Alege să moară și învață să trăiască. „Veronika se hotărăşte să moară” de Paulo Coelho - Recenzie

Cartea o puteţi comanda de AICI.

Întotdeauna am fost fascinată de psihologie şi chiar mi-aş fi dorit la un moment dat să studiez în domeniul acesta. Cred că această ramură ne oferă informaţii despre noi, despre cei din jur, ne dă şansa de a analiza mai mult, de a înţelege mai mult, de a citi anumite reacţii, comportamente. Însă sunt şi mai intrigată de psihiatrie şi de aceste boli, şi mai ales sunt curioasă cum au putut fi acestea studiate, cum s-au stabilit simptomele pentru a pune un anumit diagnostic. Nu am informaţii în acest domeniu, dar mi se pare interesant că s-au putut determina aceste afecţiuni, şi mai ales sunt curioasă cum s-a putut analiza mintea umană. Cartea lui Paulo Coelho e menită, pe lângă multe alte scopuri, să ne familiarizeze cu lumea aceasta de neatins a celor bolnavi psihic, să ne deschidă ochii în anumite privinţe.

Veronika, personajul central al romanului, nu a avut motive solide care să o determine să ia o decizie crucială: să renunţe la viaţă. Desigur, absolut nimic nu scuză o asemenea alegere de neiertat, dar ea nu a trecut prin anumite tragedii, cumpene, nu a pierdut pe cineva, nu este bolnavă, nu are alte dureri sufleteşti care pe mulţi alţii i-ar face să nu îşi mai dorească să trăiască. Nu acestea au îndemnat-o pe tânăra de 24 de ani să ia un flacon de pastile şi apoi să se trezească, printr-o minune, la un spital de boli nervoase, cu o a doua şansă de a proceda altfel de această dată. Din păcate, această oportunitate e una extrem de fragilă, de scurtă durată, la fel de slăbită ca şi inima ei grav afectată de acele medicamente luate, şi care va mai rezista doar câteva zile.

Şi cum oare să mai continui, să îţi doreşti asta, cu senzaţia aceea acută că în orice clipă se poate termina totul, pentru că existenţa ta atârnă de un fir de aţă? Ironia sorţii va face ca Veronika să trăiască cu adevărat, să descopere adevăruri despre ea şi despre ce e în jur, şi toate în aceste zile ce se anunţau a fi sumbre.  Pentru că dacă monotonia e cea care a împins-o pe fată să îşi ia viaţa, clipele pe care le petrece la spitalul Villete sunt oricum, numai nu monotone.

Înainte să scriu recenzia am dat de un citat în engleză care spunea ceva de genul: „Singura persoană care îţi stă în cale eşti tu.”  iar asta a făcut şi eroina mereu: şi-a pus bariere, limite, alegerile ei fiind singurele care au făcut-o să se complacă într-o viaţă banală. În acele zile, Veronika va experimenta trăiri puternice, va simţi ce e ura, frica, revolta, îşi va explora sexualitatea iar în inimă o vor năpădi sentimente noi pe care nu le mai avuse până atunci. Toate acestea cu ajutorul circumstanţelor nefericite în care se află, a locului şi a unor persoane extrem de interesante şi de la care va avea de învăţat multe: Zedka, care suferă de depresie şi care o va face să privească nebunia în cu totul altă lumină, Mari care are atacuri de panică şi o va învăţa să aprecieze mai mult lucrurile din jur, să vadă frumuseţea din ele, şi Edward, un tânăr schizofrenic dar care va trezi la viaţă pasiunea şi inima fetei.

Romanul se opreşte treptat şi asupra poveştilor celor trei bolnavi, astfel avem ocazia să descoperim circumstanţele care au dus la îmbolnăvirea lor, cum se manifestă ea şi cum percep ei lucrurile din jur şi lumea. Toate informaţiile pe care le primim sunt captivante, interesante şi menţin curiozitatea cititorului. Ele ne vor face să înţelegem că fiecare are propriul lui concept despre normalitate, că ce nouă nu ni se pare normal, pentru altcineva este. Mai ales, ne arată că aceşti bolnavi în mare parte doar au vrut să fugă de realitatea lor, de anumite decepţii şi suferinţe din ea, s-au izolat de ele şi au preferat să îşi creeze propria lume.

Mi-a plăcut povestea ciudată dar frumoasă a Veronikăi cu Edward, momentele când ea îi cânta la pian au fost magice, iar legătura care s-a înnodat între ei mi s-a părut specială. Mi-aş fi dorit însă ca romanul să fi fost mai lung şi să fi exploatat mai mult acest aspect, această apropiere, pentru că ideea mi se pare una genială. Dar am ajuns la concluzia că e perfect aşa, deoarece Paulo Coelho nu scrie romane de dragoste, el scrie despre oameni şi lume şi ne insuflă cu tot felul de învăţături importante, şi vă spune asta nu o fană a lui, ci o simplă cititoare.

Un roman care ne demonstrează că normalitatea e un termen relativ şi care ne îndeamnă să renunţăm la prejudecăţi şi să avem curajul de a ne trăi cu adevărat viaţa, de a ne bucura de fiecare moment.

Dacă aş fi ştiut că această carte a fost ecranizată şi că Sarah Michelle Gellar joacă în rolul principal, cu siguranţă aş fi citit mai devreme cartea, deoarece actriţa este una dintre preferatele mele (fanii Buffy ştiu de ce). Nu am văzut încă filmul, urmează, mai jos găsiţi trailerul lui: