The magic of words (52)

Acum revin cu a doua parte de citate din cartea "Spulberă-mă" de Tahereh Mafi. Sper să vă placă toate la fel de mult pentru că, din punctul meu de vedere, sunt superbe. Aștept să aud părerile voastre.

“- Totul e bine, șoptește el. Tu vei fi bine.

Adevărul e un stăpân gelos, răutăcios, care nu doarme niciodată, e ceea ce nu-i spun. Nu voi fi niciodată bine.”

“- Practic, noi suntem singurii 2 oameni în viață din acest loc, iar tu vrei să mă îndepărtezi de tine?

Închid ochii și îmi concentrez atenția asupra respirației.

- Poți vorbi cu mine. Doar că te rog să nu mă atingi.

7 secunde de tăcere se alătură conversației.

- Poate că vreau să te ating.

În inima mea își fac loc 15.000 de sentimente de neîncredere. Sunt tentată de nechibzuință, tânjind tânjind tânjind, veșnic disperată după un lucru pe care nu-l pot avea niciodată.”

“Să o atingi pe Juliette e aproape imposibil.

N-am să uit niciodată groaza din ochii mamei mele, chinul de pe chipul tatălui meu, frica întipărită în expresiile lor. Copilul lor era este un monstru. Posedat de însuși diavolul. Blestemat de întuneric. Păcătos. Ceva dezgustător. Medicamentele, analizele, soluțiile medicale au eșuat. Interogatoriul contradictoriu psihologic a eșuat.

E o armă pe două picioare în societatea noastră, e ceea ce au spus profesorii. N-am mai văzut niciodată așa ceva, e ceea ce au spus medicii. Ar trebui luată din casa dumneavoastră, e ceea ce au spus polițiștii.

Nicio problemă, e ceea ce au spus părinții mei.”

“Sunt o șoaptă care n-a existat niciodată.”

“Tot ceea ce am vrut vreodată a fost să întind mâna și să ating o altă ființă umană, nu doar cu degetele, ci și cu inima. Am văzut lumea și lipsa ei de compasiune, judecata ei aspră și supărătoare, și ochii reci și plini de ură.

Am văzut-o peste tot în jurul meu.

Am avut atât de mult timp la dispoziție să ascult.

Să privesc.

Să analizez oamenii și locurile și posibilitățile. Nu trebuia decât să-mi deschid ochii. Nu trebuia decât să deschid o carte – să văd poveștile sângerând din scoarță-n scoarță. Să văd amintirile gravate în hârtie.

Mi-am petrecut viața între paginile cărților.

Din lipsă de relații umane, am format legături cu personajele create pe hârtie. Am trăit iubirea și pierderea prin poveștile care se întind de-a lungul istoriei; am experimentat adolescența prin asociere. Lumea mea este o rețea formată din cuvinte, legând menbru de membru, os de tendon, gânduri și imagini, toate laolaltă. Sunt o ființă compusă din litere, un personaj creat din propoziții, o născocire a imaginației formată prin ficțiune.

Ei vor să șteargă fiecare semn de punctuație din viața mea pe acest pământ, și nu pot îngădui să se întâmple asta.”

“- Nu vreau să mă aflu aici. Nu vreau să fiu experimentul tău. Lasă-mă să plec.

- Nu. Se ridică. Mi-e teamă că nu pot face asta.

- De ce nu?

- Pentru că nu pot. Eu…

Se trage de degete. Își drege vocea. Privirea lui atinge tavanul pentru o clipă.

- Pentru că am nevoie de tine.

- Ai nevoie de mine ca să omori oameni!

Nu-mi răspunde imediat. Se duce spre lumânare. Își scoate o mănușă. Atinge flacăra cu degetele goale.

- Știi, Juliette, și eu pot să omor oameni. Și sunt chiar foarte bun la asta.”

“- Tu și cu mine, îi spun eu, furia curgâdu-mi prin vene, tu și cu mine nu semănăm…

- Nu crezi asta cu adevărat.

- Crezi că poți să compari… boala mea… cu nebunia ta…

- Boală? Înaintează iute, dintr-odată tulburat, iar eu mă straduiesc să nu mă trag înapoi. Crezi că suferi de vreo boală? strigă el. Ai un har! Ai un talent extraordinar pe care nu vrei să-l înțelegi. Potențialul tău…

- Nu am niciun potențial!

- Te înșeli.

Mă privește feroce. Nu poate fi descris în alte cuvinte. Mai că aș putea să spun că în acest moment mă urăște. Mă urăște pentru că eu mă urăsc.

- Ei bine, tu ești ucigașul, îi spun. Așa că probabil ai dreptate.

Zâmbetul îi e împodobit cu dinamită.

- Culcă-te!

- Du-te la dracu’!

Își încordează maxilarul. Se îndreaptă spre ușă.

- Lucrez la asta.”

“- Nu îndrăzni să mă urăști atât de repede, continuă el. Ai putea să te bucuri de această situație mult mai mult decât te-ai aștepta. Spre norocul tău, sunt dispus să fiu răbdător. Rânjește, apoi se lasă pe spate. Însă cu siguranță nu e ceva rău că ești periculos de frumoasă.

Din mine cad pe covor picături de vopsea roșie.

E un mincinos și o ființă umană îngrozitoare, îngrozitoare, îngrozitoare, și nu știu dacă-mi pasă pentru că are dreptate, sau pentru că se înșală, sau pentru că sunt atât de disperată după ceva care să semene cu recunoașterea în această lume. Nimeni nu mi-a mai spus așa ceva înainte.

Mă face să vreau să mă privesc în oglindă.

- Noi doi nu suntem atât de diferiți pe cât speri.

Zâmbetul îi e atât de înfumurat, că mi-aș dori să i-l șterg cu pumnul.

- Noi doi nu semănăm atât de tare pe cât speri.

Zâmbește atât de larg, încât nu știu cum să reacționez.”

“Dar mâinile îi devin brațe petrecute în jurul taliei mele buzele îi devin un obraz lipit de obrazul meu iar trupul lui e o fierbințeală lipită de trupul meu, pielea lui mă atinge mă atinge mă atinge și nu țipă nu moare nu fuge de mine iar eu plâng

mă înec

mă clatin tremur mă despic în lacrimi

iar el mă ține în felul în care nimeni nu m-a mai ținut vreodată.

Ca și cum m-ar vrea.”

“- Crezi că sunt vreo creatură ciudată pe care o poți arăta prietenilor tăi?

Încarc și trag piedica de siguranță.

Kenji își drege vocea.

- Nu ciudată. Doar… interesantă.

Îmi îndrept pistolul spre nasul lui.

- Sunt atât de interesantă, că te-aș putea omori cu mâinile goale.

În ochii îi fulgeră o scânteie de frică de-abia vizibilă.

Înghite câteva zeci de litri de umilire. Încearcă să zâmbească.

- Ești sigură că nu ești nebună?

- Nu. îmi las capul într-o parte. Nu sunt sigură.

Kenji rânjește. Mă studiază din cap până-n picioare.

- Ei, la naiba. Dar tu faci ca nebunia să pară atât de bună.”

“- Hei, frumoaso!

- Îmi cer scuze că aproape te-am omorat, îngăim eu.

- Ah!

L-am luat prin surprindere. Își bagă mâinile în buzunare.

- Ei bine. Mă bucur că am discutat despre asta.”

“- Arăți mai bine.

Rânjește. Se întinde. Se sprijină de perete, cu brațele încrucișate la piept, cu picioarele încrucișate la glezne.

- Asta trebuie să fie greu pentru tine.

- Poftim?

- Să-mi privești fața. Să-ți dai seama că aveam dreptate. Să-ți dai seama că ai luat decizia greșită. Ridică din umeri. Înțeleg. Nu sunt un om mândru, să știi. Aș fi dispus să te iert.

Îl privesc cu gura căscată, neștiind dacă să râd sau să arunc cu ceva în el.”