Sunt femei care au ales să îşi trăiască viaţa în umbra bărbaţilor şi femei
care au eclipsat o armată întreagă. Nu le-a fost teamă să iasă în faţa lor, să
îşi câştige aprecierea, respectul, să cucerească lumea sau măcar o parte din
ea. Acestor femei remarcabile, unice, trebuie să le fim etern recunoscătoare
pentru curajul, talentul, determinarea de a face o schimbare, de a ridica rolul
şi importanţa noastră în ochii bărbaţilor. Una dintre aceste femei aparte, care
a lăsat atât de multe în urma ei şi atâtea regrete în sufletele celorlalţi, în
clipa când s-a stins din viaţă, a fost Frida Kahlo.
Nu cred că există
cineva care să nu fi auzit de ea, dar câţi îi cunoaşteţi povestea? Reuşitele?
Supărările şi temerile? Nici eu nu ştiam mare lucru despre ea, dar ceva parcă
m-a atras inevitabil spre această biografie pe care mi-am dorit mult să o
citesc. Aşa cum un prieten mi-a spus când a luat şi a studiat puţin cartea în
momentul în care o citeam, Frida nu era frumoasă (cel puţin comparativ cu
tiparele actuale), dar avea ceva special, un farmec al ei. Nu am crezut
niciodată că voi fi efectiv cucerită de povestea vieţii ei, că mă voi emoţiona
până aproape de lacrimi, că voi râde, suferi, alături de ea. Şi că atunci când
voi închide ultima pagină, după ce am citit despre trecerea ei în nefiinţă, că
voi simţi o gaură neagră care îmi aspiră inima, având senzaţia că am pierdut un
prieten drag şi special.
Drumul acestei
artiste minunate nu a fost niciodată uşor, neted sau paşnic. Încă de mică a
cunoscut durerea şi umilinţa, poreclită fiind „Frida-Picior-de-Lemn” datorită
unui atac de poliomelită care i-a atrofiat un picior. Nici adolescenţa nu a
fost mai liniştită, când un accident îngrozitor de autobuz a adus-o aproape de
moarte şi i-a vătămat pentru totdeauna coloana vertebrală. Problemele de
sănătate au revenit mereu pe parcursul timpului, au sâcâit-o şi nu i-au dat
pace, peste 30 de intervenţii chirurgicale i-au întunecat existenţa, dar asta
nu a împiedicat-o nicio clipă să zâmbească, să meargă mereu cu capul sus prin
toate furtunile, să-şi ascundă grijile şi ofurile prin râsete, să îi
încâlzească pe cei din jur cu pofta de viaţă şi cu carisma ei.
Şi-a transpus
sufletul pe pânză şi a creat opere de artă incredibile. Peste 200 de tablouri a
lăsat Frida posterităţii, toate grăitoare, vii. Deoarece arta Fridei ţipă din toţi
rărunchii, e tăioasă, directă, îi conturează preocupările şi îi strigă durerea,
angoasa, revolta, neputinţa, dezamăgirea. După cum chiar ea a recunoscut, „Pictura mea poartă în ea mesajul
durerii.” Tablourile sunt
impresionante şi urmăresc cu fidelitate destinul şi starea sufletească a
artistei, şi nu prea ai cum să le înţelegi adevărata valoare fără să le
urmăreşti conexiunile, legătura cu întâmplările din viaţa acesteia. Dar chiar
şi fără anumite explicaţii, note critice, nu au cum să nu te hipnotizeze, să te
facă să priveşti îndeling la ele şi să le admiri. Să îţi dea fiori şi emoţii.
Fiecare element din operele de artă ale pictoritei, fiecare punct, formă, sau
pată de culoare, are rolul bine definit, nimic nu este la voia întâmplării.
Pare că în ele s-a revărsat sufletul Fridei picătură cu picătură, lacrimă cu
lacrimă, zâmbet cu zâmbet, toate trăirile şi emoţiile ei sunt acolo,
covârşitoare, gata să explodeze, deoarece, după cum a spus Andre Breton, „Arta Fridei este o bombă legată cu
panglică.”
În ceea ce priveşte
iubirile acestei femei excepţionale, concluzia e că inima ei a bătut cel mai
tare pentru cel care i-a fost şi soţ până la urmă, pictorul muralist Diego
Rivera, un munte de om, iar despre cei doi familia Fridei a comentat cu
amărăciune: „Unirea
dintre un elefant şi o porumbiţă.” Alături
de el s-a simţit protejată, şi i-a fost o soţie devotată, l-a urmat oriunde, în
SUA, deşi adesea se simţea ca într-o colivie, Mexicul fiind casa ei, locul în
care se regăsea.
Relaţia lor a fost una furtunoasă, cu bune
şi cu rele, cu agonie şi extaz, a iubit şi a suferit, a avut parte de bucurii,
de dezamăgiri, trădare, s-a ridicat de jos, şi-a cules cioburile sufletului şi
a mers mai departe, însă mereu a rămas fidelă inimii şi sentimentelor ei.
Alături de Diego, ea i-a fost pe rând fiică, mamă, amantă, prietenă, iubită.
Frida s-a stins la doar 47 de ani, din nefericire trupul ei a fost prea
fragil şi slab şi nu a reuşit să susţină un talent de o magnitudine aşa mare,
un om de o profunzime şi o frumuseţe interioară uriaşă.
Deşi nu este foarte
voluminoasă, are doar 4 capitole şi 144 de pagini, biografia este complexă şi
atent abordată, parcurge succesiv etapele din viaţa personală şi artistică a
Fridei, este bogată în mărturii şi documente, poze cu ea şi familia, prietenii,
apropiaţii, imagini ale tablourilor ei, comentate cu atenţie, reuşind să
transmită cititorului simplu, neavizat, poveştile din spatele fiecăruia.
Frida Kahlo a devenit
uşor una dintre femeile pe care le admir şi iubesc din tot sufletul, un model
pentru mine de urmat, o lecţie de viaţă dură dar atât de preţioasă. O carte de
neuitat!
Citind această biografie am
senzaţia că am cunoscut doar câteva faţete ale Fridei Kahlo, deoarece ea a fost
un diamant plin de profunzimi, o personalitate marcantă, deosebită, dovada vie
de determinare şi curaj. Ea a mers mai departe atunci când viaţa i-a pus doar
piedici, a zâmbit atunci când simţea nevoia să plângă, a pictat atunci când
dorea să se elibereze de povara unui destin nefericit şi totodată deosebit. De
fiecare dată când mă voi simţi la pământ îmi voi găsi puterea gândindu-mă la
Frida ca la o mamă, o prietenă, un suflet drag şi special, o dovadă vie că poţi
să îţi continui drumul chiar şi atunci când visele îţi sunt amputate sau te
simţi sfâşiat din toate punctele de vedere.
“О
iubire pasională, căreia până şi timpul i se supune... şi care îi va face pe
cititori să le ţină pumnii celor doi îndrăgostiţi care se opun iar şi iar
destinului.” – Publishers Weekly
