Noutăţi editoriale la Editura Univers

După Speranță: o tragedie, romanul lui Shalom Auslander ce a deschis seria nouă a colecției Globus, la Editura Univers vor apărea în curând următoarele două numere ale colecției coordonate de LuciaT.

Volumul cu numărul 506, O seară la club aparține lui Christian Gailly și a fost tradus de Claudiu Constantinescu. Odată cu 507, schimbăm iar continentul, urmând să fie publicat romanul brazilianului Jorge Amado, Cizme, robă, cămașa de noapte, în traducerea Georgianei Bărbulescu. 

“O seară la club” de Christian Gailly

Simon Nardis (auziţi deja muzica?) e salvat. Nu mai bea, nu mai ia droguri, nu se mai aruncă în legături pasagere cu femei, nu mai cântă jazz. E sănătos, are o viaţă echilibrată, o soţie iubitoare, o situaţie respectabilă ca inginer specialist în încălzirea halelor industriale. Şi e mort pe dinăuntru.

Dar, într‑o seară, la un club, într‑un mic oraş la marginea mării, se aşază în faţa unui pian. Cu un pahar în mână. De pian se apropie o femeie. Trec minute. Ore. „Debbie îl trăsese pe Simon într‑o zonă oarecum sexi, un pic vulgară, de o indecenţă, ca să zic aşa, moderată, totul într‑un swing cu scandări răspicate. (...) Suna foarte bine. Îmi imaginez că Debbie se freca, lasciv, de pian, cu mişcări de femeie fatală, stil anii ’40. Pianul lui Simon şi vocea şi trupul lui Debbie se seduceau reciproc. Publicul era în extaz.” 

Trenurile pleacă din gară, unul după altul, spre casa unde îl aşteaptă soţia răbdătoare şi un motan capricios. Simon Nardis pierde toate trenurile, mai puţin unul, trenul pasiunii, al recăderii în păcat, al renaşterii.

„Cizme, robă, cămașa de noapte” de Jorge Amado

Cizme– 1940. Doi militari de carieră, unul nazist, unul nu, râvnesc onoruri rezervate scriitorilor. Sunt sigurică le vor obţine, că vor intra cu cizmele lor butucănoase într-un sălaş al muzelor, primul bazându-se pe contextul politic, al doilea pe autoritarismul lui. 

Robă – La Academia Braziliană de Litere totul e după model franţuzesc, începând cu sediul, palatul Micul Trianon din Rio de Janeiro. Cei patruzeci de nemuritori poartă un costum de gală somptuos, robă cu fireturi aurite şi o spadă. Dar nu de spadă se folosesc ei atunci când trebuie să se apere, ci de limba bine ascuţită! Se pricep foarte bine, chiar şi la 80 de ani, să manevreze cu viclenie cuvinte care ustură, spintecă, ucid de-a binelea. 
Cămaşa de noapte – Diafană, transparentă, ţesută din lumina răsăritului, cămaşa aceasta metaforică e singurul veşmânt care o acoperă pe iubita poetului în versurile lui. Iar versurile îi aduc autorului un binemeritat loc printre nemuritori. Numai că şi nemurirea aceasta e metaforică. După moartea poetului Antônio Bruno, la Micul Trianon se declanşează un mic război. Militarii care asediază palatul sunt respin şi cu brio de bătrânii academicieni versaţi în dueluri verbale şi literare, cu ajutorul a patru muze mai mult sau mai puţin suave, fostele amante ale lui Bruno. 
Cizme, robă, cămaşa de noapte e un foc de artificii, o jucărie ingenioasă, o fabulă pentru aprinderea speranţei, o bagatelă încântătoare. Cine-ar mai îndrăzni, după ce o citeşte, să calce cu cizmele pline de noroi voalurile trandafirii ale poeziei? Sau poalele robelor solemne ale unor vulpoi bătrâni?