Concurent "Cecelena" #5

Agonie și extaz

de Lia

    Clapele pianului cedau ușor sub atingerea degetelor mele, parcă întâmpinându-mă după săptămânile de absență. Deși era ușor dezacordat, sunetele continuau să răzbată suave, inundându-mi creierul și sufletul. Inima îmi bătea în ritmul lent al piesei, iar din spatele ochilor închiși, imagini dintr-o perioadă fericită îmi inundau memoria. Creierul, inima, sufletul, toate cântau într-o armonie perfectă, înălțătoare, alături de coardele care vibrau.

    

    Soarele era la apus, colorând norii în nuanțe de roșu și violet. El stătea drept, privind hipnotizat către un punct necunoscut. Ar fi putut semăna cu un soldat din vremuri de mult uitate, dar colțul buzelor sale era ridicat într-un zâmbet de copil prins asupra faptei.

    Șevaletul din fața mea avea pe el o pagină mare, cu o schiță detaliată a părului său blond care stătea în toate părțile, a ochilor mari și negri atât de expresivi, cu gene lungi, a buzelor cărnoase. Fața ovală, la care se adăugau brațele musculoase și trupul zvelt erau umbrite de apusul grandios.

    Hainele simple îi dădeau aerul unui copil, ceea ce și era, deși încerca din greu să nu o arate.

    Îmi plăcea să privesc desenul, pentru că înfățișa realitatea așa cum nu mai reușisem vreodată.

─ Kate, mai durează mult? Încep să amorțesc aici, se plânse el.

    Am chicotit binedispusă.

─ Nu am început încă să pictez! i-am strigat eu drept răspuns.

    Se auzi un geamăt, care fu însă înăbușit de râsul meu.

─ Christian, încetează să te mai plângi. Ai fost de acord cu asta.

─ Da, mârâi el amenințător, dar ai omis să-mi spui cât este de dureros.

    Am clătinat din cap amuzată, și m-am apucat de treabă, înmuind pensula în culoarea albă și începând să-i pictez cămașa.

    Și atunci m-am prăbușit.

    Mâinile și picioarele au luat-o în direcții diferite, de parcă ar fi vrut să mă rupă în două, iar ochii mi s-au rostogolit în orbite, disperați să vadă ceva. Limba mi se împletici între dinți, și am mușcat-o. Un ghem de salivă amestecată cu sânge mi se blocă în gât, împiedicându-mă să respir. Cu o ultimă gură de aer, m-am cufundat în neant.

    Medicii spun că epilepsia este o tulburare neurologică comună care se datorează unor factori care interferează cu impulsurile electrice la nivelul creierului. Sistemul nervos produce descărcări electrice bruște, excesive și dezorganizate, care duc la apariția convulsiilor. Convulsiile interferează temporar cu controlul musculaturii, vorbirea, vederea și conștiența bolnavului. Apariția convulsiilor este înspăimântătoare, în special dacă sunt severe.

    Eu spun că epilepsia este ceva care te face să nu mai fii tu. Urăsc să-mi pierd cunoștința în timpul atacurilor, pentru că nu pot face nimic să mă opresc. Urăsc să fiu conștientă totuși, pentru că mă simt inutilă, fără control asupra corpului meu. Ca o marionetă în mâinile unui păpuşar nebun, un păpuşar masochist. Iar păpușarul, conducătorul circului, nu este altul decât creierul meu.

    Degetele îmi alunecară pe clape, scoțând un sunet disonant.

─ Ar trebui să te odihnești, murmură mama din colțul camerei. Te va ajuta să te simți mai bine.

    Nu o auzisem intrând.

─ Se presupune că m-ar putea ajuta anumite lucruri. Iar concepția mea despre odihnă e puțin diferită de cea a medicilor. Sau de a ta.

─ Mi-ai spus odată că ai face orice ca să scapi de... știi tu.

Mama refuza să considere epilepsia o tulburare neurologică, pentru că asta ar fi făcut-o să admită totodată că aveam o problemă, că ceva nu era în regulă cu creierul meu. Iar în viața ei perfect calculată, în care totul se întâmpla după un plan prestabilit, epilepsia era ceva care încălca toate regulile. Iar acest lucru nu era admis.

─ Dacă vrei să scapi de chestia asta, trebuie să faci ce ți se spune. Chiar dacă asta înseamnă să nu mai cânți sau să desenezi o vreme. Cu siguranță că starea ta se va ameliora dacă respecți unele lucruri.

    Mi-am încleștat pumnii.

    Asta era viața mea. Între atacuri și agonia acestora, singurul mod în care mai trăiam cu adevărat erau aceste scurte momente de extaz. Iar dacă ea avea să îmi ia până și asta... ei bine, avea să distrugă singurele lucruri pentru care continuam să supraviețuiesc.

    M-am întors furioasă către pian, atacând clapele cu brutalitate.

    Degetele găseau singure notele potrivite, fără a avea nevoie de vreo indicație. Cunoșteau prea bine piesa, după ani și ani în care, deși partiturile se schimbaseră, sunetul rămăsese același.

    „Revoluționarul” de Chopin, piesa pe care o cântam de atâtea ori când simțeam nevoia să mă descarc.

    Am auzit-o pe mama trântind ușa. Încercând să nu mă gândesc prea mult la consecințele vorbelor mele, am alunecat într-o altă amintire.

    Trandafirul roșu stătea pe masa mea de lucru, alături de numeroasele desene în creion care îl înfățișau pe Christian. Chipul lui, ochii luminoși, buzele care zâmbeau mereu în preajma mea. Apoi profilul lui, cu nasul cârn puțin strâmb și cu părul zburlit, se alăturau zecilor de desene care îl înfățișau pe el.

    Am mai privit odată trandafirul, zâmbind în fața darului său.

În sufletul meu străluceau atâția sori, încât aș fi putut lumina și noaptea cea mai adâncă.

    Degetele mi se opriră din cântat când simțiră o apăsare bruscă și necunoscută.

─ Ce faci aici? am întrebat eu, întorcând capul spre Christian.

─ Trebuie să mergem. Ceilalți ne așteaptă, iar Joan mai are puțin și explodează dacă nu apărem peste – își privi ceasul – cinci minute.

─ Să apărem... unde?

─ La terasă. Rânji. Trebuie să sărbătorim cumva externarea ta.

─ Am ajuns de jumătate de oră, și chiar nu cred că...

    Nu am apucat să-mi termin fraza, pentru că buzele lui le înlănțuiră pe ale mele.

─ Ești sigură că nu vrei să vii? șopti Christian peste buzele mele.

    Apoi, fără să aștepte un răspuns, mă sărută din nou.

    Am închis ochii, savurând căldura buzelor lui, gustul dulceag al gurii lui peste a mea. Aveam să merg, iar el știa asta.

    Până la urmă, poate că existau mai multe motive pentru care să continui să lupt, pentru care să nu mă dau bătută. Și, de fapt, nu acesta e motivul pentru care trăim?