Ars poetica. ”Adevărul despre cazul Harry Quebert” de Joel Dicker - Recenzie

Cartea a apărut la Editura TREI şi o puteţi comanda de AICI

Întotdeauna am considerat scriitorii mici zei ai lumii imaginare, capabili să dea viață unor personaje şi a diferitelor circumstanțe în care se găsesc acestea, fiindcă ei pictează cerul și sculptează munți, transmit sentimente și emoție, se joacă cu mintea cititorilor și ne ating inima. Fiecare cuvânt mai adaugă o nuanță portretului și caracterului protagoniștilor, așa cum fiecare carte e ca o cărămidă care consolidează și construiește destinul unui scriitor. Eu mereu am crezut că toate personajele se află undeva, într-o dimensiune paralelă, unde își duc mai departe trailul zbuciumat sau liniștit, după caz. Nu sunt de părere că ele nu mai există din momentul în care scriitorul pune punct poveștii ci că, aşa cum Joel Dicker afirmă în incredibilului lui roman ”Adevărul despre cazul Harry Quebert”: ”Cărțile sunt ca viața (...).  Ele nu se termină niciodată cu adevărat.”, afirmaţie cu care sunt complet de acord.

Atunci când mentorul lui, cel care l-a învățat ce înseamnă să fii un scriitor şi ce responsabilități implică asta, se va afla într-o situație ce pare fără ieșire, Marcus Goldman, autorul momentului, nu poate sta deoparte. Harry Quebert nu a fost pentru el doar cel care i-a șlefuit cariera, ci și un prieten adevărat care l-a ajutat să se cunoască cu adevărat pe el însuși și i-a oferit adevărate lecții de viață. Deci când în grădina casei lui Harry se vor găsi rămășițele Nolei Kellergan, o fată dispărută în urmă cu 33 de ani, tânărul scriitor va începe o anchetă proprie menită să deslușească adevărul din jurul acestui caz alambicat și misterios.

Drumul pe care îl va avea de parcurs Marcus este unul complicat și plin de direcții derutante, iar adesea avem senzația că a intrat într-un labirint din care nu pare să mai aibă ieșire, fiind unul cu capcane la tot pasul, și înconjurat de o ceață derutantă. Va înțelege că nimic nu e ceea ce pare, oricine poate fi considerat un suspect pentru că mulți par a se fi intersectat la un moment dat cu Nola sau ar fi avut motive ascunse să îi dorească răul, deși aparent toți par a considera-o pe tânăra de cincisprezece ani doar o minune de fată, deşi anumite indicii par să arate că nu era deloc aşa..

Luând-o pe urmele lui Marcus vom descoperi, o dată cu el, o poveste de dragoste interzisă, ce pare ușor de judecat și de condamnat la prima vedere, dar oare iubirea are vârstă? Ține ea cont de anii pe care cei doi îi au în spate, de experienţa lor, sau doar de sufletul personajelor implicate? Recunosc că am fost puțin șocată inițial și am avut tendința nu să condamn, cum au ales majoritatea celor din carte, dar să nu văd mai departe de ochii mei, însă am reușit să îmi înfrâng unele prejudecăți și să privesc situația cu mintea deschisă.

Observăm prin intermediul acestui roman natura umană atât de limitată în unele situații, și cum poate presa manipula opinia publică și modela gândirea și percepția celor din jur în direcția dorită. De asemenea, vedem cât de ușor aruncăm cu pietre în cei din jur, cât putem fi de critici și de duri, nemiloși, și mai ales, cum poate fi călcată în picioare munca unui om și desconsiderate meritele, reușitele sale, cât de repede se poate dărâma toată viața cuiva, într-o clipă, ca piesele unui joc de domino. E de ajuns o greşeală şi după nu mai exişti pentru cei din jur, care te-au ridicat mult timp în slăvi cu patos.

Părțile mele preferate din carte au fost acele lecții referitoare la scris, toate acele explicații şi comparații uimitoare care sunt menite să ne facă să înțelegem cu adevărat acest dar minunat, acest talent incredibil. Cred că este nevoie de multă imaginație și putere de înțelegere, de analiză, pentru a descrie în cuvinte ceva atât de profund și complex cum e arta de a scrie romane. Autorul reușește într-un mod fascinant să facă acest lucru, iar pentru asta are toată admirația mea.

Știți acele imagini halucinante, care îți păcălesc ochii, acele iluzii optice? Așa m-am simțit în timp ce parcurgeam paginile acestei cărți, la un moment dat fiecare personaj părea a fi criminalul și simțeam că mă cuprinde o febră intensă a disperării, o dorință arzătoare de a afla deznodământul, amestecate totodată cu o senzație acută de neputință, și conștientizarea faptului că în curând mă voi despărți de poveste și personaje, lucru pentru care nu mă simțeam pregătită încă.

Surprinzătoare la tot pasul, plină de răsturnări de situație și de momente menite să țină pe jar, lectura romanului a fost pentru mine ceva necesar, firească cum e și respirația, fiindcă pur și simplu nu am simțit cum au zburat orele în compania lui, aşa că nu vă lăsaţi intimidaţi de numărul mare de pagini, ar fi o mare greşeală. Vă va captiva cu siguranţă şi îl veţi citi cu uşurinţă şi interes.

Mai mult decât un thriller care te ține pe jar, mai presus de un roman polițist care antrenează curiozitatea cititorului și capacitatea lui de analiză, mai complex decât un roman psihologic care antrenează mintea și îi provoacă inteligența, ”Adevărul despre cazul Harry Quebert” este pe lângă toate acestea și un elogiu adus scriitorilor și muncii lor neprețuite, dar și cititorilor, fiind ca un trofeu important pe care simți că l-ai câștigat atunci când i-ai închis ultima pagină.