The magic of words (57)

Am scos câteva citate din "Mame și fiice" de Justine Lévy. Sper să vă placă.

“Crede că sunt mama ei. Această încredere în mine mă sperie. Nu e firesc, îmi spun. Crede cu adevărat că sunt mama ei. Nu știe că sunt smintittă, rea, o catastrofă ambulantă, un munte de culpabilitate, o pedeapsă. Pot face tot ce-mi tună, pot să nu o iubesc, să o cresc prost, ba chiar să o maltratez, dacă vreau, îi pot arunca jucăriile, o pot pălmui, mă pot răsti la ea fără motiv, o pot face pe surda când plânge, pot foarte bine uita ora de biberon, o pot schimba sau nu; mă va iubi la fel de mult, nu are de ales, mă va iubi. Nu, mica mea iubire, îngerașul meu, iartă-mă, copila mea, iartă-mă, dar e nebunească încrederea asta a ta în mine, nu trebuie, e periculos, așa am iubit-o și eu, ca tine, și eu am crezut că mama era mama mea, că era suficient să fie mama pentru a fi mămică, tare mult mi-ar fi plăcut să înțelegi, tare mult aș vrea să îți pot spune.”

“Atenție la ceea ce vi spune, atenție să nu feresc privirea și să păstrez un aer neutru, să fluier în gând, să privesc, să privesc doar și, dacă se poate, să nu văd, sa închid ochii pe dinăuntru și, când sunt bine închiși, să mă prefac că privesc, dar fără să văd sau să văd cât mai puțin.”

“Sunt tristă. E o tristețe caraghioasă, puțin exterioară, ceva de felul lanternelor care strălucesc spre exterior, căci înăuntru nu mai e loc. Dar e o tristețe adevărată. O tristețe ca un zgomot de fond. O tristețe care nu încetează niciodată, care nu îmi lasă nicio secundă de odihnă.”

“Jur să nu mai port pantofi galbeni, să nu învăț japoneza, să rad sprâncenele pisicilor mele, să-mi semnez cercurile cu mâna stângă, să mă dau în vânt după ciuperci. Dacă mama se face bine – șoptesc în frigul dimineții, cu telefonul lipit de ureche, ca să îi păcălesc pe trecători că vorbesc cu iubitul meu, și un firicel de fum alb îmi iese printre degete, ca o bulă din benzile desenate –, dacă mama se face bine, așadar, jur că îmi donez stiinței rinichii, ficatul, sânii, ochii și sufletul.”

“Îi cunosc și pe cei care se tem să se vindece la fel de tare cum se tem de moarte, căci există și din ăștia.”

“Eu vin din lumea celor vii, am stropi de ploaie în gene, o îmbrățișez pe mama, care arde toată. Ceea ce mă tulbură nu e atât chipul ei descărnat, de nerecunoscut, ci mirosul: înainte, avea un parfum care se schimbă pe măsură ce te apropriai de ea, era ca un mic secret al ei. Acum, are un miros.”

“Candoarea asta pe un chip care deja nu mai este chipul ei, nu mai este nici măcar un chip, este o mască. Pesemne că știe. Nu se poate să nu știe. Fiecare privire e tot mai intensă. O torță. Un deget ridicat, insolent, răzvrătit, viu. Nu îndrăznesc să îi vorbesc despre nimic. Dar nu mai am nici puterea de a o minți în continuare.”

“Cumplit e nu să fii bolnav, ci să fii bolnav și singur.

Cumplit e să nu fii pe moarte, ci să fii părăsit.”

“Îi țin mâinile, mâinile ei atât de micute, atât de altfel decât ale mele, semănăm atât de puțin, mâinile ei atât de fine, de gingașe, întotdeauna a avut grijă de mâinile ei, chiar și în ultima vreme, chiar și în anii cei mai negri, mă întreb cum de și-a păstrat mâinile de manechin chiar și dupa sfârșitul carierei de manechin.

[…]

Cu mâinile, însă, eu sunt o catastrofă, nu m-am dat niciodată cu ojă, îmi ciopârțesc unghiile în loc să mi le tai, primul meu iubit mi-a spus odată, vai, ai degetele ca niște păstăi uscate; cu mama era exact pe dos, ea avea mâini de zână.

Dar în același timp… Îi strâng mâna într-a mea și, privind mai bine, îmi dau seama că și mâna ei a îmbătrânit, că e uscată, plina toată de pete, parcă ar fi niște agrișe zdrobite; îmi vine să leg între ele toate aceste pete micuțe pentru a vedea mai bine desenul pe care îl alcătuiesc.”