lor. Doar plimb-o pe Alice. E rândul tău. Jaaaspeeer.

De pe sanie, micuţa Alice o privea cu ochii mari pe sora ei mai mare, Bella, cum plânge.

-‘ade, Bel, nu fii tlită, şopti fetiţa, coborând de pe săniuţă. Cu mâinile ei micuţe, îi cuprinse piciorul Bellei şi-l strânse cu puterea unei furnicuţe. U’te, cade ţăpadă din cel, cade ţăpadă din cel, cânta micuţa. ‘ade, te tlag eu cu ţania. ‘ade.

Bella, emoţionată de gestul surorii ei mai mici, o ridică şi o strânse tare, tare în braţe, după care îi aplică o ventuză pe frunte.

-Haide, mai bine, să facem un om de zăpadă. Vrei, micuţo?

-Upiiii, faţem om de ţăpadă, faţem om de ţăpadă.

Fetele înaintau greu prin zăpadă, trăgând după ele şi sania. Alice, în vârstă de 3 ani, avea părul brunet, un negru atât de intens încât îţi era frică să te uiţi la el, citea bunicul, exagerând cu tonul vocii.

-Bunicule, l-a întrerupt băieţelul lui Sam, Paul. Cum poate să te speri păru’?

-Ei bine, gândeşte-te că ai vedea-o pe Alice noapte, cu părul ei închis la culoare. Dacă bate vântul şi părul îi acoperă faţa. Nu te speri şi crezi că e un monstru?

-Ce plostie, spuse supărată şi Esme. Tooooată lume’tie că nu edită mostii. Mă duc tă te ţpun lu’ mami. Mamiiii, urlă, ridicându-se de lângă brad, bunicuţu’ ţpune că Alice e mostu.

-Tată, mârâi iritată Leah, venind din bucătărie, nu speria copii.

-Hei, nu fac nimic, se apără bunicul.

-Haid, bunu’ Charlie, continuă. Unde era Jasper?

-Răbdare, micule Emmett, răbdare.

Câteva suviţe rebele îi ieşeau din căciuliţa roşie, intrându-i puţin în ochii mari. Albastrul marin al ochilor părea lichid în momentul în care un fulg i-a intrat uşor în ochi, făcând-o să-i închidă violent.

-U’te, Bel, m-a lovit un fuguşor.

-Oo, vino să vadă dada.

Bella, pe de alta parte, avea chipul încadrat de şuviţe castanii, un castaniu straniu ce păstra o nuanţă aproape roşcată, aproape de ciocolată-exact ca a tatălui ei. Printre şuviţe se zăreau ochii, aparent comuni, dar care ascundeau însă o curiozitate aparte, ce îi dădeau o strălucire plină de farmec. O cută micuţă îi apăru între sprâncene şi buzele i se încordară de supărare când un bulgăre o lovi în moalele capului.

-Jaspeeeer, rosi de data aceasta ce un avertisment.

-Te ţpun lu’ mami, fate mai male. Lău, lău. Esti un lău, Jaspel. Mamiii.

-Şt. Taci, Alice. Dacă taci,îţi dau o prăjiturică. Vrei o prîjiturică, nu.

-Nu vleau. Esti lău ţi nu mă ţoc cu tine. Mă duc la mami.

-Bine, Jasper. Răzbunareeee, urlă Bella în timp ce se năpusea peste fratele ei. L-a trântit în zăpadă, apoi l-a acoperit cu ea.

Dar Jasper deja se pregătise. Undeva, în dreapta lui, avea un morman de bulgări gata-făcuţi. Nu a fost nevoie decât să întindă mâna. Bella s-a ridicat şi a luat-o la fugă, dar vicleanul ei frate arunca cu bulgări fără încetare. Când a ajuns aproape de uşa de la intrare, Bella a găsit mătura pentru zăpadă. Şi-a tras gluga pe cap, a apucat mătura şi a luat-o la fugă spre Jasper. Văzând-o aşa de furioasă, Jasper a fugit spre uşa din spate a casei.

-Fricosule, urlă Bella, urmărindu-l.

Jasper a intrat în casă. Ajunsese deja în sufragerie, când o simţi pe sora lui intrând în cameră. Mergea cu spatele, privirea lui aţintind uşa. Când a văzut-o pe Bella furioasă, cu mătura în mână, a vrut să se întoarcă şi să fugă. Dar....a lovit bradul împodobit şi acesta a cazut, globuleţele făcând un zgomot infernal în momentul spargerii.

-Jasper, urlă mama din pragul uşii.

Parul castaniul al mamei, lung până la brâu....

Bunicul a închis carte, copleşit brusc de o emoţie neînţeleasă de copii.

-Bunicule, de ce pleci. Te-am supărat cu ceva?

-Da, buni, continuă să citeşti.

-Te log, buni, te looooog.

-Gata, gata, şopti Leah, care încă se afla în pragul uşii. Lăsaţi-l pe bunicul să se odihnească. O să vă citesc eu în câteva minute.

-Mulţumesc, spuse bunicul, trecând pe lângă fata lui. E greu, şopti sfârşit.

-O, tată. Ştiu, şi mie mi-e dor de ea.

-Nu puteam să mai citesc. Mama lui Jasper, din cărticica cu poveşti, seamăna prea mult cu Renesmee.

-Da, fetiţa mea chiar semănă cu ea. Ştii, tată? Uneori, când o cert, îşi strânge buzele la fel ca mama. Şi se uită încruntată la mine pentru câteva secunde. După care face exact le fal ca mama, Dumnezeu s-o ierte. Zâmbetul îi porneşte mai întâi de la ochi, apoi se întinde spre buze. Până şi gropiţele le-a moştenit de la aia bătrână. O, tată, nu plânge, murmură Leah sfârşită, ştergându-i lacrimile tatălui ei. Ştiu cât de greu îţi este.

-Nu. Leah, nu ştii. Voi toţi, o să plecaţi peste două zile. Întotdeauna aţi plecat a doua zi după Crăciun. Şi eu o să rămân singur. Este primul Crăciun fără ea. Câteodată, noapte, mi se pare că o aud umblând prin bucătărie. Ştii că avea prostul obicei să se trezească şi să pregătească câte ceva pentru a doua zi. Nu mi-a fost nicodată dor de ea, niciodată până acum. Cumva, am crezut că e doar plecată. Plecată până la voi, în vizită, sau la doamna Sue. Mă gândeam că o să vină înapoi. Nu am vrut să accept că a plecat, că m-a părăsit. Şi nici atunci când poştaşul aducea doar pensia mea nu-mi făceam griji. În casă, dacă eşti atentă, încă îi poţi simţi parfumul. De multe ori o văd lângă mine, o simt cum mă mângâie pe mână şi, când mă uit la meci, schimb canalul, ştiu că nu-i plăcea. Am renunţat să-mi mai arunc hainele murdare pe lângă coş, am învăţat să-mi fac singur lasagna. Ud chiar şi florile. Regulat. O aşteptam. Poate că încă o mai aştept. Vezi tu, cred că simţea că sfârşitul este aproape. Eu sforăi cam tare, ştii şi tu. Ăsta a fost motivul pentru care, în ultimele luni de viaţă, mama ta dormea în altă cameră. Dar, în ultima săptămână, a dormit cu mine. Am aşteptat Crăciunul ăsta atât de mult, încât mă durea. E perioada minunilor, a viselor, a dorinţelor împlinite. Credeam că o să vină înapoi, nu a făcut-o. Şi am iubit-o atât, atât de mult. Cu ce am greşit?

-Tată....

-Nu, Leah. Stai liniştită, fata tatii. Eu şi cu maică’ta o să ne vedem. Undeva, cândva. O să ne vedem. Şi o să fim la fel de fericiţi ca şi până acum.

-Bunu’ Charlie, ‘ade ţă ţitesti.

-Vin acum Esme, scumpa mea. Bunicul are multe de povestit.