luni, decembrie 26, 2011

Poveste de Iarnă #9

Déjà vu 

 


            -Te iubesc!
            -Si eu te iubesc.
O raza de lumina de la soarele palid al iernii ii cadea pe fata si se reflecta in ochii lui albastri, iar fulgii de zapada parca sopteau acele cuvinte in timp ce pluteau deasupra noastra. Oare de cand visam la momentul asta? Din momentul in care ne-am vazut prima oara, probabil. Din momentul acela in care am vorbit prima oara despre noi doi, cand el m-a intrebat:
            -Daca ne-am vedea intr-una din zilele astea, m-ai saruta?
            -Da…
            -Si ce altceva ai mai face?
            -Mi-as lasa capul pe umarul tau, te-as imbratisa si te-as sauta.
            -Chiar ai face-o?
            -Da.
            -Dar inca nu ma cunosti…
            -Am incredere in tine.
            Si de la toate astea am ajuns foarte repede la momentul acesta, in care eu stateam in bratele lui si il sarutam cu adevarat. Ma simteam in siguranta, protejata de el si e clar ca imi doream ca acel moment sa nu se mai termine nicodata.
            Brusc, s-a ridicat de pe banca si ne-am aruncat amandoi in  zapada ca doi copii. Eu nu mai puteam sa simt decat iubirea lui, auzeam numai rasul si vocea lui si ma bucuram de toata inocenta aceea curata si toate palpitatiile pe care le simteam, desi nu era prima oara cand stam asa aproape unul de altul.
            -Ti-am zis c-o sa te arunc in zapada! a spus el razand in timp ce isi pregatea un bulgare de zapada.
            Eu, ferindu-ma de bulgarele pe care tocmai il aruncase spre mine i-am raspuns pe un ton ironic:
            -Da! Si eu ti-am zis c-o sa fie rrrece!
            -Eh, rece! Te incalzesc eu.
            Am inceput amandoi sa radem, iar Christian ma imbratisa strans si nu mai vroia sa-mi dea drumul. Nici eu nu vroiam…
            -Rosie?
            -Da?
            -Ne mai plimbam? Am amortit. A zis el razand, iar eu i-am spus “da” cu zambetul pe buze. In orice moment in care eram cu el zambeam, nu ma mai puteam opri.
            Parcul era tot acoperit de zapada si era complet pustiu. Era foarte frig, dar noua nu ne mai pasa. Nu puteam sa cred cata inoenta plutea in aer in acele momente. Nu puteam sa cred cat de apropiati am ajuns sa fim unul de altul, pentru ca intre noi nu exista rusine sau macar intimitate. Eram atat de fericita cand eram impreuna! Si imi parea atat de rau la plecare… Stiam ca trebuie sa se termine cumva odata si odata, dar am ezitat in fiecare moment sa ma gandesc la sfarsit. Nici nu aveam de ce… pentru ca eram doar noi doi sub bolta ceresca si sub milioanele de stele, sub milioanele de fulgi de zapada, printer milioanele de cuvinte si milioanele de ganduri neexprimate, calcand pe stratul de un alb stralucitor asezat  desupra pamantului. Si stiam ca urmele pe care le-am lasat noi doi pe stratul acela, chiar daca nu se vor mai vedea, nu vor disparea niciodata, la fel ca amintirile.
            Totusi, nu am mai avut de ales cand am auzit:
            -Stiu ce am pierdut. Dar lasa, e mai bine asa pentru amandoi.
            -Tot nu inteleg de ce zici asta…
            -Lasa…
Si stiam ca s-a terminat, dar totusi am insistat.
            -Spune-mi te rog de ce.
Nimic.
            -Spune-mi si o sa te las in pace daca asta vrei…
Nimic.
            -Christian!
Nimic.
            -Te rog!!
            -Asa. De acum poti considera ca sunt mort pentru tine. Cauta-ti pe altul daca vrei.
            -Nu vreau.
            -Bine, treaba ta.
            -Nu putem tine legatura, pur si simplu?
Nimic.

            Dupa toate astea am incercat sa ma conving pe mine insami ca nu-mi pasa de nimic. “Rosie, e ok! Doar nu e prima data cand treci prin asta!” imi repetam in gand. Cand cineva ma intreba cum ma simt spuneam de fiecare data ca nu-mi pasa.Incercam sa nu plang, spuneam ca nu merita. Imi impuneam fericirea  si parea ca functioneaza, dar dupa o exact o saptamana ma plimbam singura prin oras … prin orasul pustiu in timpul unei ninsori extraordinar de frumoasa. – Ceea ce ma facut sa ma gandesc numai la Chris si la tot ce tine de el si de noi doi. Toate astea au facut lumea mea sa para mai putin luminoasa, in ciuda zapezii care era peste tot in jurul meu.



            Intr-o zi in care mi-am propus sa ma distrez, sa uit de tot si de toate, exact in momentul in care ma asteptam mai putin, s-a intamplat:
            -Salut Rosie…
            -Salut…Chris?
            -Da…ce mai faci?
            -Sunt bine.Tu?
            -Da… mai bine.
        -Cum de m-ai sunat, adica… pareai asa …adica… ai zis ca de-acum pot considera ca esti mort pentru mine si…
            -Acum sunt viu.
            -Bine…
            -Si? Cum mai esti? Ti-ai gasit pe altcineva?
            -Nu… clar ca nu.
            -De ce e asa clar?
            -Chris, nimeni nu ma place. Sunt ceva gen “forever alone”.
            -Eh, nu cred ca e chiar asa…
            -Ba e.
            -Si… tu inca mai vrei sa ne impacam?
            -Da, dar…”e mai bine asa pentru amandoi”.
            -Uite… m-am tot gandit la tine in ultima vreme… mi-am dat seama ca in interiorul meu inca mai exista ceva sau cineva care iti striga numele, care te iubeste mai mult ca orice pe lume. Azi s-au asezat la mine in brate doua fete… si asa mi-am dat seama cat de mult imi lipsesti defapt.
            -Pai eu…
            -Hai sa uitam toate lucrurile neplacute care s-au intamplat pana acum!
            -Bine…
            -Pari cam nesigura.
            -Te-ai razgandit brusc…
            -Nu e brusc, acum am ales sa-ti spun. Ne vedem maine dimineata?
            -Da…
            -Bine, te mai sun maine.

            Dimineata urmatoare ne-am intalnit si totul era exact ca inainte, chiar daca cu o zi in urma noi nu ne vorbeam. Eram la fel de apropiati, poate legatura dintre noi era mai puternica acum ca trecusem si prin cateva zile mai dificile. Stratul alb care acoperea pamantul si stelutele care il formau erau exact la fel. Cerul era la fel, iar noi doi eram neschimbati, de asemenea.
            In acea dimineata m-am simtit ca cea mai norocoasa persoana de pe pamant, eram inexplicabil de fericita si iubeam pur si simplu acel sentiment de Déjà vu. Imi plaea ma mult ca niciodata felul in care spune “Je t’adore!” si sunetul vocii lui.

            De atunci toate au continuat sa fie exact la fel pana acum, de Craciun, cand stam impreuna, razand langa bradul impodobit de noi doi. In spatele nostru, pe geam se vad aceleasi stelute inghetate, aelasi vant rece, aceeasi pustietate… inoenta persista cu aceeasi intensitate si iubirea la fel. Mergem tot inainte exact ca in trecut, luand in intampinare viitorul. Ceea ce imi aminteste de ceva ce mi-a spus Christian odata: “Daca am fi noi doi si o parasuta… te-as veghea de sus.”…Toate amintirile astea inca ma fac sa plang de fericire, mai ales pentru ca momntul nu s-a terminat.
            -Te iubesc!
            -Si eu te iubesc.
           
Atenţie! Puteţi acorda o singură notă, o singură dată!



2 comentarii:

  1. Imi place asa de mult, este una din preferatele mele! O ador <3!!

    RăspundețiȘtergere
  2. lung dar imi place inceputu si sfarsitul :))

    RăspundețiȘtergere

Vă mulțumim pentru că ne vizitați blogul și pentru comentariile voastre. Contează foarte mult pentru noi să vă aflăm gândurile :). Dacă ați pus o întrebare, reveniți, cu siguranță vă vom răspunde!