“Iubirea este emblema eternităţii
Transcende noţiunea de timp,
eclipsează memoria unui început,
teama unui sfârşit.”
~
Madame de Staël
Prolog
Londra, Anglia
Am lăsat frica să mă conducă şi am
fugit. N-am îndrăznit să mă uit în spatele meu, căci sunt prea speriată de cine
ar putea să mă urmărească. Luminile au licărit când am trecut pe lângă ele, un
singur gând bătându-mă la cap: el m-a lăsat să plec. Frica şi furia au năvălit
în pieptul meu. Poate că a fost iubire, poate că a fost vinovăţie, dar el mi-a
spus că trebuie să plec. N-am putut sta, ştiind din ce el făcea parte, dar în
ciuda tuturor lucrurilor, n-aş putea nega că încă îl iubesc. Durerea a început
să se diminueze şi deşi n-aş putea să mi-l amintesc, legătura noastră va exista
întotdeauna .
Am sprintat pe străzile de pietre inegale
iar rochia mi se sfâşia între picioare, îngreunându-mi călătoria cu fiecare
pas. Aleile cele înguste erau calde şi aglomerate. Am împins bărbaţii şi
femeile departe din calea mea şi speram că ei nu-l cunoşteau pe cel de care
fugeam.
Respingeam iluzia vieţii. Şi am clipit,
iar lacrimile mi-au înceţoşat viziunea. Am mers către singurul loc despre care
ştiam că e sigur. Am deschis uşa şi am intrat în casă; camera era iluminată de
o lumânare. Uşa s-a închis în spatele meu cu un zgomot iar încuietoarea a
căzut. M-am prăbuşit pe podea. Asta a fost. S-a terminat. Nu mai puteam fugi. Cineva a îngenuncheat lângă mine şi mi-a luat
mâna. Corpul meu a reacţionat la atingere. M-am uitat în sus şi, atunci, am
făcut alegerea corectă.
Capitolul 1
Când există posibilitatea de a nu mai trăi
o altă zi, intrii într-o serie de emoții. Eu deja am înfrânt frica, apoi panica. Eram înclinată spre mânie, care
m-a condus drept la a găsi vinovaţi, iar Luke Woods era ținta nervilor mei. Nu e ca și cum chiar mi-ar fi păsat de el când ieșeam împreună, și l-am plăcut chiar mai puțin când am intrat în clasa de istorie în timpul
Balului de Seniori și l-am găsit
cunoscându-se cu majoreta Crystal Benson, într-un mod în care pe mine nu mă
cunoscuse niciodată.
A dat vina pe “morala mea irațională”
pentru faptul că mă înșelase.
L-am numit un porc arogant cu creierul de mărimea unui bob de mazăre. Mi-a spus
că arăt ca o bezea şi de a aici totul a escaladat într-un adevărat război.
La un moment dat, circula un zvon cum că
Mustangul meu clasic a fost văzul părăsind parcarea liceului după ce uleiul a
fost turnat din Dodge Ram-ul lui Luke. Așa sunt zvonurile de ciudate.
Am avut de-a face cu bârfele celorlalți copii de la școală până la absolvirea liceului, apoi m-am mutat
în Gunnison, Colorado, cu trei luni înainte de primul meu an de facultate.
“Tip prost, nenorocit și viclean!”, mi-am spus în timp ce călcam prin
iarba sălbatică, tufișuri, și dacă mâncărimea de pe piciorul meu era vreo
indicație, probabil și prin niște iederă otrăvitoare.
“Prostul ăla nenorocit! Sunt pierdută în
mijlocul ciudaților Munți Stâncoși și e doar
vina lui!” vorbeam cu mine însămi de ceva timp și încercam să-mi amintesc dacă să țipi la nimeni
era un semn de atac de panică - deja știam că era un semn de nebunie.
În starea mea curentă de ameteala, am raționalizat că dacă Luke Fraierul nu m-ar fi înșelat, nu aș fi părăsit siguranța
casei părinților mei din Montana, nu
m-aș fi decis să fac drumeții în munții nefamiliari din Canionul Negru și nu aș fi pierdută. Într-o
impresionantă faptă nesigură a responsabilității, m-am convins singură că Luke era cel puțin oarecum vinovat pentru moartea mea
inevitabilă. Dând vina pe el, a făcut gândul morții mai ușor de păstrat. De-aș fi
avut un pix cu mine, aș fi
scris un bilet care să-l implice și pe
el, astfel încât atunci când ar fi ajuns echipele de salvare să-mi găsească
trupul înghețat, ar fi știut pe cine să aresteze.
Bine, parțial era și vina mea. Aveam un rucsac de drumeții perfect, echipat cu o pătură și un GPS, dar nu l-am luat când am plecat pentru că nu mă așteptam să fie o drumeție lungă.
Am căutat un drum în josul muntelui timp de trei ore și am petrecut vremea mental și câteodată psihic, bătându-mă în cap pentru că
plecasem de acasă nepregătită.
Vântul vuia printre copaci, pe când eu am
continuat să merg, dând multă atenție
împrejurimilor mele în caz că trebuia să mă reîntorc.
Când am intrat într-o poeniță, liniștea muntelui a făcut mai ușor de
auzit sunetele ascuțite ale nuielelor frânte.
Minunat. Un animal sălbatic. Am dat din cap. După ce că faptul că m-am pierdut
nu era destul o problemă, acum probabil că voi fi mâncată și de un urs. Să fug părea un mod bun de a mă face
să arăt ca cina, așa că în schimb, am
respirat adânc și am încercat să nu mă
panichez în timp ce sunetele se auzeau din ce în ce mai tare. Orice era, era
mare - și se apropia. Am început să mă întorc ușor din direcția sunetului asurzitor, întrebându-mă ce animal era pe cale să apară și să-mi folosească brațele pe post de aperitiv.
Vă puteți imagina cât de surprinsă am fost când un băiat a ieșit dintre copaci. Arăta puțin mai matur decât mine și trebuie să fi fost înalt de cel puțin 1,80 m. Părul lui șaten închis îi accentua pielea bronzată, iar
tricoul lui alb nu făcea nimic ca să ascundă liniile adânci ale pieptului,
umerilor largi sau bicepșii lui
masivi. Ochii lui aveau o nuanță
deschisă de verde, care păreau să se schimbe de la o parte a irisului la alta.
Mi-am lins buzele fără să realizez că o făcusem și am avut sentimentul cum că, dacă ar fi vrut să
mă mănânce la cină, l-aș fi
ajutat să aprindă cărbunii. Mi-a zâmbit, iar eu nu mă puteam uita în altă parte. Undeva, în colţul
minții mele, ceva a licărit; ochii aceia
și zâmbetul acela, era ceva la el
atât de... familiar.
Nu sunt sigură cât timp m-am holbat,
dar trebuie să fi fost câteva minute pentru că am continuat să văd buzele sale
perfecte mișcându-se
înainte ca vocea lui adâncă să fi înregistrat:
- Ești bine?
Am dat din cap, de mai multe ori
decât era necesar, și încă holbându-mă, mi-am șters cu mâna bărbia pentru a
verifica dacă salivasem.
- Cred că te-am speriat când am ieșit de după copaci, a zis el.
L-am urmărit cu ochii grijuli în
timp ce și-a pus
rucsacul pe pământ și l-a deschis. A scos o sticlă cu apă și mi-a dat-o, și am văzut un inel negru pe degetul său
arătător. Probabil nu l-aș fi văzut, înafară de fața inelului care era la fel de mare cât un pătrat și părea a fi un fel de piatră
lustruită. Am luat sticla și
l-am evaluat în timp ce am deșurubat
capacul. El nu arăta înfricoșător, și dacă nu era pierdut de asemenea, probabil
avea o busolă și mă putea duce înapoi
la mașina mea.
Am
luat o înghițitură și am răspuns:
-
Speriată? am pufnit. Nu, am fost doar… surprinsă. Puteai fi… un urs… sau ceva.
Am mormăit ultima parte, realizând că probabil păream nebună.
El și-a ridicat sprâncenele de parcă se întreba cât
de lucidă eram de fapt.
- Ar trebui să îți verifici reflexele, majoritatea
oamenilor fug când se gândesc că sunt pe cale să se întâlnească față în față cu un urs.
- Eu nu sunt majoritatea oamenilor,
am zis. Și să fugi nu e
exact ce broșura “Cum să
supraviețuiești în Munții Colorado” ți-ar spune să faci.
Am luat broșura în timp ce am fost la coadă într-un magazin
alimentar acum câteva zile. Din păcate, aceasta nu spunea de băieții excepțional de atrăgători căre păreau să apară de
nicăieri.
- Ce spune broșura ta să faci când dai peste o fată care a crezut
că era pe cale să aibă o confruntare cu un animal sălbatic? Ochii lui
străluceau într-un fel care era aproape la fel de jucăuș ca vocea lui.
Nu stiam dacă să flirtez sau să mă uit
urât la el.
- Cine spune că nu așa se întâmplă chiar acum?
El a zâmbit, ochii luminându-i-se din nou.
- Eu sunt Alex. A făcut un pas în față ca și cum
era pe cale să îmi strângă mână, dar s-a oprit și s-a întors.
M-am uitat la el timp de câteva bătăi și am zis:
- Eu sunt Evangeline. Oricum, mulțumesc de apă. Am aruncat sticla înapoi la el.
A prins-o și a pus-o în rucsac.
- Deci ai mai mers în drumeții până acum, Evie, sau e prima oară?
Mi-a scurtat numele, lucru pe care
majoritatea oamenilor nu l-ar fi făcut până nu m-ar fi cunoscut mai bine.
Mi-am încrucișat mâinile pe piept într-o figură disprețuitoare.
- Am început să merg în drumeții de când eram un copil. Pun pariu că știu mai multe despre munți decât majoritatea oamenilor care merg în drumeții aici.
- Interesant. Și-a împreunat sprâncenele și și-a
dus arătătorul la obraz în timp ce mă evalua. Deci, dacă ai fii, să zicem, la
10 metrii depărtare de o pantă abruptă cu două sute de metrii adâncime, ce ai
avea de gând să faci?
Nu i-am dat șansa să vadă grija instalându-se pe fața mea și am răspuns:
- E la 10 metrii depărtare? Am crezut că
era la 5.
Fir-ar, unde
naiba eram?
Colțurile gurii sale s-au crispat de parcă încerca să
înăbușe un zâmbet și eșua. Atracția pe care aș fi avut-o când l-am văzut pentru
prima oară era rapid subminată de sarcasmul său. El era definiția ochilor dulci – doar trebuia să
îl opresc să deschidă gura.
- Și dacă ți-aș spune că ai fi mers în cercuri în ultimele trei ore, asta ar conta? a
întrebat el.
M-am încruntat, dar în acelasi timp
m-am întrebat cum de știa asta.
- Dacă cineva ar fi știut că am mers în cercuri timp de
trei ore, aș spune că ei
sunt vânători și probabil mai
periculoși decât ursul pe
care îl așteptam.
A râs.
- Pământul din aceasta zonă a fost
bătătorit; arată de parcă un circ a trecut pe aici.
Hmm. Era perceptiv. I-aș fi spus asta.
- Pentru cineva care știe mai multe despre acest munte decât 95% din
oamenii care au mers în drumeții pe
el, pari destul de pierdută, a zis el.
- E o diferență dintre a fi pierdut și a explora. Am murmurat, nepăsându-mi dacă mor
înghețată cât timp însemna că nu aveam să îi cer
tipului ăsta ajutorul. Voi găsi
drumul spre traseu eventual.
- Huh, a spus el. Când vei face aia, ai de
gând să te rostogolești pe prăpastie sau să
aluneci?
- Aș aluneca mai degrabă, dar rostogolindu-mă aș ajunge mai repede la mașină. Nu eram pe cale să renunț.
- Sau la spital, a zis. Îngrijorarea ce îi
înfrumuseța tonul părea ciudată. De ce i-ar păsa dacă aș fi căzut într-o prăpastie?
- Nu ar fi prima oară, am spus.
Emoția străfulgera pe fața lui, dar înainte să pot să o analizez, m-a
prins holbându-mă și și-a întors privirea.
- Ei bine, a spus el. Merg într-o drumeție în josul muntelui. Deoarece suntem deja
împreună, și unul din noi e
pierdut, poate cel pierdut ar putea să meargă după persoana care deja știe pe unde să o ia spre parcare.
Aparent, ca orice alt băiat atrăgător de
pe planetă, Alex avea un ton special de aroganță. I-am dat cea mai bună imitație a zâmbetului unei regine a frumuseții.
- Sigur, Alex, dacă vrei să vii după mine
nu mă deranjează. Înțeleg cât de confuz te pot face acești munți.
- Eu sunt cel cu busola, Evie, deci
eu ar trebui să conduc.
Mi-am încruntat sprâncenele.
- Cum de știi că nu am o busolă?
El s-a oprit.
- Te-ai fi plimbat în cercuri ore întregi
dacă ai fi avut?
M-am
holbat, nedorind să admit că avea un argument bun.
-
De obicei merg singură în drumeții, știi? Pentru un motiv anume, m-am gândit că
să punctez asta ar compensa faptul că m-am pierdut.
-
Atunci este un lucru bun că te-am găsit. Poate în viitor ar trebui să îți reconsideri politica de a face lucruri
singure. Ești gata de plecare?
Mi-am
ridicat capul, îndreptat umerii și am
mers drept înainte de a răspunde. Intenționat
nu m-am uitat la fața lui Alex, dar cu
colțul ochiului i-am văzut gura
schimbându-se într-un zâmbet elegant în timp ce treceam pe lângă el. La fel de mult cât uram să recunosc,
eram fericită că am dat de el. Chiar nu știam dacă aș fi putut ieşi din munți fără ajutorul lui.
Am decis că atât timp cât Alex îmi ținea companie cât mergeam în drumeție, ar trebui să fiu drăguță.
- Si când nu pretinzi că ești urs, Alex, cu ce te ocupi?
El a ezitat ca și cum întrebarea l-ar fi prins cu
garda jos.
- Ajut o organizație, ca o muncă de voluntar, a
răspuns. Dar tu?
- De abia am absolvit liceul. Încep școala la Colegiul Western State în trei luni.
- Știi care o să fie materia principală?
Am dat din cap.
- Pshihologie.
S-a uitat urât la mine în timp ce mergeam.
- Tu te duci la colegiu? am întrebat.
-
Am mers. Am absolvit deja.
A
absolvit deja? Am crezut că era mai mare decât mine, cu o diplomă de licență mai mare.
-
Arăți mai tânăr de atât, am spus
încercând să par dezinvoltă.
- Am 21 de ani.
Eram confuză.
- Deci ai absolvit devreme?
- Am fost într-un program accelerat. A
spus-o într-un mod nonșalant,
ca și cum încerca să mă impresioneze cu
inteligența lui, nefăcând un mare lucru din asta.
Atitudinea lui mă enerva.
- Super. Am zis încercand să fiu
politicoasă. Deci, tu faci doar voluntariat? Nu ai o slujbă?
Și-a ridicat umerii puțin.
- Chiar nu-mi trebuie una.
Mi-am îngustat ochii.
- Ce vrei să spui cu faptul că nu îți trebuie una? Nu-mi spune că ești unul dintre copilaşii sponsorizaţi de părinţi,
l-am tachinat eu.
- Ei bine, a spus el, evident, partea cu
copilul nu e corectă.
- Oh.
N-am putut veni cu un altfel de răspuns.
Pe cât de exasperant era, Alex era încă cel mai uluitor tip pe care îl văzusem
vreodată. Cu siguranță exista chimie, și timp de o milisecundă, am sperat
că ceva s-ar putea întâmpla între noi. Revelaţia despre situaţia financiară
făcea acest gând învechit; știam că nu exista nicio cale să am vreo șansă cu el. Băieții ca Alex își dădeau întâlniri cu modele ridicole şi extrem
de înalte, cu o talie de circumferinţa unui DVD.
Ne-am plimbat în liniște un timp, până când Alex a
schimbat subiectul.
- De ce mergi în drumeții singură tot timpul? Unde e
iubitul tău?
Asta a fost subtil, am râs în sinea
mea.
- Nu mă întâlnesc cu nimeni. Dar tu?
Iubita ta nu a putut să vină cu tine săptămâna asta, sau e una dintre fetele
acelea care nu vor să aibă noroi pe tocurile lor de șase centimetri? am întrebat, încă
imaginându-mi-o pe sosia Angelinei Jolie
ca fiind fata cu care se întâlnea. Stătusem lângă Angelina la muzeul de ceară
al doamnei Tussaud și am fost destul de sigură că eram de doua ori cât ea.
A râs încetși am crezut că l-am auzit murmurând ceva despre
luând totul în ofensivă înainte să spună:
- Nici eu nu mă întâlnesc cu nimeni
momentan.
- Ei bine, nu-ți va lua mult timp să găsești pe cineva, crede-mă. M-am oprit
brusc, realizând ce spusesem. Nu intenționasem ca propoziția să iasă din mintea mea şi să-mi scape pe gură.
Alex s-a oprit, s-a întors și și-a încrucișat privirea cu a mea. S-a mutat ușor mai în față, până când stătea la mai puțin de un pas distanță de mine.
- Știi pe cineva care ar putea fi interesată?
Ochii lui s-au întunecat și deodată m-au intimidat într-un mod care nu avea
nimic de a face cu frica.
Îmi simțeam fața cum se schimbă în nuanțe
variate de roșeață. Am încercat să mă acopăr întorcându-mă de la el
și am spus:
- Cunosc o grămadă de fete care ar
fi interesate.
Cum ar fi orice fată care te-a văzut vreodată.
S-a plimbat în jurul meu până când a
putut să-mi vadă din nou obrajii aprinși. Privirea lui întunecată şi fixă m-a urmarit în timp ce se uita la
expresia mea.
- Ești și tu una dintre ele?
Asta a fost directă. Pentru ce lucru din
lumea asta ar fi vrut să știe așa ceva? El putea pur și simplu să fie cu orice fată vroia, și probabil așa și făcuse. Conversația asta se transforma într-una prea serioasă,
prea rapidă pentru nivelul meu de confort. Am simțit că fața mea îmbujorată deja mă tradase, dar eram pe
cale să mă fac singură de râs spunând-o cu voce tare. Înainte să vin cu un
răspuns, am observat parcarea Canionului Negru și am scos un oftat de ușurare.
- Suntem aici! Mersi că mi-ai ținut companie, Alex.
S-a încruntat. Părea supărat că nu am
răspuns la întrebarea lui, dar nu a comentat nimic.
- Unde ai parcat? am întrebat.
A făcut semn cu capul înspre un Audi TTS
convertibil, albastru deschis din partea cealalta a parcării.
Bineînteles că era un Audi. M-a surprins
faptul că nu era un Lamborghini.
- Tu? a întrebat .
Am arătat spre un Mustang GT din 1996,
purpuriu închis, cu două dungi albe care rulează de-a lungul părții de jos a ușilor, vinil alb asortat cu scaune albe din piele.
Unii oameni adoră mirosul de prăjituri și torturi care se coc; mie îmi place mirosul clasic a unei masini puternice
V8. Un grup de băieți stăteau în jurul mașinii holbându-se la ea.
- Fan clubul e al tău? a întrebat cu un
ton care părea aproape nervos.
Am ridicat din umeri.
- Vine o dată cu mașina.
Mi-am scos cheile din buzunar, iar Alex
m-a urmat până la Mustang.
- Hei, am spus grupului de băieți. Erau șase și am observat că toți purtau jachete de culoarea gri închis cu mâneci
lungi de parcă ar fi fost în vreo echipă. S-au uitat la mine, la mașină, și
înapoi la mine, uimiți.
-
Mişto maşină, a spus un tip înalt cu părul şaten.
- Mersi.
- Motorul e un 289?
M-am luptat cu dorinţa de a-mi da ochii
peste cap. Îmi plăcea când baieţii încercau să mă testeze, ca şi cum aş fi
condus o maşină despre care nu ştiam nimic.
- Cam aşa sunt toate motoarele de la un
Mustang din 1996.
- Standard? a întrebat el.
Eram sigură că deja se uitase prin geam şi
putea spune ce fel de transmisie avea.
- E unul automat.
Băiatul cu părul şaten m-a urmărit în timp
ce deschideam portiera.
- Tatăl sau iubitul tău te-au lăsat s-o
împrumuţi? a întrebat. Ceilalţi băieţi au chicotit aşteptând răspunsul meu.
M-am uitat urât. Uram când oamenii asumau
că singurul mod în care as fi putut avea o maşină
clasică puternică era doar dacă vreun
bărbat din viaţa mea mă lăsa să o folosesc. Gata cu comportamentul drăguţ!
- Am construit-o. Dar probabil că voi nu
aţi întelege ceva atât de complicat. Sunt sigură că vă e destul de greu
încercând să desfaceţi capacul de la pasta de dinţi. Restul băieţilor a început
să râdă.
Băiatul cu părul şaten a zâmbit, dar
expresia înfrângerii pe care speram s-o vad, nu s-a zărit pe faţa lui.
- Mi-ar plăcea să te mai văd cândva, a
spus el.
Invitaţia a fost atat de bruscă, încât
aproape că am izbucnit în râs.
L-am putut vedea pe Alex stând la o maşină
distanţă în spate. Faţa lui era crispată, de parcă era supărat. Nu era nicio şansă cum să fi fost
gelos - nu-i aşa? Abia l-am cunoscut! Tipul a observat unde îmi era îndreptată
privirea şi l-a văzut pe Alex, dând impresia că începuse să-l evalueze. Alex i-a întors o privire dură şi încrezătoare.
M-am întors înapoi la tip.
- Scuze, nu imi dau întâlniri cu idioţi.
În loc să răspundă, tipul a scos o bucată
de hârtie din buzunar. Un alt băiat cu părul lung, blond şi strâns i-a dat un
pix şi am privit în timp ce el scria. Când a terminat, a împachetat bileţelul.
- Numărul meu şi o întrebare, a spus,
dându-mi hârtia.
Am luat biletul şi m-am încruntat la el în
loc de răspuns, dar el îşi schimbase focalizarea şi îşi fixase ochii brusc
către Alex. Alex l -a
ignorat.
Tipul s-a întors catre mine.
- Anunţă-mă dacă te răzgândeşti, a
spus.
I-am privit cum se îndepărtau şi am
rupt hârtia fără să mă uit la ea. Am pus bucăţile rămase în buzunar.
Mi-am ridicat ochii şi l-am vazut pe Alex apropiindu-se. Când a ajuns la mine
şi-a rezemat spatele de Mustang şi şi-a încrucişat picioarele în faţă.
- Cu siguranţă erau interesaţi de
tine, a spus.
Mi-am dat ochii peste cap.
- Mă rog. Esti baiat, Alex. Ştii că
vorbeau cu mine numai pentru că sperau să primeasca o şansă să se plimbe cu
maşina mea. Crede-mă,
am o grămadă de experienţă în chestia asta. Dacă baieţii ar putea ieşi la o
întâlnire cu maşina mea in locul meu, aşa ar face.
Alex s-a holbat la mine.
- Pentru că sunt băiat ştiu că
maşina n-a avut de-a face cu interesul lor.
Am clipit, uşor uimită. Ce vroia să
zică cu asta ?
Mi-a întrerupt gandul, întrebând :
-Tu ai reconstruit asta?
Părea impresionat în timp ce îşi muta
privirea de la faţa maşinii mele şi până în spatele ei.
- Nu chiar pe toată. O parte din
muncă a fost facută de un mecanic, dar am facut şi eu cât am putut. M-a ajutat
tata.
Recontruirea maşinii fusese singurul
lucru pe care eu şi tata îl făcuserăm împreună.
Alex şi-a trecut mâna peste vinilul
alb şi a spus :
- Cu siguranţă nu eşti o fată
obişnuită.
I-am
arătat un zâmbet îndrăzneţ.
- Mă mândresc cu asta.
A stat în cumpănă o secundă.
- Mai e şi altceva ce ar trebui să
ştiu în legătură cu tine?
Am realizat că asta ar fi singura
mea oportunitate să ajung să-l cunosc mai bine. Am decis să-i dau o şansă.
-Vino cu mine săptămâna viitoare şi
vei afla.
Nu a ezitat când a răspuns “Bine.”
Cu toţii ştiţi că am pornit campania încrezătoare şi dorindu-ne foarte mult să se încheie într-un mod frumos şi pozitiv. Am făcut totul din suflet, şi cred că s-a văzut asta. 
