The magic of words (78)

Am revenit cu ultima postare de citate din "Mare Tranquillitatis" de Katja Millay, traducere de domnul Adrian Deliu. Nişte citate deosebite, şi un roman de neuitat.

Toate drepturile sunt rezervate Editurii EPICA. Carte apărută în iunie 2013. Traducere de Adrian Deliu.

„- Ştii, oamenii mereu cred că fetele sunt cele care caută cu disperare să-i schimbe pe băieţi, să-i facă mai buni, să fie ce le trebuie lor.

Mă priveşte de parcă ar trebui să înţeleg ce spune ea, dar poate că sunt eu mai tare de cap, fiindcă n-am habar.

- Josh poate să pară uneori un om foarte bătrân. Dar, până la urmă, tot un adolescent rămâne, şi vrea ce vor toţi adolescenţii.

Se opreşte, văzând că o privesc cu ochii mijiţi, şi izbucneşte în râs.

- Nu aia. Scoate-ţi gândurile din mocirlă. Nu. Să fie eroul. S-o salveze pe fată. Să te salveze pe tine.”

„- Cred că ştim amândouă la fel de bine că Josh e cel care are nevoie să fie salvat.”

„Aşa a fost ea mereu, ca muzica şi versurile din două cântece diferite.”

„Nu ştiu precis cât timp stăm aşa în camioneta lui Josh, ţinându-ne de mână, înconjuraţi de întuneric şi de regrete nerostite. Dar e suficient cât să-mi dau seama că nu există poveşti sau secrete pe lume de care să merite să mă ţin, mai mult decât de mâna lui.”

„Ea e încă în picioare, şi nu e. Întreaga greutate şi-o lasă pe mine. Toată. Greutatea trupului ei, şi a secretelor, şi a lacrimilor, şi a suferinţei, şi a regretului, şi a pierderii, şi mă simt de parcă aş fi cât pe ce să cedez, la rândul meu, pentru că e prea mult. Nu vreau să cunosc nimic din toate astea. Acum o înţeleg de ce-şi petrecea atât de mult timp alergând. Îmi vine şi mie să alerg, departe. Îmi vine s-o las să cadă, şi să dau uşa de perete, şi să fug, fără să mai privesc înapoi, fiindcă nu pot să fac una ca asta. Nu sunt destul de puternic, nu sunt destul de curajos, nu sunt destul de liniştitor. Nu sunt destul. Nu sunt mântuirea nimănui. Nică măcar a mea. ”

„- Cum îi spui tu? mă întreabă, deşi nu cred că asta ar fi adevărata ei întrebare.

- Rază de Soare, îi răspund, iar ea zâmbeşte ca şi cum i s-ar părea un nume perfect, şi s-ar putea să fie singura persoană în afară de mine care să creadă asta.

- Şi ce e ea pentru tine? şopteşte din nou.

Asta-i adevărata întrebare, şi ştiu răspunsul, chiar dacă nu şi cum să-l formulez.

Dar vocea înfundată a lui Drew se înalţă dinspre podea înainte să pot răspunde eu.

- Familia, zice el.

Şi are dreptate. ”

V-am convins să citiţi cât mai urgent această carte extraordinară?