Poveste de Iarnă #13

O dorinţă de Crăciun

Zãpada şe aşternea uşor pe pãmântul îngheţat. Fulgii pluteau nestingheriţi prin aer, ca un roi de fluturi jucãuşi şi îngheţaţi.

Dar frumuseţea lor nu era suficientã pentru a o înveseli pe Andrada. Mergea încet pe strada aproape pustie, privind la magazinele împodobite cu beculeţe colorate şi brãduţi împodobiţi. Mâinile îi erau roşii de la frig, picioarele îi îngheţaserã în teneşii uzi, iar pãrul negru, lung, purta povara fulgilor de nea aşternuţi în el.

Crãciunul este supraapreciat, gândi ea.De ce avem nevoie de o zi pe an în care sã fim darnici şi buni? Nu putem fi aşa tot timpul?

Oftã, privind la strada îmbrãcatã în omãt. Ninsoarea încetase, iar peisajul ce se derula în faţa ei pãrea îngheţat în timp, de parcã ar fi vrut sã conserve la infinit durerea ei agonizantã.Era singurã, abandonatã şi condamnatã sã moarã de foame şi frig. Avusese şi ea, ca toţi copiii, nişte pãrinţi, doar cã lor nu le pãsase de ea. Avusese şi un acoperiş deasupra capului şi chiar dacã era vorba de o casã de copii, acum îi ducea dorul. Ȋşi imaginã cãldura dormitorului şi cozonacii pe care cãlugãriţele îi aduceau în fiecare an de Crãciun. Parcã le simţea aroma dulce. Cât de mult îşi dorea sã se întoarcã acolo!

Se aşezã pe o bancã, strângându-şi genunchii la piept.

De ce nu existã cineva pe lumea asta cãruia sã îi pese şi de mine?

Lacrimile îi curgeau pe obrajii îngheţaţi.

O sã mor.

Scândurile bãncii trosnirã uşor, semn cã cineva se aşezase lângã ea. Nu îl auzise venind, zãpada aşternutã estompa sunete paşilor. Spiritul de conservare îi spunea sã fugã.

La urma urmei, ce am de pierdut?

Se întoarse cãtre strãinul de lângã ea. Era un bãrbat în vârsta, costumat în Moş Crãciun. Ȋsi amintea câtã bucurie îi aducea vederea unui astfel de om în copilãrie, dar aflase demult cã e doar o minciunã.

-Ce vrei?

Intenţionase ca voce sã îi fie puternicã şi hotãrâtã, dar gâtul ei îngheţat nu putuse sã scoatã mai mult de o şoaptã.

-Care e dorinţa ta de Crãciun?

-Nu am nicio dorinţã.

-Cu toţii avem dorinţe, doar cã uneori ne e fricã sã le rostim.

-De parcã ar conta, spuse Andrada.

-Poate conteazã.

-Aş vrea sã am o familie, una bogatã, spuse ea gândindu-se la sãrãcia în care trãise, la sentimentul constant de singurãtate şi la frigul care aproape o paralizase.

Se rezemã de spãtarul bancii şi închise ochii. Cât de frumos ar fi sã am o familie bogatã!

Ȋncepea sã işi imagineze cum ar fi fost sã trãiascã într-o casã mare, sã aibe nişte pãrinţi care în copilãrie  sã o fi dus la şcoalã şi sã îi citeascã poveşti seara.

Senzaţia de frig dispãruse. Se cufundase total în acea lume creatã de ea, o lume în care nu îi era frig, nici foame…

-Andrada, trezeşte-te!

Cineva o zgâlţâia de umãr.

-Ce e, ce? Spuse ea zãpãcitã.

Se afla într-o salã de clasã, una mare şi dupã cum arãta, aparţinea în mod sigur unui liceu particular.

-Ai adormit în ora de mate, spuse fata blondã, privind-o amuzatã.

-Miruna, Andrada, veniţi disearã la petrecere? Întrebã o fatã aflatã cu câteva bãnci mai în faţã.

-Sigur, spuse Miruna.

Andrada clipi des. Ce se întâmpla cu ea? Ȋşi amintea ceva despre o fatã singurã şi tristã, fãrã pãrinţi, sortitã sã moarã de foame şi frig.

-Andrada, vii? Spuse Miruna.

Ȋşi luã ghiozdanul şi ieşi din clasã dupã fata blondã. Era în mod cert o şcoalã privatã, iar pe aleea din faţa ei era o maşinã care o aştepta.

S-a urcat în maşinã, nãucitã, iar acesta a dus-o la o casã mare, cu o curte întinsã, care avea şi o piscine în spate. Oricât ar fi fost de fascinatã de toatã aceastã bogãţie, de aceastã lume minunatã, era bântuitã de senzaţia cã locul ei nu e acolo, acea lume nu îi aparţine.

Casa era frumoasã, dar rece. Nu avea aerul unui cãmin, iar pentru acele persoane care o aşteptau acasã şi care erau pãrinţii ei, nu simţea niciun fel de afecţiune. Totul în jurul ei era rece, îngheţat, iar ea se simţea ca o reginã a gheţii, prizonierã în lumea pe care o conducea.

Ajunsã în camera ei, se privi în oglinda mare din perete.

-Cine eşti tu? Îi spuse ea reflexiei sale din oglindã. Cine sunt eu?

Eu şi cu tine suntem aceeaşi fiinţã, dar facem parte din lumi diferite.

Dressingul uriaş, plin cu haine elegante şi scumpe nu îi inspira nimic. Alese, în cele din urmã o rochie pentru petrecere.

-Andrada, sã nu întârzii prea mult la petrecere! Îi spuse mama sa. Mâine ai repetiţii la pian.

Andrada vroia sã spunã cã ea nu ştie sã cânte la pian, dar tãcu. Ȋn schimb, merse sã îşi îmbrãţişeze mama, acea strãina cu nume de mamã, care o privea curioasã.

-Ce vrei?întrebã ea.

-Ce vreau? Spuse Andrada.

-O maşinã nouã, o geantã care depãşeşte o mie de euro, sau ce?

-Nu vreau nimic.

-Atunci de ce mã linguşeşti?

-Nu te…

Nu mai continuã. Ȋşi puse pantofii si ieşi din casã.

Ȋn lumea asta nu existã gesturi de afecţiune şi sentimente care nu cer nimic în schimb? Se întrebã în timp ce stãtea pe bancheta din spate a maşinii.

Se simţea pustie, avea un gol în suflet, care nu putea fi umplut cu nimic.

Când coborî din maşinã, un tânãr îmbrãcat în costum elegant o îmbrãţişã şi o sãrutã direct pe buze.

-Ce faci? Spuse ea împingându-l.

-Care-I problema? Spuse el. Am crezut cã relaţia noastrã e ok acum.

Andrada îl privi încruntatã. Relaţie? Ce relaţie?

Ȋnainte sã apuce sã se dezmeticeascã, apãru Miruna, care o trase de mânã prin mulţime, pânã la bradul frumos împodobit. Lângã brad, pe un scaun cu spãtar, stãtea…

-Poţi sã crezi cã le-a dat prin cap sã le aducã şi un Moş Crãciun? Spuse Miruna.

Dar Andrada nu o mai asculta. Se îndreptã cãtre bãrbatul costumat în Moş Crãciun.

-Hohoho, draga Moşului! Spuse el.

-Te cunosc, spuse Andrada.

-Toţi copiii mã cunosc, spuse el zâmbind.

-Nu mã refer la asta.

-Bãrbatul zâmbi.

-Ȋţi aminteşti.

Nu era o întrebare, ci o constatare.

-Ȋmi amintesc.

-Eşti fericitã?

Andrada se gândi la bogãţia care o înconjura şi la golul imens din sufletul ei.

-Nu.

Bãrbatul oftã.

-Bãnuieşti de ce?

-Nu.

-Ceea ce a fost scris în Cartea Vieţii sã se întâmple, s-a întâmplat.

-Am schimbat trecutul, spuse ea.

-Dar nu şi sentimentele care îţi erau destinate.

-Mã simt la fel de singurã, pustie, abandonatã. Şi îmi e frig…dar, în suflet.

-Dacã vrei sã schimbi ceva în viitor, trebuie sã o faci din prezent, nu din trecut.

Andrada se gândi îndelung.

-Chiar existã Moş Crãciun?

-Existã miracole, spuse bãrbatul. Deci, draga mea, ce dorinţã de Crãciun vrei sã îţi îndeplinesc?

-Aş vrea sã fiu iubitã.

~ Sfârşit ~

Atenţie! Puteţi acorda o singură notă, o singură dată!