Poveste de Iarnă #7

 Un zâmbet de Crăciun!

Intr-o zi imbracata cu zapada iernii m-am trezit usor din patul caldut din camera mea. M-am indreptat spre fereastra inghetata si am suflat usor, geamul s-a aburit si prin el am vazut copaci incalzitit de o mantie alba ca spuma laptelui, dar langa el am vazut cum suferea un micut copil. Lacrimile din ochii lui mi-au infipt un cutit in inima care incepu sa sangereze si o picatura imi cazu pe obrazul rece. Am luat o haina pe mine si am cobor impletita cu mii de semne de intrebare. Am deschis usa si un vant rece se raspandi prin intreaga incapere, fulgi moi si reci cadeau din cerul inalt si plin de vise neinplinite, ei se incalceau in parul meu zapacit…Am iesit. M-am dus la acel copil care plangea si statea uitandu-se la cer, l-am intrebat cu o voce joasa si plina de durere….

-Buna papusa, era o fetita mica, cu ochii albastri si parul blond, avea niste pistrui mici pe obraz fiind urmati de lacrimi reci si seci. S-a intamplat ceva? Am intrebat-o cu o oarecare curiozitate.

-A-a-a-a a murit! Mi-a spus ea inceracand sa se opreasca din plans.

-Cine? Am intrebat putin speriata.

-Visul meu. Mi-a raspuns rece si indiferent, de parca era evident, dar totusi plangea, deoarece ea spera, ea spera la ceva, orice macar…

-Ce vis? Am intrebat uitandu-ma la ea si incercand sa o imbratisez.

-Visul ca Mos Craciun sa-mi viziteze familia, sa nu ma uite!

-Mosul nu te va uita, iti promit asta.

-Imi promiti? Se uita ea mirata la mine ridicandu-si privirea.

-Da. Am raspuns ferm convinsa, apoi cu un zambet jucaus pe fata si plin de bucurii mici care isi luau zborul ea se indrepta spre casa vecinilor, apoi mi-am dat seama: este fetita familiei Popescu, un tata crud, rece, care bea si isi bate sotia, o femeie subtirica, vesela si tot timpul vrea sa faca oricui pe plac, insa ea ascunde o mare durere. Mai aveau un fiu, sincer il iubeam, il cunosteam din copilarie si imi doream sa-i pot spune sentimentele mele, dar cum? Nate nu ma baga in seama, eram un nimic „nimicul Leila”. Da, il chema Nate si pe mine Leila, ce nume mi-au mai ales parintii, il urasc, deoarece Leila o cheama pe acea cantareata pe care o ascultam eu si Nate in copilarie si pe care acesta o uraste. Stateam in zapada visand la ce este mai frumos apoi aud o voce ragusita…

-De ce promiti ceva ce nu se va intampla, Leila?

Ma intorc speriata si il vad pe Nate, care veni langa mine si cu o voce subtire, putin dezamagita, dar plina de suferinta „Nu se va intampla….” Apoi isi lasa capul in jos.

-Ba da! Am tipat ferm convinsa!

-Leila…a incercat sa ma opreasca, dar am continuat fara sa gandesc, uneori este mai bine asa….

-Nu Nate, nu ai dreptate, se va intampla, iti jur! Mos Craciun ii iubeste pe toti si ii ajuta la nevoie, trebuie doar sa crezi, sa crezi Nate! Tu crezi?

-El nu exista Leila…Spuse el apoi imi las capul in jos, putin speriat ma intreaba „Stiai asta, nu?” apoi cu o voce dezamagita..

-Da, Nate. Stiam, dar vroiam doar sa cred, sa mai cred odata ca atunci cand aveam sase anisori si il asteptam cu fursecuri si lapte langa bradul impodobit de vise si dorinte ce nu se vor intampla…, nu rezistam sa-l vad, dar imi rugam parintii sa mi-l descrie, ei il creionau ca fiind un om obisnuit, dar imaginatia mea era de alta parere, ea il facea o persoana uimitoare, speciala pentru toti copilasii care isi doreau ceva…

-Leila, ce e cu tine? Nu te-am mai vazut niciodata asa, sa fii asa….

-Asa cum? Normal ca nu mai m-ai vazut asa, daca sunt un nimic pentru tine!

-Nimic ce? Stai Leila, ai inteles gresit! Incerca el sa ma opreasca din plans, insa lacrimile mele nu il ascultau si faceau ce le ducea inima….si atunci inima imi spunea sa plang, de ce? De ce sa plang si sa nu rad? Pentru ca plangea pentru micuta Lizabeth, care credea in Mos si care il astepta doar pentru un strop de fericire in familia ei.

-Leila, asculta-ma bine, tu esti totul pentru mine, tu esti lumina vietii mele, fara tine nu puteam ajunge pana aici, mi-as fi luat viata cand eram mic, deoarece tata o batea pe mama si venea beat acasa, dar prietenia cu tine m-a salvat, ma auzi? Esti ingerul meu, Leila!

Stiam ca nu se refera la dragoste, ci doar la….la ce se refera?

-Nate…am incercat sa-i soptesc ceva, dar nu mai aveam cuvinte si in plus nu-l mai putea privi in ochi, eram rosie, si de frig si de o anumita rusine ascunsa. Fara sa mai pot spune ceva, buzele lui reci se apropiasera de ale mele si imi fura un sarut lung, simteam cum mii de ochi ne priveau, dar chiar nu-mi pasa, si stiti de ce? Deoarece dragostea mea pentru el era adevarata si o simteam si pe a lui si da, ma iubea, ma iubea cu adevarat, atatia ani ascunsi prin lacrimi si regrete mi-au ajuns, puteam fi in sfarsit eu! Eu si el, doar doua suflete ce se iubesc, ii puteam simti inima cum bate. Aceea dorinta cu un strop de frica, o simteam! O aveam si eu de multe ori, dar acum parca ma lega cu o franghie grea si groasa care-mi lasau o urma urata pe incheieturile mainii, dar Nate ma dezlega fara sa-si dea seama…. Si-a ridicat capul si ma privea rusinat si putin dezorientat, am dat sa spun ceva, dar atunci ma lua de mana si ma conduse in parcul inghetat de langa casa noastra, era acel parc in care il asteptam dupa scoala sa mergem impreuna, dar niciodata nu venea singur sau uneori nu venea deloc…Toate acele semne imi strigau in cap “Nu te iubeste! Nici nu tine putin la tine, ce esti tu pentru el, Leila?”, dar acum, dintr-o data nu stiu ce sa mai cred…Tinandu-ne de mana si fara a sopti vreo vorba ne-am plimbat prin parc si zambeam unul altuia ca doi straini indragostiti, ajunsesem langa parcul de joaca si atunci pe chipul lui aparu un zambet larg care ma indemna si pe mine sa zambesc mai tare! Am stat ore intregi in acel parc, simteam aceea bucurie din copilaria mea pe care o aveam cand il priveam, simteam ca lumea mi-e mai draga! Dar incepu sa se intunece si frigul ne cuprindea pe amandoi, asa ca ne-am indreptat spre casa, unde am gasit-o pe Liz foarte bucuroasa si vesela facand un om de zapada, Nate se uita la mine si parca ar fi vrut sa spuna “Vezi ce ai facut?”, dar a tacut. Liz ne vazu din departare si alerga spre noi, cu o bucurie enorma imi spuse:

-Mosul a venit, Leila! Tata si mama acum sunt fericiti, iti multumesc! Eu si Nate ne uitam la ea si Nate isi lasa capul in jos vazand-o pe sora sa mai mare, Cristten plangand in tocul usii.

-A venit, Leila! Aveai dreptate nu m-a uitat! Mi-a spus Liz incontinuu, si atunci mi-am dat seama, trecuse Craciunul si seara in care Mosul trebuia sa vina cu miile de cadouri.

-Te iubesc! Mi-a spus pentru ultima data si m-a imbratisat puternic, apoi s-a intors la  omul ei de zapada si mereu se nasteua zambete pe chipul ei, insa nu puteam zambi si eu…

-Au murit, Nate! Au murit….Ne-a spus Cristten cand ne-am apropiat mai mult, pentru a afla ce s-a intamplat. Eu si Nate ne uitam ca doi straini la Cristten si nu ne venea sa credem.

-Au murit intr-un accident de masina, cu cateva ore in urma…erau la spital si mi-au zis “Spunei ingerasului nostru, Lizabeth ca suntem fericiti acum, Mosul nu ne-a uitat si spune-i ca o s-o iubim cu fiecare minut mai mult!’ si….si-au dat duhul, se tineau de mana, se iubeau….

Am ramas paralizata in fata ei si ma uitam intr-un gol rece si sec, dar nu! Nu era un gol, ci vidul acela intunecat despre care am auzit. Ma uitam la el si nu-mi venea sa creda. Eram doar eu si el, intr-un intuneric ce-mi cuprindea fiecare colt din mine, dispaream in el, eram inghitita, dar artunci o vad pe Liz vesela si cu ochii plini de o bucurie misterioasa si doar visata, ma zari, veni langa mine si imi zambi, era lumina care ma salva din acel vid. Imi spuse usor si cu un ton plin de multumire “Mosul nu m-a uitat….” Apoi un zambet se nascu pe chipul ei si eu m-am trezit la realitate, Mosul chiar nu a uitat-o si se pare ca nici pe mine, El exista! Trebuie doar sa credem si el va veni, iti multumesc Mosule, nu te voi uita!

Atenţie! Puteţi acorda o singură notă, o singură dată!