The magic of words (51)

Am scos așa multe citate, fiind atât de entuziasmată să vă demonstrez de ce ador așa mult cartea "Spulberă-mă" de Tahereh Mafi, încât sunt nevoita să fac două postări:)). Aceasta este prima parte de citate. Enjoy them!

“Oamenii de știință spun că nu mai sunt așa de mulți copaci cum erau înainte. Ei spun că lumea noastră a fost cândva verde. Că norii noștri au fost cândva albi. Că soarele nostru a fost mereu cel mai bun tip de lumină. Însă eu am doar niște amintiri vagi despre acea lume. Nu-mi amintesc prea multe din trecut. Singura existență pe care o știu acum e cea care mi-a fost dată. Un ecou a ceea ce a fost cândva.”

“Exersez folosindu-mi vocea, mișcându-mi buzele în jurul cuvintelor cunoscute mie și necunoscute gurii mele. Exersez toată ziua. 

Sunt surprinsă că-mi amintesc cum să vorbesc.”

“M-au încuiat alături de un băiat. Un băiat!

Doamne Dumnezeule!

Ei încearcă să mă omoare.

Au făcut-o intenționat.

Ca să mă tortureze, să mă înnebunească, să mă facă să nu mai pun geană pe geană în fiecare seară. Brațele îi sunt tatuate, mânecile îi ajung până la coate. La sprânceană îi lipsește un inel pe care probabil l-au confiscat. Ochii de un albastru închis păr șaten-închis maxilar ascuțit trup bine clădit. Superb Periculos. Terifiant. Oribil.”

“- Deci tu… ce ești? Nebună? De-asta te afli aici?

Nu sunt nebună.

Se ridică în cot atât cât să-mi vadă fața. Râde din nou.

- N-am de gând să îți fac rău.

Vreau să îl cred Nu-l cred.

- Cum te cheamă? Mă întreabă el.

Nu-i treaba ta. Cum te cheamă?”

“Picăturile de ploaie sunt singurele care îmi amintesc că norii au bătăi de inimă. Și că și eu am.

Întotdeauna îmi pun întrebări despre picăturile de ploaie.

Mă întreb cum de cad mereu, poticnindu-se pe propriile lor picioare, rupându-le, și uitând să-și deschidă parașutele când coboară din cer spre un sfârșit nesigur. E ca și cum cineva își golește buzunarele deasupra pământului și nu pare să-i pese unde cade conținutul lor, nu pare să-i pese că picăturile de ploaie explodează când lovesc pământul, că se spulberă când cad, că oamenii blestemă zilele când picăturile îndrăznesc să bată darabana pe ușile lor.

Eu sunt o picătură de ploaie.

Părinții mei și-au golit buzunarele de mine și m-au lăsat să mă evaporez pe o placă de beton.”

“Mâna lui.

Pe mine.

2 vârfuri

2 degete îmi mângâie pentru mai puțin de o secundă umărul acoperit, și fiecare mușchi fiecare tendon din trupul meu e foarte încordat și făcut noduri care îmi strâng șira spinării. Stau țeapănă. Nu mă mișc. Nu respir. Poate că dacă n-am să mă mai mișc vreodată, senzația asta va dăinui pe vecie.

Nu m-a atins nimeni de 264 de zile.”

“Uneori cred că singurătatea dinlăuntrul meu o să explodeze prin piele, și uneori nu sunt sigură că se va rezolva ceva vreodată dacă plâng sau țip sau râd isterică. Uneori sunt atât de disperată să ating să fiu atinsă să simt încât sunt aproape sigură că voi cădea de pe o stâncă într-un univers paralel unde nimeni nu va mai fi în stare să mă găsească.

Nu pare imposibil.

Țip de ani de zile și nimeni nu m-a auzit vreodată.”

“- Nu mă poți atinge, îi șoptesc.

Mint, e ceea ce nu-i spun. El mă poate atinge, e ceea ce n-o să-i spun niciodată. Te rog, atinge-mă, e ceea ce vreau să-i spun.

Dar când oamenii mă ating, se întâmplă anumite lucruri. Lucruri ciudate. Lucruri rele.

Lucruri fatale.

Nu-mi pot aminti căldura vreunei îmbrățișări. Brațele mă dor de la inevitabila gheață a izolării. Propria mea mamă n-a putut să mă țină în brațe. Tatăl meu n-a putut să-mi încălzească mâinile înghețate. Trăiesc într-o lume de neant.

Salutare.

Lume.

Mă vei uita.”

“- Deci, de ce nu vrei să-mi spui cum te cheamă?

Se apleacă în față, iar eu îngheț.

Mă dezgheț.

Mă topesc.

- Juliette, șoptesc. Numele meu e Juliette.

Buzele-i schițează un zâmbet care îmi frânge șira spinării. Îmi repetă numele de parcă acest cuvânt îl amuză. Îl distrează. Îl încântă.

În 17 ani, nimeni nu mi-a mai rostit numele așa.”

“Vara e o plită lentă care aduce toate lucrurile din lume la punctul de fierbere, la câte 1 grad, pe rând. Promite un milion de adjective fericite doar ca să-ți bage pe nas, drept cină, duhoare și ape menajere. Urăsc căldura și mizeria lipicioasă și nădușită pe care o lasă în urmă. Urăsc plictiseala indiferentă a unui soare mult prea preocupat de el însuși pentru a observa orele infinite pe care le petrecem în prezența lui. Soarele e o chestie arogantă, care lasă mereu lumea în urma când se plictisește de noi.

Luna e o prietenă loială.

Nu pleacă niciodată. E mereu acolo, veghind, neclintită, știindu-ne în momentele noastre bune și rele, schimbându-se întotdeauna, așa cum facem și noi. În fiecare zi e o versiune diferită a ei însăși. Uneori slabă și palidă, alteori puternică și plină de lumină. Luna înțelege ce înseamnă să fii om.

Șovăielnic. Singur. Pătruns de imperfecțiuni.”

“1 cuvânt, 2 buze, 3 4 5 degete formează 1 pumn.

1 colț, 2 părinți, 3 4 5 motive pentru a mă ascunde.

1 copil, 2 ochi, 3 4 17 ani de frică.

1 mătură ruptă, 1 pereche de fețe sălbatice, șoapte furioase, lacăte pe ușa mea.

Priviți-mă, e ceea ce voiam să vă spun. Vorbiți cu mine din când în când. Găsiți-mi un leac pentru aceste lacrimi, aș vrea să respir cu adevărat pentru prima oară în viață.”

“Mă întorc să-i întâlnesc privirea și regret imediat. Nici 10 centimetri nu sunt între noi, și nu mă pot mișca, deoarece trupul meu știe doar cum să înghețe locului. Fiecare mușchi, fiecare mișcare se înăsprește, fiecare vertebră din coloana mea e un cub de gheață. Îmi țin respirația, iar ochii îmi sunt larg deschiși, blocați, prinși în intensitatea privirii sale. Nu mă pot uita în altă parte, nu știu cum să mă retrag.

Oh.

Doamne.

Ochii lui.

M-am tot mințit, hotărâtă să neg imposibilul.

Îl cunosc îl cunosc îl cunosc îl cunosc

Băiatul care nu-și amintește de mine pe care l-am cunoscut cândva.”

Click AICI pentru mai multe citate.