Portretul prăbuşirii unui tânăr în abisul bolii mintale. “Şocul căderii” de Nathan Filer - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Trei şi o puteţi comanda de AICI

Mă gândesc adesea câte lucruri le scap printre degete, se scurg din mintea mea ca nisipul într-o clepsidră, îşi pierd importanţa şi adevăratul scop pentru care se petrec, dacă eu nu fac cumva să le salvez, să le îngheţ pe un suport fizic la care să am oricând simt nevoia acces.  Cu toate că mi-am propus de multe ori să încep un jurnal unde să notez tot ce consider că îmi va folosi cândva, tot ce nu trebuie să uit, nu am avut niciodată timpul şi impulsul acela puternic de a face asta. Dar mă întreb..atunci când viaţa ta e un lung şir de dezamăgiri, ca al personajului din romanul "Şocul căderii" pe care urmează să îl recenzez, ai fost lovit din toate părţile, supus la încercări dure încât cu greu îţi mai poţi menţine echilibrul, de ce ai mai alege să îţi aşterni pe hârtie un trecut sumbru? De ce ai mai alege să nu uiţi? De ce te-ai tortura singur? Ca să devii mai puternic, poate, ca să evadezi. Când îţi retrăieşti trecutul, îl înfrunţi astfel, iar apoi îl blochezi pe nişte pagini pentru a încerca să îl uiţi pentru totdeauna şi să o iei de la capăt. 

“Şocul căderii” este o impresionantă poveste a unei familii damnate, a căror vieţi sunt manevrate după bunul plac de boli necruţătoare care le-au distrus orice echilibru şi şansă la o minimă normalitate. Cartea îl urmăreşte în principal pe Matthew, un tânăr care se confruntă cu două tragedii din viaţa sa: pierderea fratelui mai mic, atunci când avea 9 ani şi o boală mintală care a început să îşi arate mai proeminent colţii de când a împlinit 19 ani. Chiar dacă moartea fratelui lui Simon nu a fost declanşatorul problemelor psihice, cu siguranţă impactul acelei întâmplări nefericite a fost unul zguduitor, care l-a afectat puternic, l-a bântuit atâţia ani şi nu i-a mai acordat şansa de a fi acelaşi vreodată.

Vocea naratorului este una surprinzătoare, deoarece perspectiva este subiectivă şi Matthew alege să îşi scrie gândurile, memoriile, să facă o trecere prin copilăria lui, avansând totodată către prezentul în care creierul îi este încarcerat de o boală grea, care îl depersonalizează cumva. Personajul scrie pentru el, dar se adresează direct şi cititorului din când în când şi te face fără să îşi dea seama, şi fără să îşi propună asta, să te simţi părtraş la lumea lui, una diferită de a ta şi pe care poate nu o înţelegi în totalitate, oricât de mult ţi-ai dori, oricât ai empatiza cu el.. Intenţia lui nu e de a se face plăcut, de a căuta mila sau înţelegerea cuiva, din contră, francheţea şi uneori modul brutal de a-şi trânti ideile pe ceva îl fac să pară foarte realist, deşi e departe de asta uneori.

Dacă iniţial nu am realizat asta, deoarece am fost mult prea fascinată şi legată de poveste ca să mă pot desprinde vreo clipă de lumea ficţională şi să revin cu picioarele pe pământ, la un moment dat am remarcat că fonturile unor capitole erau diferite, alternau între două tipuri. Prima dată am fost tentată să cred că e un fel de delimitare a ceea ce se întâmplă cu adevărat şi ceea ce crede Matthew, dar apoi mi-am dat seama că fiecare font corespundea instrumentului de pe care îşi redacta el povestea. Primul, la 19 ani, din apartamentul său, aparţinea unei maşini de scris pe care i-a dăruit-o bunica lui, iar atunci e timpul în care presimte boala ca pe o greutate pe umeri, ca pe un monstru mic ce i se cuibăreşte prin sinapse şi i le încurcă după bunul plac. La 21 de ani, fontul e de la un calculator din spitalul de bolnavi psihici în care a fost internat, de pe care el încă încearcă să îşi ducă mai departe ţelul şi scopul de a nota tot ce simte, crede, ce îşi aminteşte, pentru a păstra un fel de echilibru în zilele lui. 

Romanul şochează prin contrastele sale, prin împletirea unor momente şi fragmente de o luciditate care te înfioară şi o capacitate extraordinară de introspecţie cu altele în care haosul, confuzia domnesc, încât nu mai puteam nici eu distinge adevărul, mă întrebam constant dacă ce este spus este real sau provine doar din imaginaţia naratorului, ca o consecinţă a tulburării mentale de care suferă. Cartea e un puzzle de întâmplări din viaţa lui Matthew, care sare de la o perioadă a vieţii lui la alta, de la o întâmplare la una diferită, dacă iniţial are o anumită logică şi coerenţă în povestire, apoi totul devine la fel de încâlcit ca şi gândurile sale. Am înţeles însă că naratorul nu are vreo intenţie să scrie ceva închegat, unitar, care să fie clar pentru cititor, pur şi simplu e onest cu sine însuşi, povesteşte totul astfel încât să aibă un sens pentru el şi nimeni altcineva. E uimitor să fii alături de un tânăr atât de încercat, dar care face tot ce îi stă în putinţă să se transforme în cea mai bună versiune a sa. 
Pot afirma că această carte e una pe care nu o poate citi oricine, sau înţelege. Nici eu nu am înţeles totul, ar fi fost ilogic să o fac, nu? Dar, mai ales, are un subiect delicat şi dificil de abordat, e o carte pe care clar nu o poate scrie oricine. Autorul, Nathan Filer, a fost asistent într-un spital de bolnavi psihic, a avut contact direct, zilnic, cu aceştia, a învăţat să îi cunoască pe fiecare în parte, să le ştie modul de a se comporta şi de a acţiona, iar faptul că acest roman e cladit pe baze solide, bine şi atent documentate, pe o experienţă care l-a impresionat şi care şi-a lăsat amprenta asupra lui se vede, pulsează din fiecare pagină a acestui roman extraordinar. 
Unele cărţi îţi permit accesul în colţurile ascunse, urâte şi întunecate ale vieţii şi le fac vivace, vii, reale. "Şocul căderii", datorită provocării pe care o acceptă de a pătrunde în abisul unei boli psihice şi datorită măiestriei cu care a fost ales fiecare cuvânt din ea, reuşeşte să devină de neuitat, să fie unică, nu doar să rămână cu tine zile întregi, ci să te bântuie pentru totdeauna. 

"E ca şi cum am avea fiecare un zid care ne separă visele de realitate, dar al meu are crăpături. Visele reuşesc să se strecoare şi să-şi facă loc prin el, până când e greu să-ţi mai dai seama de diferenţă. 
Uneori zidul se dărâmă de tot. 
Şi atunci dau buzna coşmarurile."

"Am nouăsprezece ani şi singurul lucru asupra căruia am control din toată lumea e felul în care aleg să spun povestea asta."

Carte primită pentru recenzie de la Editura Trei.