Concurent "Cecelena" #6

Iluzionistul
de Mio

Anglia, 1910

Drag Iluzionist,

Nu ştiu ce vrei, dar îmi placi. Nu pleca, te rog. Eşti doar o iluzie, dar iluziile îmi răsfoiesc jurnalul destinului filă cu filă, descoperindu-mi sufletul…

Elizabeth Menard

* * *

Mă aflu undeva la graniţa visului cu realitatea. E dimineaţă, o ştiu. Simt cum razele calde ale soarelui se strecoară prin crăpătura lăsată între draperiile grele, mângâindu-mi pielea şi parcă trăgându-mă înapoi spre tărâmul viselor. Sunt încă nehotărâtă dacă să deschid ochii sau să mai stau aşa câteva clipe, când o bătaie în uşă hotărăşte în locul meu. După un moment de aşteptare, uşa se deschide şi apare Louise, cea a cărei sarcină oficială este ca în fiecare dimineaţă să mă ajute cu îmbrăcatul, fardatul şi aranjatul părului, dar în realitate suntem prietene destul de apropiate. O privesc apropiindu-se de patul meu. Zâmbind, îmi spune:

- Domnişoară Liz, mama voastră vă aşteaptă în salon, ţinându-i companie domnului Renaud.

Azi i-am promis că e ziua ei liberă, aşa că i-am mulţumit şi am lăsat-o să plece. Mă ridic din pat cu greutate, dorind să mai păstrez măcar puţin delicata senzaţie a soarelui ce se juca pe chipul meu. Dar când mă apropii de fereastră şi dau la o parte draperiile de mătase, un val de lumină orbitoare, dar totuşi plăcută, se revarsă asupra mea şi a camerei. E dimineaţă; cea mai plăcuta senzaţie…

Încercând să nu mai pierd timpul, mă îndrept spre dulapul cu rochii. Le răscolesc puţin mutând umeraşele dintr-o parte în alta, până ce mă decid asupra uneia. Am ales o rochie din mătase sângerie, decorată cu multe funde micuţe şi drăgălaşe la mâneci şi piept şi multă dantelă fină, albă. Am îmbrăcat-o şi, mulţumită de cum îmi vine, îmi aplic puţin machiaj, îmi las părul liber, pe spate şi pornesc spre salon.

Mergând prin holul cu tavan înalt al conacului nostru, singurul sunet prezent este cel al paşilor mei, la contactul dintre tocurile joase ale pantofilor şi podeaua de marmură albă. Am ajuns în faţa uşii cu cadru de lemn şi vitralii colorate în diferite nuanţe de albastru şi verde a salonului. Îmi apropii uşor mâna şi, după ce bat de două ori, deschid uşa şi intru sfioasă. Mama şi domnul Renaud mă întâmpină zâmbitori. Fără să scoată vreun cuvânt, Michel Renaud se ridică de pe canapeaua din piele pe care a stat până acum şi înlătură pânza albă ce acoperea un obiect plat, de formă pătrată.

- Ce părere ai? mă întreabă, încă zâmbind.

- Eu…

M-am pierdut; am rămas fără cuvinte în faţa talentului său. M-am pomenit privind o tânără ale cărei bucle roşcate îi încadrează chipul cu trăsături fine, aristrocratice. Mă priveşte cu ochi mari şi verzi, ca de pisică, înconjuraţi de gene lungi, negre, iar buzele roşii îi sunt prinse într-un zâmbet timid. Şi totul contrastând cu pielea ei albă ca spuma laptelui, demnă de o fiinţă delicată. Mi-a luat câteva clipe să realizez că nu e o oglindă. Portretul meu. Cel ce urma să îmi împodobească peretele de deasupra patului meu din ziua în care voi avea balul de 18 ani. Astăzi!

* * *

Ceasul sculptat în lemn de mahon ce atârnă pe perete indică ora 9 şi 37 de minute, seara. Invitaţii au început deja să sosească. În faţa conacului se adună din ce în ce mai multe caleşti scumpe, pe când sala de bal este populată de prieteni şi cunoştinţe. Ora ce precedă începerea oficială a banchetului, sarcina neplăcută pe care o accepţi doar cu gândul la răsplata pe care o vei primi în final. În cazul meu, sarcina este să întâmpin fiecare oaspete personal, ceea ce include rostirea unui « Mulţumesc » politicos la auzul complimentelor, prefăcându-mă că nu au mai fost cel puţin 10 persoane în ultimul sfert de oră care mi-au admirat rochia de acelaşi sângeriu ca cea de dimineaţă, ce se potriveşte atât de bine cu buclele mele roşcate şi îmi scoate în evidenţă ochii de culoarea jadului...

De-a lungul serii am încercat să petrec câte puţin timp cu fiecare invitat, discutând despre nimicuri – chestii de rutină şi bârfe - la care se adaugă nenumărate dansuri, astfel că este în jur de 1-2 dimineaţa şi sunt extenuată. Mulţumită totuşi că mi-am îndeplinit misiunea de gazdă bună alături de mama, mă aşez pe cea mai apropiată dintre canapele, să îmi trag puţin sufletul. Şi atunci l-am văut. Se îndrepta cu paşi uşori spre mine. Nu ştiu cine e, dar îl plac. L-am observat toată noaptea stând în umbră, fixându-mă cu privirea, înconjurat de un aer sobru, dar care îmi părea totuşi familiar. Am încercat să îi vorbesc, dar de câte ori îmi trecea acest gând prin minte dispărea, parcă înghiţit de umbre. Pare cu unu, poate doi ani mai în vârstă decât mine şi parcă adus la viaţă dintr-o fotografie alb-negru. Îmbrăcat cu totul în negru, cu ochii negrii şi păr brunet ale cărui şuviţe rebele păreau totuşi aşezate cu grijă. Şi în contrast atât de plăcut cu negrul e pielea lui, chiar mai albă decât a mea. O mască neagră încearcă fără prea mult succes să îi ascundă ochii, iar pe cap are o pălărie asemănătoare unui joben de magician. Când a ajuns la câţiva paşi în faţa mea se opreşte, privindu-mă cu insistenţă. Îl văd făcând o plecăciune, după care îmi întinde mâna.

- Domnişoară Liz, îmi acordaţi acest dans?

Câteva clipe am rămas privindu-l înmărmurită, copleşită de prezenţa lui atât de aproape… Liz… Ca şi cum ne cunoaştem de-o viaţă… Ca şi cum suntem atât de apropiaţi încât să nu avem nici un secret unul faţă de altul… Ca şi cum am fost, suntem si vom fi prieteni… o eternitate… Pe buzele palide îi juca un zâmbet dulce şi, fără să mai stau pe gânduri, mă aud răspunzându-i simplu:

- Desigur!

Îi iau mâna şi pornim spre mijlocul sălii, unde pe ringul de dans încă mai sunt câteva perechi ce s-au lăsat în braţele muzicii. Deşi sunetul pare că vine de undeva departe, aud primele sunete ale unei melodii lente şi începem să dansăm. Dar e prea linişte. Mă simt de parcă sunt undeva în afara timpului şi spaţiului. Timpul de pe Pământ s-a oprit, continuând să curgă doar pentru noi doi, în timp ce dansăm dansul veşniciei.

Trăgând aer în piept, am afişat un zâmbet uşor amuzat şi am hotărât să rup tăcerea.

- Ştiţi, domnule Iluzionist, nu suntem la un bal mascat… Speram să îşi dea jos masca, descoperindu-şi complet chipul. Dar nu a făcut-o. În schimb, mi-a răspuns cu acelaşi zâmbet dulce pe buze:

- Viaţa e un bal mascat… Iar Pământul este sala de bal a tuturor sufletelor costumate…

Nedumerită în privinţa vorbelor lui, am căzut pe gânduri. Şi înainte să apuc să mai spun ceva, observ că muzica s-a oprit.

- Adio, pentru moment, domnişoară Liz. Ne vedem curând!

Şi a plecat, dispărând în mulţime. Simt cum un sentiment groaznic îşi face loc în sufletul meu. La început nu am ştiut ce e, dar acum ştiu. Disperare. Mă simt părăsită, abandonată, lăsată în toiul dansului, singură în sala plină de invitaţi. Singurul lucru care îmi mai alimentează mica scânteie de speranţă este acel « curând ». Dar ce înseamnă curând? Ce înseamnă curând pentru eternitate, pentru veşnicie?

Uşor, m-am dezmorţit şi m-am aşezat iarăşi pe canapea. Imediat după aceea mi-a dispărut şi ameţeala pe care nu realizasem că o aveam şi am simţit cum timpul îşi reia cursul obişnuit, continuând să strângă nisipul în clepsidră.

Dar încă nu ştiu ce a vrut să spună…

* * *

Balul s-a terminat şi în sfârşit pot merge în camera mea. Am pus mâna pe clanţă şi am deschis uşa, iar inima aproape că mi-a sărit din piept, atât de tare a început să bată. Acolo, pe pervazul ferestrei deschise stătea, neagră, masca lui. Brusc, mi-am dat seama că nu l-am întrebat cum îl cheamă şi o urmă de regret şi-a făcut apariţia printre sentimentele ce mă învăluiau deja. Am luat masca şi m-am răsucit, vrând să mă aşez pe pat. Dar m-am oprit...

Tabloul. E schimbat. În jurul lui Liz cea din portret stă o aură neagră, ce nu pare să prevestească nimic bun. Şi acolo, în spatele lui Liz, e EL. Învăluit în umbra aurei mele, dar fără mască. Am simţit cum masca, pe care încă o ţineam în mână, îmi arde pielea, făcând-o să mă furnice. Apoi mi-am simţit mâinile goale. Orice urmă că aş fi ţinut ceva în mână a dispărut. Mi-am ridicat privirea iar spre tablou, dar şi acesta a revenit la normal.

Desigur, probabil totul e doar un vis ce se joacă amăgindu-mă, speriindu-mă, încurcându-mi sentimentele. Totuşi, m-am îndreptat spre măsuţa de toaletă. Aveam de gând să îi scriu o scrisoare pe care să o agăţ de draperie.

Drag Iluzionist,

Nu ştiu ce vrei, dar …

* * *

Dimineaţa m-am trezit cu aceeaşi senzaţie plăcută a soarelui ce mă încălzeşte. M-am dat jos din pat şi am observat ceea ce credeam că fusese un vis, o iluzie. Scrisoarea a dispărut. Iar pe oglindă, cu o caligrafie delicată, de nobil, stă scris cu roşu răspunsul.

Nu te îngrijora, domnişoară Liz,

Vom fi împreună o eternitate…

Şi, ceea ce m-a speriat şi mai tare e că în oglindă văd reflecţiile a două persoane. Una e a mea. Cealaltă e a lui… Zâmbea, privindu-mi imaginea în oglindă. Iar masca îi ascunde din nou faţa. Pe buze mi s-a adunat un ţipăt, dar am reuşit să îl înăbuş a timp.

- Nu-ţi fie teamă, domnişoară Liz! Haide, trebuie să îţi arăt ceva, de asta am intervenit în viaţa ta.

Mi-a luat mâna şi am început să plutim, ieşind afară pe fereastra larg deschisă. Atunci am observat ceea ce nu vroiam să cred că e real. Eram transparentă, culorile parcă se scurgeau uşor, uşor, din mine. Iar varianta mea reală, dar foarte palidă, încă dormea în pat. Sau cel puţin asta am crezut la început. Un fior de gheaţă mi s-a scurs pe şira spinării.

- Unde mergem? Am întrebat cu vocea tremurând şi abia auzită.

- Doar câteva zile în viitor. Hai, domnişoară Liz, nu te sfii, nu e atât de departe pe cât pare!

Avea dreptate, nu e departe. În câteva clipe am ajuns în… cimitir… El şi-a îndreptat mâna spre un mormânt anume, săpat proaspăt.

- Citeşte, domnişoară Liz!

Am privit cu atenţie, moment în care mi s-a tăiat răsuflarea. Dar nu, deja nu mai aveam răsuflare...

Elizabeth Menard

1892 – 1910

- Ţi-am îndeplinit dorinţa, domnişoară Liz! Acum vom fi...

- Împreună o eternitate… i-am completat fraza, cu privirea goală, uitată asupra mormântului, asupra propriului meu mormânt… Ca şi cum ar fi fost cel mai important lucru, am întrebat:

- Cine eşti?

Desfăcându-şi o pereche de aripi albe, aproape strălucitoare, mi-a răspuns la fel de senin şi cu acelaşi zâmbet dulce ca şi în seara în care am dansat:

- Îngerul Morţii…