The magic of words... by you (79)

Apy ne-a trimis citate din "Colț Alb" de Jack London. Am încercat să citesc această carte când abia învățam să citesc. Pe atunci uram cărțile, așa că o uram și pe ea. Acum că ador să citesc, poate într-o zi, am să îi mai dau o sanșă. Mulțumim, Apy.

„Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate.Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în luminapalidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau căse pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită,atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi,dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, cazâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva din grozăviacelor nestrămutate. Era Wildul sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheaţă.”

„- Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea destui bolovani pestehoiturile noastre, ca să ne apere de câini.

- Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca ăsta – adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta cale ca să ne îngroape.”

„- E singurul mijloc de a-l ţine pe Ureche Tăiată -zise el.- E în stare să taie cureaua cu dinţii, aşa cum ar tăia-o cu un cuţit, ba chiarde două ori mai repede. In felul ăsta, mâine dimineaţă o să-i găsim pe toţi.- Pun rămăşag că aşa o să fie, afirmă Bill. Dacă mai lipseşte vreunul, atunciam să plec fără să beau cafeaua.- Ei ştiu prea bine că nu avem cartuşe ca să-i ucidem -observă Henry înaintede culcare, arătând spre cercul clipitor care îi împresura. Dacă le-am puteaciurui pielea cu câteva gloanţe, ce cuviincioşi ar mai fi după aia! în fiecarenoapte vin tot mai aproape. Dă-te la o parte din faţa focului şi uită-te cuatenţie... acolo: l-ai văzut pe ăla?Un timp, cei doi oameni îşi alungară urâtul urmărind mişcarea formelornedesluşite în preajma luminii focului. Privind mai de aproape şi stăruitor sprelocul unde sclipea în întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea săse desluşească forma animalului. Puteau chiar să zărească cum aceste formese mişcă în răstimpuri.”

„Ziua începu cu bine. Nu pierduseră peste noapte nici un câine şi cei doi oameni o porniră mai departe la drum, cu sufletul uşor, prin tăcere, beznă şifrig. Bill părea că îşi uitase presimţirile rele din seara trecută, şi când pe la amiază câinii răsturnară sania la un hârtop, el se porni pe glume. Se produse o învălmăşeală supărătoare. Sania, prinsă între un trunchi de copac şi o stâncă uriaşă, rămăsese cu fundul în sus. Pentru a ieşi din încurcătură, se văzură nevoiţi să deshame câinii. Amândoi erau aplecaţi peste sanie, încercând s-o întoarcă, când Henry îl zări pe Ureche Tăiată rupând-o la fugă.”

„Îl cuprinse o spaimă nespusă şi aceasta mai ales din pricina necunoscutului care-l înfricoşa. Se chirci lângă buza vizuinii şi privi lumea. Era tare speriat. Îi era necunoscută şi deci duşmană. De aceea părul i se făcu măciucă pe spinare şi buzele i se încreţiră uşor, scoţând un mârâit sălbatic de intimidare. Mic şi speriat cum era, el aruncă lumii largi provocarea şi ameninţarea sa.”

„Şi iată că veni o zi când umbra şoimului nu-l mai făcu să se ghemuiască îndesiş. Devenise mai puternic, mai înţelept şi mai sigur pe sine. Şi, pe deasupra, îl cuprinsese disperarea. Se aşeză deci la vedere, într-un loc deschis, şi-l provocă pe şoim să se lase din înaltul cerului. Ştia el că acolo, plutind în albastrul cerului, deasupra lui, era carne, carnea după care stomacul lui tânjea atât de mult. Dar şoimul refuza să coboare şi să dea lupta, iar puiul de lup se târî într-un desiş, gemând de foame şi de ciudă.”

„Sări în mijlocul lor: chinuita şi bătăioasa ei maternitate n-o făcea să fie preaplăcută la vedere. Puiul se simţi bine văzându-i furia protectoare. Scoase unmic scâncet de bucurie, sărindu-i în întâmpinare, în timp ce animalele-oamenise dădură în grabă cu câţiva paşi înapoi. Lupoaica aştepta lângă puiul ei, înfruntându-i pe oameni, cu părul zbârlit şi scoţând un mârâit adânc din gâtlej.Avea o expresie răutăcioasă şi schimonosită ameninţător - chiar şi nasul i se încreţise de la vârf şi până la ochi de grozav ce mârâia. Apoi, unul din oameniscoase un strigăt: „Kiche!" Era o exclamaţie de surprindere. Puiul simţi cămama lui se face mică la auzul acestui strigăt.”

„Ceva îl chema afară. Mama lui auzi şi ea, dar mai auzi şi cealaltă chemare,mai puternică, chemarea focului şi a oamenilor - o chemare la care, dintre toateanimalele, numai lupului îi fusese dat să răspundă; lupului şi câinelui-lup, caresunt fraţi.”

„Se apropie de lumina focului, târându-se şi furişându-se. Castor Cenuşiu îl văzu şi se opri din mestecat. Colţ Alb se furişă, tăvălindu-se în ticăloşia înjosirii şi supunerii sale. Se furişă spre Castor Cenuşiu, înaintând pas cu pas, tot mai încet şi mai anevoios. În cele din urmă se culcă la picioarele stăpânului, căruia i se încredinţa cu totul, de bună-voie, cu trup şi suflet. Venise din proprie iniţiativă să se aşeze la focul omului şi să fie condus de acesta. Colţ Alb tremura, aşteptând ca pedeapsa să cadă asupra lui. Mâna se mişcă deasupră-i. Fără să vrea, se târî sub lovitura pe care o aştepta. Dar ea nu veni. Aruncă o privire în sus. Castor Cenuşiu rupea bucata de seu în două! Castor Cenuşiu îi întindea o bucată de seu! Foarte supus şi oarecum bănuitor, mirosi mai întâi seul şi apoi începu să-l mestece. Castor Cenuşiu porunci să i se aducă carne şi,pe când o mânca, îl păzi de ceilalţi câini. După aceea, recunoscător şi mulţumit. Colţ Alb se aşeză la picioarele lui Castor Cenuşiu, privind la focul care-l încălzea, clipind şi moţăind liniştit la gândul că ziua de mânie îl va găsi nu rătăcind abătut peste împăduritele întinderi pustii, ci în tabăra animalelor-oameni, în tovărăşia zeilor, cărora li se dăruise şi de care depindea acum.”

„Când Mit-sah striga, poruncind atelajului să oprească, Colţ Alb asculta. La început, treaba asta provocase agitaţie printre câini. Se năpustiseră cu toţiiasupra înaintaşului pe care-l urau atât, dar până la urmă văzură că lucrurile stau altfel. În spatele lui se afla Mit-sah, care pocnea din biciul cel mare. Şi astfel, câinii înţeleseseră că atunci când atelajul era oprit din poruncă, Colţ Alb trebuia lăsat în pace. Dar când Colţ Alb se oprea fără să fi primit poruncă, le era îngăduit să sară la el şi, dacă puteau, să-l sfâşie chiar. După câteva încercări, Colţ Alb nu se mai opri fără poruncă. Învăţă repede.”