Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI.

Fiecare om are un model, acel cineva deosebit pe care îl admiră şi îl apreciază pentru că a reuşit să atingă o culme la care el doar tinde şi speră, acea persoană care a fost mai ambiţioasă, muncitoare, determinată, curajoasă, norocoasă şi a avut sau are parte de experienţe inedite, şi cu o viaţă la care ea mereu a visat, la fel cum acei fluturi care atunci când vine noaptea, caută şi se izbesc de sursele de lumină. Poate că zi de zi ne amăgim că suntem împăcaţi cu o existenţă mecanică, monotonă, sigură, pentru că responsabilităţile ne ţin mintea ocupată, dar uneori, când ne permitem răgazul de a medita cu adevărat la noi şi la aspiraţiile noastre, inevitabil gândurile ni se zbat în teastă şi călătoresc către un univers paralel, unde avem parte de puţină magie, un loc unde am reuşit să ne depăşim limitele şi să atingem absolutul. Pur şi simplu aşa suntem construiţi; să ne dorim inevitabil din ce în ce mai mult, oricât am avea, să nu ne găsim niciodată liniştea şi să sperăm la mai bine.

„Rockstar”, cel mai nou titlu al cunoscutei autoare române contemporane Cristina Nemerovschi, urmăreşte în principal această linie a idolilor, a oamenilor minunaţi care i-au inspirat şi i-au ajutat să se redescopere pe alţii, dar acest drum se ramifică, abordând tema morţii, a disperării, a pierderilor sfâşietoare care atrag cu sine pierderea eului şi deviază pentru totdeauna viitorul celor rămaşi în viaţă.

Cu toate că e tânăr, atractiv, faimos, un star rock adulat de mii de fani absolut înnebuniţi după spiritul lui rebel şi muzica pe care o creează, Storm, solistul trupei „Hurricane Inside”, nu mai e el însuşi de când a trecut printr-o întâmplare nedreaptă şi traumatizantă prin care şi-a pierdut fratele geamăn, pe Fire. Din exterior pare a avea o viaţă perfectă, nebună, fascinantă, dar el e de fapt bântuit acel moment şi de durerea covârşitoare care nu îi dă pace, odată cu viermii vinovăţiei, care îl distrug în interior.

Nimeni, nici mama lui Kat, nici Alice, iubita din copilărie, colegii de trupă sau terapeutul care îl consiliază, nu au reuşit să îl facă să meargă mai departe sau să umple din golul lăsat de Fire. Aşa că, după un concert, Storm decide să plece într-o călătorie în căutarea idolului său, Lola – The Punk Rock Goddess – cu ajutorul căreia nu doar îşi va cicatriza rănile, dar va învăţa lecţii preţioase despre viaţă şi moarte, despre el, scopul lui şi responsabilitatea uriaşă pe care o are faţă de cei care îl idolatrizează. Şi ce e mai important, va realiza că, chiar dacă o aripă ţi-a fost frântă cândva, încă se poate regenera, reuşind altfel să zboare cât mai sus.

Pe Cristina Nemerovschi am cunoscut-o până acum doar indirect, ca Anna Vary, presudonimul sub care a ales să publice trilogia fantasy „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, o serie din care am citit primele două volume şi care personal mi-a plăcut foarte mult, am şi scris recenzii pline de entuziasm cărţilor mai demult. De mult timp îmi doream să citesc „Păpuşile”, dar şi „Rockstar” mi-a atras atenţia de la început prin descriere, pentru mirajul care promitea zugrăvirea unui stil de viaţă excentric, diferit de al meu, poate mai sălbatic, mai antrenant. De asemenea, împletirea poveştii personajului principal cu o traumă din trecut şi a modului cum o gestionează el mi s-a părut foarte interesantă de parcurs. Romanul m-a convins că toată nebunia şi isteria din jurul scriitoarei este meritată, şi Cristina, un idol la rândul ei pentru mulţi cititori, mai ales tineri, a abordat o temă care îi este cunoscută, un subiect pe care îl stăpâneşte cu brio.

Cu toate că începutul este unul deprimant şi o stare apăsătoare planează asupra cărţii încă din primele pagini, modul cum trecutul este alternat cu prezentul face ca aceste stări mai negre ale lui Storm să fie uneori mai uşor de digerat, legate fiind de viaţa pe repede - înainte pe care el o duce, plină de evenimente care se succed cu o rapiditate fulminantă. Chiar dacă nu ai trecut printr-o astfel de pierdere, asta nu înseamnă că nu eşti atins de durerea personajului, deoarece autoarea ştie foarte bine să atingă corzile inimilor cititorilor şi să insiste, să înfingă şi să rasucească cuţite pentru ca mesajele pe care le are de transmis să fie receptate. Lectura nu e una uşoară, comodă, e tulburătoare şi te chinuie, te bântuie la fel cum Storm este bântuit de proprii demoni. Inevitabil ajungi să te frămânţi şi să simţi la un moment dat zbuciumul lui ca fiind al tău.

Am adorat stilul Cristinei. Clar e unul distinctiv, are o voce a ei, şi scrie bine de tot. Muzica, idolii, viaţa, moartea, pierderile, rătăcirile de sine, toate aceste subiecte atinse între paginile cărţii, sunt tratate pe larg, cu foarte multă iscusinţă şi cu acele cuvinte potrivite care să îţi rămână în minte şi în suflet. Se simte că autoarea a terminat filosofia şi are această aplecare spre meditaţie, spre abordarea unor teme curente, dar într-un mod mai abstract şi totodată cuprinuător, insistând destul de mult pe ideile ei, revenind adesea la ele, reformulându-le uneori în moduri similare sau diferite, accentuându-le pentru a le face memorabile.

Mi-au plăcut foarte mult toate personajele, şi mai ales m-a impresionat că au fost tratate cu respect şi interes, indiferent dacă erau principale sau secundare, mai importante pentru firul epic sau doar episodice. Toate au un background atent conturat, un trecut, o personalitate a lor, se disting de celelalte, reuşeşti să le cunoşti foarte bine şi să le înţelegi modul de a acţiona şi alegerile pe care le fac. Sunt interesante şi aparte, şi merită atenţia cititorilor, iar cele secundare, după cum tocmai am spus, nu sunt folosite doar ca instrumente pentru a ajuta la conturarea unor momente, ci au o viaţă proprie, un rost clar şi precis.

Ce m-a cucerit mai ales, este modul cum gestionează Storm relaţiile cu cei din jurul lui; are o frumuseţe interioară aparte şi o aplecare spre oameni, spre fericirea altora, cu toate că e considerat un fel de zeu pentru mulţi, el nu se vede aşa şi nu se comportă ca fiind de neatins, e uman, e adevărat, e special din toate punctele de vedere. Storm e furtună şi pasiune şi patos şi lumină şi întuneric, e un întreg univers. Totul la el e natural şi pare firesc, cu toate că multe din lucrurile pe care le face nu sunt deloc obişnuite, comune, dar ţi le însuşeşti inevitabil, reuşind să adopţi şi tu, chiar dacă pentru scurt timp, un mod de viaţă mai extravagant, mai curajos.
„Rockstar” ne învaţă că atunci când trecutul devine o haină îmbâcsită şi plină cu bolovani în buzunare, pe care o cărăm după noi gâfâind, e bine să ne dezbrăcăm de ea, pentru că altfel nu putem merge mai departe, nu putem avansa, nu ne putem găsi drumul. Nu trebuie să aruncăm această haină, ci să o închidem într-un cufăr şi să ne continuăm viaţa fără această povară care ne împiedică să fim noi însişi. Cartea e şi un stigăt disperat care îndeamnă la autonomia eului nostru, la îmbrăţişarea propriei personalităţi, a propriilor aspiraţii şi vise, conştientizarea felul nostru de a fi şi acceptarea deplină a cine suntem, cu bune şi rele, cu reuşite şi înfrângeri, cu lacrimi şi cu zâmbete. Pentru că doar o şansă avem şi trebuie să profităm la maxim de ea; să fim autentici şi naturali, să fim fideli nouă şi să trăim aşa cum considerăm de cuviinţă că e bine, fără oprelişti.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet.

"Be true till the end.. and laugh each day". „Rockstar” de Cristina Nemerovschi – Recenzie

Krisz 1

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Cu o sinceritate debordantă vă spun că niciodată nu mi-a plăcut să discut la general despre ceea ce înseamnă dragostea, deoarece întotdeauna m-am simţit neputincioasă să găsesc o definiţie clară şi concisă la acest termen ce pare atât de comun şi vital vieţii. Însă întotdeauna am adorat să ascult poveştile de iubire alor anumiţi oameni, să mă transpun, să extrag ceea ce au simţit şi ceea ce au pătimit, învăţămintele culese de ei sau chiar de mine însumi, fiind o persoană obiectivă în povestea lor plină de subiectivitate. 

Aşadar, când am dat de cartea "Până când mă voi vindeca de tine" de Corina Ozon, am fost fermecată instant de titlul şi coperta ei, iar instinctul mi-a spus că nici măcar nu este nevoie să citesc descrierea. Mă aşteptam la o poveste despre un El şi o Ea, însă am fost părtaşă la zece povestiri, diferite din multe puncte de vedere, însă având câteva asemănări cruciale şi de necontestat: iubirea şi suferinţa.

Dacă am fost dezamăgită? Din contră, am fost înmărmurita şi răvăşită de fiecare povestire în parte, fiecare impresionându-mă într-un mod diferit.

Am simţit că stau la o ceaşcă de ceai cu cele mai bune zece prietene ale mele, o întâlnire anonimă a fetelor, o noapte unică a dezvăluirilor celor mai tenebroase secrete pe care inimile lor le-au trăit şi le-au simţit pe propriul suflet.

Din fiecare poveste am extras mai puţine sau mai multe informaţii ce mi-au călăuzit calea spre propria mea poveste de dragoste, propriile mele decepţii şi regrete, propria mea suferință pe care nimeni nu o cunoaşte cu adevărat, doar eu însumi, adânc în mine, unde rana se vindecă, lăsând în urmă cicatricile propriei mele lupte.

Însă au fost şi multe aspecte din fiecare poveste în parte pe care nu le-am trăit, dar am încercat să le înţeleg. Femeie fiind, am ajuns la un moment în care mi-am spus că eu nu aş putea să gândesc aşa în astfel de clipe pe care unul dintre personaje le-a experimentat, dar era doar un moment de judecată proastă ce îmi întuneca inima din cauza suferinţei pe care personajele o trăiau.

Dacă ar fi să aleg care mi-am plăcut cel mai mult din cele zece proze, ar fi foarte greu deoarece mi se pare aproape imposibil să alegi care iubire este mai bună sau care durere este mai uşor de suportat. Deoarece nu e posibil aşa ceva, nu există iubire dreapta, dragoste oficială, suferinţă acceptată sau durere nedureroasă.

Dragostea este infinită, poate lua mai multe forme, se poate metamorfoza în ceva atât de comun sau atât de incredibil şi se mulează după învelișul nostru, al oamenilor. Fiecare simte, trăiește unic şi inedit totul.
Cu toate acestea, voi alege să vă spun despre trei povestiri care mi-au captat atenția într-un mod aparte, ”Soțul Verei” este prima care m-a zdrucinat intens deoarece a fost vorba despre o dragoste necondiționată, infinită și pentru care fiecare respirație și secundă conta. Chiar dacă povestea lor de dragoste s-a încheiat tragic, am fost impresionată de dăruirea și devotamentul fiecăruia dintre personaje în parte pentru cel iubit, până în ultima clipă.
Am încercat din răsputeri să culeg câteva citate, însă dacă ar fi să aleg un citat, ar fi o întreagă povestire: ”Până când mă voi vindeca de tine”. Această proză m-a înăbușit cu o multitudine de sentimente, încât la finalul ei m-am intrebat ce am citit cu adevărat. A fost nevoie de o a două lectură pentru a putea înțelege fiecare cuvânt în parte, felul cum se legau și formau propoziții, fără să mă năpădească sentimentele. Am simțit că în această povestire, autoarea a depus ce a fost mai devastator și pur în ea, a descris cu o forță de netăgăduit, infiltrându-ma astfel adânc și trăind în locul personajului.

”Dresaj de fluturi” este ultima povestire din carte și cea care mi-a adus un zâmbet pe buze. Un zâmbet ce îl au femeile puternice care au trecut prin propriile lupte și au supravietuit. Au supraviețuit pentru a spune povestea, pentru a deveni femeile ce deja existau înăuntrul lor, o femeie ce a a dat totul într-o dragoste, a dat totul în durerea ce a invadat-o în urma stăvăliri iubirii, a dat totul pentru a-și vedea proprii fluturi maturizându-se, odata cu cicatricile pe care ajungi să le porți cu mândrie.
Corina Ozon a scris o carte pentru suflet, a scris cu o delicatețe răvășitoare, spunând lucrurile pe numele lor real. În timp ce parcurgeți cuvânt cu cuvânt, pagină cu pagină, poveste cu poveste, veți simți sentimente vechi ce v-au cuprins cândva sufletul, emoții actuale ce nu vor să se mai desprindă de săraca voastră inimă, iar la final veți percepe ceva nou, dar totuși adânc în ființă, ceva ce a fost de mai mult timp în voi, dar care doar acum răsare. O Ea ce a fost în fiecare povestire în parte și care va continua să mai trăiască altele care vor urma.
A fost o onoare și un privilegiu să citesc această carte într-o perioadă în care am avut o nevoie avidă de a citi o astfel de carte.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet. Mulţumesc frumos!

Povestiri despre inimi ce se frâng pe zi și se vindecă în timp. ”Până când mă voi vindeca de tine” de Corina Ozon - Recenzie

Alexya 2

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Atunci când vine vorba de Lavinia Călina şi de romanele ei, nu simt că mă avânt pe un teren înşelător, nu pornesc lectura cu emoţii şi cu uzualele îndoieli care mă fac să mă întreb dacă îmi va plăcea sau nu cartea, dacă mă va fascina sau mă va dezamăgi. Nu, nu e deloc cazul, am mai citit trei titluri ale autoarei, şi m-am convins de mult că este una extrem de talentată şi inventivă, iar scrierile ei mereu mă captivează, mă cuceresc, şi le citesc pe nerăsuflate, pentru că dau dependenţă. Nu am avut reţineri nici când am auzit că subiectul noii poveşti este unul legat de apocalipsă şi zombies, cu toate că nu sunt deloc fană a acestor creaturi şi nici nu sunt aşa de entuziasmată să citesc despre ele. Dar cu „Zona Zero” a fost altceva; mi-am propus de la început să o citesc, de când am aflat că apare, sigură fiind că o să mă surprindă plăcut, atât cât permite asta subiectul incomod şi dureros. Ceea ce a şi făcut.

Lumea e decimată de un virus necunoscut în această poveste postapocaliptică, iar majoritatea oamenilor au devenit nişte creaturi inumane, monstruoase, conduse doar de setea de sânge şi de dorinţa de a se hrăni din carnea semenilor lor. Sunt acum un fel de zombies, după ce au fost afectaţi de această boală, dar în carte sunt cunoscuţi sub denumirea de „paraziţi”. Acțiunea se petrece în România, și încă din primele pagini, avem şansa de a face cunoştinţă cu personajul cheie, cel central, Elena, care este nevoită să îşi omoare soţul, practic să îşi anihileze jumătate din suflet, din fericire, pentru a evita ca acesta să se transforme într-un parazit după ce a fost infestat cu virusul. Încă din incipit putem remarca această putere extraordinară interioară a tinerei, şi dorinţa imensă de a face ce e corect, chiar cu preţul distrugerii ei ireversibile.

După cinci ani de la acest moment, totul e haos, paraziţii controlează tot, iar puţinii oameni care au reuşit să le supravieţuiască stau ascunşi în câteva baze. Elena nu mai este acea femeie fragilă şi cu psihicul distrus, cu speranţele sfârtecate şi inima smulsă din piept; acum e o adevărată forţă pregătită mereu să distrugă monştrii din jur, şi conducătoarea uneia dintre baze. Toţi se tem de ea, mulţi o invidiază, dar vieţile lor depind de acţiunile întreprinse de aceasta, de deciziile pe care le ia şi de capacitatea de a gestiona cât mai bine locul.

Într-unul dintre raidurile pe care Elena le face cu câţiva oameni de a ei în căutare de resurse pentru bază, ei vor salva doi tineri, Vanessa şi Vlad, din ghearele unor paraziţi şi îi vor aduce cu ei la adăpost. Acest lucru nu îi va mulţumi pe cei doi, care sunt fraţi şi de atâţia ani au reuşit să îşi poarte singuri de grijă şi să fie liberi. În plus, Vlad e o adevărată bătaie de cap şi o dispreţuieşte pe Elena de la început, datorită caracterului ei dur şi tranşant, al sarcasmului usturător şi al felului implacabil de a se comporta cu cei din jur. Însă cu toate acestea, Elena este atacată de cei din interior, pentru a fi răpusă şi a-i lua locul, iar gestionarea bazei devine pentru ea un deşert mişcător şi periculos. Dacă va reuşi ea să îi protejeze pe toţi cei a căror existenţă depinde de ea, să îi ţină departe pe paraziţi, şi care va fi în final deznodământul acestei cărţi tulburătoare, trebuie să descoperiţi singuri.

Micile mele îndoieli că poate nu o să îmi placă acest roman la fel de mult ca celelalte ale autoarei, din cauza subiectului abordat, au fost alungate încă de la început. Dacă zombies, paraziţi, aceste creaturi devoratoare de carne umană mă repugnă, şi nu îmi doream să am prea mult contact cu ele, să le descopăr natura înfricoşătoare, nici nu am avut parte de prea multe momente cu acestea în „Zona Zero”. Am constatat că această carte nu se axează atât pe mult pe inamicul iminent şi odios, cât se concentrează asupra consecinţelor pe care prezenţa lui le-a avut asupra umanităţii, a distrugerilor pe care le-a cauzat oamenilor, a modului cum au reuşit puţinii supravieţuitori să lupte şi să meargă mai departe într-o lume întunecată care le-a furat stabilitatea, lumina, pacea, familiile, echilibrul. Cu toate că frământările şi conflictul interior e unul puternic şi zguduitor, să nu aveţi vreo clipă senzaţia că romanul este unul static, deopotrivă: e un bagaj de acţiune şi adrenalină, plin de clipe care îţi vor lua graiul, de trădări care te vor revolta, de morţi care te vor şoca. Citind această carte e mai intens şi mai antrenant decât o cursă în cel mai nebunesc circuit de montagne russe, pentru că atunci când ai senzaţia că lucrurile s-au liniştit chiar şi pentru o secundă, iar eşti luat cu valul, spulberat de furtunile din bază şi de situaţiile de acolo.

Trebuie să recunosc că mi-am propus de când am început să pun o barieră între mine şi personaje, să nu mă ataşez de ele, deoarece majoritatea celor care au terminat romanul s-au plâns că acesta e mânjit de mult sânge şi că le-a călcat inimile în picioare datorită numeroaselor morţi din el.  Asta însă mi-a fost imposibil, pentru că, inevitabil, unii mi s-au strecurat in suflet fără să pot controla asta.  Povestea Elenei este cu adevărat tulburătoare şi te prinde în mreje. Încolţită, neînţeleasă, detestată de cei din jur şi deopotrivă respectată, având o responsabilitate imensă care îi apasă zilnic pe umeri, tânăra nu e un personaj uşor de plăcut şi de apreciat. Însă în ciuda barierelor pe care le pune în faţa celorlalţi, a atitudinii sfidătoare şi a cruzimii, sufletul ei e măcinat, se corodează din cauza suferinţelor îndelungi şi chinuitoare. Toate flashback-urile din trecutul ei, unul în care era fericită, împlinită, liniştită, sunt deopotrivă înduioşătoare şi extrem de deprimante, având în vedere situaţia în care se află în prezent.

În cărţile Laviniei am regăsit mereu personaje feminine memorabile şi această tendinţă de a contura capacitatea de care noi femeile, dispunem, uşurinţa de a face faţă situaţiilor de criză. De asemenea, am remarcat că în privinţa bărbaţilor, majoritatea sunt mânaţi de forţă fizică şi cam atât, creierul şi baza o reprezintă tot sexul frumos. Toţi mi se par cam neciopliţi şi destul de slabi, deşi se cred buricul pământului. Sunt uşor de influenţat şi asta îmi displace. Îmi doream mult să descopăr în sfârşit în scrierile acestei autoare un personaj masculin memorabil, care să mă cutremure şi să mă facă să îl apreciez cu adevărat. Dar nici Vlad nu a reuşit asta, din păcate. Dar pe viitor, cine ştie? Doar autoarea e plină de surprize.

Lavinia Călina deja e o voce puternică în literatura românească contemporană şi ne dovedeşte cu fiecare carte pe care o scrie de talentul ei fără limite, provocându-ne totodată inteligenţa şi capacitatea de a medita la unele situaţii incomode şi dureroase. „Zona Zero” e un roman cutremurător, o lecţie tranşantă despre umanitate, despre dozele de forţă şi slăbiciune, de răutate şi totodată de dorinţă de a ieşi la liman, de a supravieţui, ale oamenilor, chiar şi într-o lume cu fundul în sus. Însă ceea ce poate salva această lume tenebroasă, este tocmai focul mistuitor al speranţei, care nu se stinge niciodată din sufletul oamenilor, indiferent de situaţie.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet. Mulţumesc frumos!

Lupta pentru supravieţuire a început. “Zona Zero” de Lavinia Călina – Recenzie

Krisz 1

Read More

 

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Dacă ar fi să îmi aştern vreodată visele pe hârtie, atmosfera şi conţinutul lor ar fi plămădite din acelaşi material cu poveştile din „Quasar”. Ar fi fidele cărţii şi ar avea în comun aceeaşi doză de sumbru şi ireal, de absurd şi fabulos, doză care ar fi amestecată cu trăiri confuze, cu haosul şi totodată cu emoţii extrem de palpabile şi de comune. Cred că premisa prozelor scurte ale Anei îşi are punctul de plecare undeva din inconştientul autoarei, pentru că citind, efectiv ai impresia că te plimbi prin tenebrele unor reverii.

Personajele din „Quasar” se află undeva la limita dintre realitate şi fantezie, dintre vis şi trezie, dintre luciditate şi nebunie, pământ şi cer, iar această condiţie incertă şi bulversantă a lor testează totodată şi forţează limitele creativităţii şi imaginaţiei cititorului, care este antrenat în mecanism şi invitat indirect să descopere înţelesuri ascunse şi mesaje încifrate. 
Totodată, consider că ce e unic şi fascinant la acest volum de proză e că el se relevă altfel şi în diverse forme în funcţie de lectorul lui, renaşte şi prinde noi contururi în raport cu ochii care îl descoperă şi prin prisma conştiinţei acestuia.

E un volum complex şi derutant, iar citind prozele scurte ale Anei Mănescu nu veţi rămâne în minte neapărat cu fire narative, cu anumite întâmplări clare şi logice sau cu numele unor personaje, pentru că cele din urmă, ca şi natura umană de altfel, suferă de un grad major de efemeritate. Însă veţi fi purtaţi printr-un amalgam de stări, vă va face să meditaţi la viaţă, moarte, vis, univers, creaţie, artă, muze şi să încercaţi să reconstituiţi anumite imagini de o coloratură stridentă uneori, dură, cu un mare impact emoţional, care personal mi-a amintit de expresionism şi de tabloul „Ţipătul”. Parcă toate gândurile şi senzaţiile prin care trec personajele sunt amplificate înzecit,  încât acestea reuşesc să depăşească bariera materială a hârtiei şi să devină apăsătoare şi pentru cititor.
Cum e şi în viaţă, când unele persoane ne plac mai mult sau mai puţin, când unele momente ne încântă sau nu ne ating, aşa s-a întâmplat şi cu textele Anei, unele m-au impresionat puternic şi m-au uimit, altele am simţit că au fost menite mai mult să facă legătura între anumite stări. Cele mai desăvârşite şi care s-au pliat cu gustul meu mi s-au părut "Hanul", "Explozii de omizi", "Umbra Contesei", dar toate poveştile sunt legate oarecum între ele şi comunică din punct de vedere tematic. De asemenea, sunt sunt îndrăzneţe şi inovatoare din punct de vedere al redactării, al subiectelor abordate şi a modalităţii de construire a unor imagini.

Trebuie să subliniez că stilul autoarei este unul cu adevărat desăvârşit, din punct de vedere estetic nu pot spune decât că atinge o măreţie rar întâlnită de mine, deoarece scriitura Anei e ca o licoare magică şi rafinată cu un gust nou şi provocator, care te ademeneşte şi te ameţeşte, te plimbă în zone ascunse ale minţii ei şi a minţii tale totodată, te duce spre alte universuri şi apoi te lasă singur, să cazi în gol de la altitudini nesperate.

Că iubirea e o constantă pe parcursul paginilor e clar, însă când ajungi la inevitabilul final, înţelegi că şi titlul cărţii e o metaforă pentru iubire; aşa cum quasarul este cel mai luminos obiect din Univers, iubirea e la rândul ei forţa primordială din sufletele oamenilor, un sentiment care înnobilează şi totodată te schimbă iremediabil, care te poate purta pe culmile fericirii sau te aduce la distincţie la fel de rapid ca o bătaie a genelor. Din iubire de naştem şi tot din cauza iubirii pentru necunoscut, pentru nou, murim.

„Quasar” nu e doar o carte, ci mii de părticele de cuvinte şi de fragmente care explodează şi se metamorfozează în funcţie de oamenii care o citesc. Volumul e cameleonic, la fel ca şi iubirea, care poate lua diverse chipuri: iubirea pentru celălalt, pentru sine, iubirea pentru artă, natură, întuneric. Vorbeşte despre lume şi despre noi, fiinţe mici, de condiţia umană limitată care doar prin ficţiune se poate ridica mai sus de forţele care în mod normal depăşesc puterea noastră de înţelegere şi de control. 

„Ceea ce e refuzat nu dispare, ci creşte. Unii oameni sunt magneţi. Sunt găuri negre care încep cu o stea şi ajung să înghită galaxii întregi.”  

  „Ţi-am ştiut cea mai mare frică şi dorinţa care te ţinea trează nopţile. Am ştiut că le vei cunoaşte pe amândouă, şi groaza, şi fericirea, şi iubirea, şi moartea, şi cosmogonia, şi apocalipsa. N-am ştiut că eu le voi aduce însă, n-am ştiut până n-a fost prea târziu.”

"Universul a început cu un bang şi s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri." 

Carte primită pentru recenzie de la autoare. Mulţumesc frumos!

Iubirea ca apocalipsă şi cosmogonie. „Quasar” de Ana Mănescu – Recenzie

Krisz 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Întotdeauna am fost fascinată de altercația dintre realism și fantastic, credință și supranatural, psihic și fizic... tot ce pare posibil și imposibil într-o combinație absolut incredibilă. Fiind atât de ordinari, cu toții căutam ceea ce nu putem atinge, ceea ce se naște din cuvântul imposibil. Din această cauză, poftim la infinitul necunoscut pe care îl identificăm perceptibil și... real.

”Malad” de Alexandru Voicescu este un roman absolut răvășitor, lăsându-mă fără cuvinte, într-un haos plin de fascinație.

Acest roman ne introduce cu ușurință la lansarea unei tablete grafice de către compania W, la care lucrează Andrei, art director român stabilit în Elveția și personajul principal. La această lansare sunt invitați cinci artiști pentru a-și încerca talentul într-un concurs speed drawing. În timpul concursului, Andrei experimentează o viziune inexplicabilă și incredilă provocată de desenul creat de unul dintre participanți, Ioana Dună. În urma intensității viziunii care l-a acaparat, Andrei leșină, iar în momentul în care se trezește, observă că Ioana a dispărut.

Fiind pătruns de un sentiment de familiaritate avut pentru fata enigmatică și desenul halucinant pe care doar el l-a trăit cu adevărat, Andrei încearcă să o găsească pentru a găsi o explicație plauzibila pentru tot ce a experimentat de când s-au întâlnit.

Urmele Ioanei îl vor conduce într-o multitudine de întâmplări, în care va fi urmărit de poliție pentru o crimă de care este acuzat, dar și alte experiențe ce îl vor înmărmuri și fascina deopotrivă, ajungând să descopere secretele unei lumi decadente, plină cu divinități. Cu toate acestea, el va trebui să fugă de autorități și va fi ghidat de Eliza, singura la care nu s-ar fi așteptat să îl ajute, dar care pare să cunoască mai bine situația excepțională în care se află. Cu ajutorul ei, el va afla de adevărurile despre propria persoană, despre viata lui plină de semnificații din legende străvechi, născute în Banat, de unde Andrei provine, iar aceste enigme ce vor fi spulberate de adevăr îl vor conduce înapoi, în tara natală, pentru a-și îndeplini destinul.

Am observat, cititoare fiind, că doresc după fiecare carte citită tot mai multă perfecțiune. Îmi doresc să fie bine scrisă, în așa fel încât să mă capteze în totalitate, să aibă personaje cu care să rezonez în moduri diferite și de la care să am ce învăța, să includă toate lumile posibile și fantastice.

De aceea, în momentul în care am terminat cartea „Malad” de Alex Voicescu, am știut că este cartea perfectă pe care o așteptam să o citesc de mult, fără să știu că ea este cea după care tânjeam. Din punctul meu de vedere, acest roman are totul, inclus în doar 224 de pagini. A îngemânat atât de frumos o lume corporatistă, cu una plină de legende și supranatural, unde destinul și accidentul se intersectează, astfel producând un abis în care Andrei cade neîncetat spre descoperirea sinelui, a identității lui reale și incredibilă.

Sunt atât de multe lucruri care mi-au plăcut cu adevărat, încât cu greu reușesc să îmi găsesc cuvintele pentru a enumera câteva dintre ele.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost lupta dinăuntrul lui cu propria persoană, cum și-a despărțit propria persoană în două personalități, eu și tu, un eu și un alter ego care pândește în taină viața pe care eul o trăiește. M-a fascinat acest lucru pentru că fiecare persoana se poate asocia cu acest fapt prin simplul motiv că fiecare are o conștiință, o voce interioară ce apare fix când avem nevoie.

Poveștile personajelor a fost un alt plus pe care l-am îndrăgit enorm. Felul cum au fost descrise, în amănunte, dar în același timp atât de enigmatice și pline de un ocult fantastic, m-a făcut să le accept pe toate ca fiind parte din realitatea noastră. M-am atașat de fiecare prin felul unic și disperat de a se remarca cu ajutorul senzațiilor și experiențelor pe care le-au trăit înzecit.

Iar, odată cu ele, am trăit în doar 224 de pagini, o viață întreagă. După ce am terminat de citit cartea, am simțit ca și cum am încheiat o carte de un volum mult mai mare de pagini, deoarece felul în care a transmis totul, jocul de cuvinte prin care a construit romanul, structura complexă prin care au fost create poveștile personajelor, legendele enigmatice, interacțiunea a tot ce poate fi opus... totul a fost creat într-un mod genial. Consider că nu mulți posedă abilitatea de a trasmite în doar câteva pagini, atât de multe lucruri, iar Alex Voicescu a creat imposibilul.

”Malad” de Alexandru Voicesu este un roman genial din toate punctele de vedere, până la ultima pagină, ultimul cuvânt scris. Această carte merită citită și recitită pe parcursul vieții, deoarece poți simți tot ce ai trăit când ai citit pentru prima dată și poate chiar mai mult și mai intens, dacă este posibil. Sunt onorată că am putut citi o asemenea carte atât de bine scrisă și aștept cu nerăbdare să le citesc pe următoarele ce vor urma.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet.

P.S. Cartea tăiată din prima poză am primit-o în dar împreună cu un cadou mai special înăuntrul ei şi nu m-a lăsat inima să o arunc. 

Conștientizarea unui destin aparte într-o lume complexă. ”Malad” de Alexandru Voicescu - Recenzie

Alexya 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Remarcând cum stau lucrurile în ţara asta, şi cum merg toate din rău în mai rău, un viitor distopic sumbru ca cel imaginat de autoarea Lavinia Călina nu pare deloc irealizabil ci extrem de posibil şi de palpabil. Poate şi la unul mult mai urât şi întunecat de atât, chiar, ne putem aştepta. În acest volum Diane, după ce a fost recrutată de E.S.C.U, are parte de antrenamente dure pentru a deveni mai puternică şi este trimisă în diverse misiuni de aceştia. Însă ajungând să înţeleagă cum se desfăşoară lucrurile aici şi cunoscând-o pe Eva, lidera grupului de rebeli, care pare că se limitează în a da ordine altora şi a le pune viaţa în pericol, fără a participa şi ea activ la ceva, fosta prinţesă e dezamăgită şi alege să rămână temporar la E.S.C.U, doar pentru a afla mai multe informaţii despre Subiecţi şi pentru a-şi clădi un plan de a ajunge la Alex şi de a-l face să plătească pentru toată durerea pe care i-a pricinuit-o atâţia ani şi toată umilinţa la care a supus-o. Însă ceea ce îşi doreşte ea nu e aşa de uşor de îndeplinit, prinţul pare intangibil şi imposibil de luat prin surprindere, mereu pregătit să contraatace şi să o distrugă pe Diane şi pe oricine se află în preajma ei.

„Vânătoarea” mi s-a părut o continuare bună, interesantă, dar mi-a dat senzaţia că ar fi mai mult o punte de legătură între primul şi ultimul volum (pentru că am înţeles că va fi trilogie „Ultimul avanpost”). E ca un pod pe care cititorul îl parcurge şi pe care are parte de diverse întâmplări antrenante, dar nu pot spune că acţiunea a fost atât de intensă şi de bună ca în prima carte, care într-adevăr a fost uluitoare. Cu toate acestea, am fost „furată” de paginile scrise de Lavinia şi ţinută captivă în lumea ei pe parcursul orelor dedicate lecturii cărţii, pentru că autoarea are acest talent magnific de a te răpi din monotonia cotidiană şi de a te arunca direct în joc alături de personajele ei. 

Aflăm anumite informaţii noi despre Subiecţi, despre misiunea celor de la E.S.C.U, dar cam atât. Nu ştiu dacă tot ce s-a întâmplat a clădit o bază solidă pentru o schimbare zguduitoare în societate, sau o viitoare revoluţie, care ar fi şi scopul final, nu? Diane pare focusată doar pe Alex, scopul ei e mânat mai mult de furia interioară, e interesată strict de eliminarea celui mai mare rău de care a avut ea vreodată parte. Însă nu ştiu dacă uciderea acestuia ar pune capăt suferinţelor tuturor, pentru că în spatele lui sunt atâţia, el e doar un păianjen dibace care şi-a construit o uriaşă pânză cu care să îi surpime pe oamenii pe care îi conduce. Iar această plasă e mânuită cred prin mulţi alţii care îl ajută să îşi îndeplinească scopul şi planurile malefice. E o adevărată reţea malefică.

Evoluţia Dianei a fost destul de evidentă şi plăcut de observat încă cu primul volum. Chiar dacă nu e genul de personaj care să se lipească de cititor foarte uşor, datorită felului ei de a fi, ca un arici, am apreciat-o pentru că autoarea a ales să o construiască într-un mod realist şi nu a menajat-o nicio clipă. Nu s-a străduit să o facă plăcută pentru audienţă, în schimb a reuşit să dea viaţă unui personaj rotund, care se schimbă, se luptă cu cei din jur şi cu ea însăşi. Momentan e condusă doar de un ţel arzător, cel de a se răzbuna pe prinţul Alex, cel care s-a jucat cu viaţa ei atâţia ani şi a manevrat-o ca pe o marionetă fără coloană vertebrală. Această ură, întemeiată de altfel, pe care o simte faţă de el, o face însă uneori să fie neatentă, să greşească, să se încreadă în persoanele nepotrivite care o vor trăda când nici nu se aşteaptă. Dacă veţi citi, veţi observa că Diane nu are mai niciodată un plan concret în minte după care acţionează, ea e doar purtată de val şi speculează anumite momente sau mâini intinse de ajutor care i se oferă când are nevoie de ele. 

În ceea ce îl priveşte pe prinţ, el e un personaj plat care nu se mişcă prea mult din zona lui de confort; ştiam deja din primul volum că e crud, răzbunător, inteligent, malefic, ceea ce ni se confirmă şi în „Vânătoarea”. La fel am observat că, deşi mai deviază de la planul de a o elimina pe Diane, în final ajunge în aceeaşi situaţie iniţială în ceea ce o priveşte, care nu a mers prea bine nici prima dată, şi nu ştiu de ce ar avea el impresia că acum s-ar schimba ceva. Nu o să spun mai multe ca să nu vă dezvălui lucruri.

Am avut o problemă cu pseudo-relaţia dintre Diane şi fostul ei gardian, actual rebel, Dan, şi în primul volum, şi nu mi s-a schimbat nici acum părerea în ceea ce îi priveşte pe ei doi, ca un tot unitar. Am apreciat atunci faptul că Lavinia nu pune accent pe acţiune şi nu pe partea romantică, dar aş fi preferat acum ori să solidifice legătura dintre cei doi, să îi dea oarecum o formă, să aibă o logică, ori să o elimine definitiv. Dan e acelaşi, nu poate ieşi din cochilia lui în care îşi ascunde adevărata fire, e destul de rece şi indiferent cu Diane iar apropierea lor din „Vânătoarea” mi s-a părut una strict sexuală, grăbită, la fel cum a fost mereu, nimic nou, nimic schimbat. Sincer, nu pot înţelege cum tânăra simte ceva pentru el şi de ce, de fapt, nici nu ştiu dacă sentimentele ei trec dincolo de o atracţie fizică, pentru că nu e consecventă nici ea, o fură uneori peisajul şi îi atrage atenţia şi alt bărbat, ceea ce acordă şi mai multă superficialitate apropierilor ei cu Dan. Nu mă înţelegeţi greşit, nu o condamn pe Diane, pentru că nu are nicio bază solidă în ceea ce îl priveşte pe soldat, dar aş vrea să pună cumva piciorul în prag şi să se respecte mai mult. Ce e între ei e un fel de „Du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă dar nu-mi da pace”, te bulversează total.

Cartea se concluzionează într-o modalitate brutală şi crudă, sângeroasă şi complet neaşteptată. Apar trădători care vă vor zgudui pentru că nu te-ai fi gândit niciodată la ei că ar fi capabili de asta, lucrurile par că o iau pe o pantă descendentă, periculoasă, nimic nu mai pare sigur.. Cred că aşteptarea ultimului volum va fi una dureroasă, pentru că sunt extrem de curioasă cum se va încheia una dintre poveştile care încă a rămas printre preferatele mele!

P.S. Voiam să vă spun, celor care nu ştiţi, că scriitoarea Lavinia Călina are şi un cont de Youtube unde postează clipuleţe în care ne vorbeşte într-un mod savuros, amuzant şi entuziast de cărţi – ale ei şi ale altora. O găsiţi AICI, eu sunt captivată de ea şi de modul în care îşi comunică pasiunea pentru cărţi!

Recenzia primului volum:

Vânătoarea a început! „Vânătoarea”(Ultimul avanpost #2) de Lavinia Călina – Recenzie

Krisz 1

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet și poate fi comandată de AICI

Poporului nostru nu îi sunt străine termenii de vraci, vrăjitoare, doftoroaie, nu sunt personaje apărute de ieri azi, sunt vechi, găsim în folclor o mulțime de referiri la acestea, texte ale unor descântece sau modalitățile cum erau perfectate diferite ritualuri, sau apar adesea și în operele unor scriitori români care au fost interesați de această moștenire etnografică și etnologică a țării noastre. Iată că Lavinia Călina, o tânără autoare care promite multe, a reușit să actualizeze aceste ființe, să le aducă în prezent, într-o poveste întunecată și fascinantă, seria ”Neamul Corbilor”.

Drumurile lui Nicole și al Roxanei, două tinere aparent diferite, dar care au mai multe în comun decât își imaginau vreodată, ajung să se intersecteze într-o noapte și să se unească pentru totdeauna datorită unui eveniment fatidic. Ele de atunci trebuie să fie mereu pe fugă, să se ascundă constant de dușmanii lor, cei care le doresc răul, anume niște grupuri de vrăjitori malefici și avizi după tot mai multă putere, cărora nu le pasă că îi stârpesc pe cei asemeni lor, cei care au de asemenea abilități supranaturale, doar pentru a acumula ei mai multă magie, a deveni invincibili. Însă va veni un moment în care evitarea responsabilităților și a conflictului direct nu va mai fi posibil, o luptă zguduitoare se anunță și un adevărat război între vrăjitori amenință să le dărâme pentru totdeauna orice urmă de echilibru și liniște celor două tinere...

Mă bucur că mi-am făcut timp că încep ”Neamul Corbilor”, nu plănuisem să această serie prea curând, când am aflat că apare, deși Lavinia Călina îmi câștigase deja respectul și admirația cu cartea ei de debut, ”Ultimul avanpost”. Care ar fi motivele? Pentru că mă distanțasem oarecum voit față de genul fantasy, și, mai ales, nu îmi sunt pe plac în general, dintre creaturile supranaturale, vrăjitoarele (ultima mea tentativă de a citi ceva din acest registru, anume ”Cercul secret” de J.L.Smith a fost un adevărat eșec care a culminat cu dorința mea arzătoare de a trânti cartea de un perete sau de a o arunca pe geam, atât de tare m-a enervat și plictisit). Dar autoarea Lavinia mi-a întrecut așteptările, ca de obicei și m-a introdus într-un cadru aparte și într-o poveste care m-a cucerit.

Lumea construită în primul volum din ”Neamul Corbilor” este fascinantă, este realizată pe o bază solidă și, cel mai important, credibilă începând cu acest volum, am reușit să înțeleg de a ce a pornit totul, ce a dat startul unor secole întregi de lupte pentru putere, de ură și război între descendenții celor mai puternice neamuri de vrăjitori. Mi-aș fi dorit poate să descopăr mai multe detalii despre puterile fiecărora, am aflat, desigur, despre anumite ”haruri” sau daruri speciale pe care le posedă unele personaje, dar nu s-a făcut o delimitare clară între neamuri.. Bănuiesc că nu e întâmplător faptul că unii fac parte din neamul Corbilor, alții din cel al Lupilor, al Șoimilor, Cerbilor, Roibilor și că fiecare grup are anumite particularități, pe care în acest prim volum nu le-am descoperit, nu au fost atât de atent exploatate.

Faptul că cele două perspective jonglează între eroinele cărții, Roxana și Nicol, ajută cititorul să le cunoască mai bine și să le înțeleagă felul de a fi și personalitățile pe care le au, dar totodată mențin interesul și suspansul pe parcursul paginilor, deoarece te întrebi constant ce face un personaj feminin în timp ce citești despre cealălalt. Tensiunea și suspansul sunt prezente în mare parte, iar acestea ating magnitudini periculoase la final, odată cu furtuna de dezvăluiri și schimbări de situații care are are loc, și care vă va lua total prin surprindere. Eu am anticipat ce rol important are unul dintre personaje și o parte din final, dar asta poate fi o consecință a faptului că am studiat destul de mult modul de ”operare” al Laviniei în prima ei carte.

Am admirat în această carte aplecarea autoarei de a insista mai mult pe crearea unor legături familiare și de prietenie puternice și solide, am observat că aceasta nu ține morțiș să scoată în evidență relații amoroase, cum regăsim în majoritatea poveștilor.. pe lângă acțiunea propriu zisă, trebuie musai înghesuit și puțin romantism (că așa dă bine la cititori). Lavinia Călina iese din șirul previzibilității și are curajul să scrie așa cum simte, și despre ce consideră ea că ar fi mai important. În plus, aceasta nu are tendința de a face povestea obositoare, de a insista mult pe anumite lucruri inutile, de a tărăgăna diferite momente.. Știe care sunt întâmplările cheie pe care trebuie să se bazeze, urmează cred o schiță atent gândită a cărții, nu se abate de la subiect, știe precis ce își dorește să scrie și care să fie rezultatul final.

Cele două personaje principale sunt foarte diferite, atât în felul de a fi, cât și în modul în care se comportă în situații critice. Nicol e un adevărat uragan, are o personalitate puternică, e sarcastică, hotărâtă, dar și impulsivă, uneori acționează fără să mediteze prea mult la consecințe. Roxi, pe de altă parte, e opusul ei, e cea care aduce echilibru în viața celor două. Ea e rațională, serioasă, liniștită, pune lucrurile în cumpănă înainte de a lua decizii, dar totodată îi lipsește acea nebunie, acel gram de adrenalină care îi guvernează viața lui Nicol. Însă împreună formează un tot unitar ideal, prietenia lor e impresionantă, modul cum se ajută una pe alta, sunt loiale și un real sprijin una pentru cealaltă, exact ca două surori. 

Cu toate că volumul ”Copiii întunericului” mi-a plăcut foarte mult, m-a ținut captivă între paginile ei, fără să simt cum trec orele, simt că ceva i-a lipsit. Poate nu m-am putut eu atașa așa cum aș fi vrut de eroinele poveștii, sau nu am reușit să mă simt părtașă la această lume supranaturală condusă de magie, să mă integrez în ea cum doream. Mai mult am fost o spectatoare, un participant exterior, care doar consemna ce se întâmpla. Nu pot spune exact ce îmi doream diferit, cert e că scriitura a fost foarte bună, ca de obicei, stilul recognoscibil, diferit, devenit deja ca o notă personală a autoarei. Drept urmare, ”Ultimul avanpost” rămâne preferata mea, ”plăcerea mea vinovată”, cartea care m-a convins de talentul și imaginația nețărmuită a Laviniei, o poveste de suflet pe care abia aștept să o descopăr în volumul doi.

O poveste despre un război lung de secole între cele mai puternice neamuri de vrăjitori, care se petrece chiar pe spațiul țării noastre. O aventură adusă în context actual, o carte fantasy cu o lume minuțios clădită, cu personaje impresionante, care reușesc să se reinventeze constant, să se modeleze în funcție de provocările pe care cei din jur și puterile lor le pun. O carte pe care o recomand iubitorilor acestui gen și celor are doresc să descopere o scriitoare contemporană aparte.

O confruntare seculară între cele mai puternice neamuri de vrăjitori. "Copiii întunericului"(Neamul Corbilor #1) de Lavinia Călina

Krisz 37

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet. Puteţi comanda primul volum de AICI şi pe al doilea de AICI.

Unii trăiesc vânând provocări şi clipele unice, respiră adrenalină şi doresc să aibă o existenţă palpitantă, pe când alţii simt confort în linişte, siguranţă, preferă să aibă control mereu asupra vieţii lor, deşi aceasta are grijă să îi surprindă exact când nu se aşteaptă. Pentru cei din a doua categorie, care preferaţi calmul, dar totodată tânjiţi în secret după aventură, dar nu aveţi curajul de a porni în căutarea uneia, există cărţile. Ele vă vor purta în cele mai fantastice locuri, vă vor face să intraţi în pielea celor mai impresionante personaje, veţi trăi cu adevărat, veţi muri şi veţi renaşte.

Înainte să citesc cele două volume din „Provocarea” de Simona Stoica, îmi propusesem să scriu separat impresiile despre fiecare, dar am ales în final să îmi adun gândurile într-o singură recenzie, deoarece nu am fost atât de impresionată de prima parte a poveştii şi nu aveam prea multe de spus. În plus, citisem undeva că Simona oricum gândise totul ca pe un întreg dar editura a ales să împartă cartea în două datorită numărul mare de pagini, aşa că mi-am zis că am făcut o alegere înţeleaptă. De asemenea, precizez că nu voi insista pe rezumatul acţiunii deoarece sinopsis-urile volumelor sunt destul de bogate în informaţii şi vă puteţi face singuri o idee despre ce e vorba, citindu-le.

Acţiunea primului volum este centrată pe descoperirea misterului conacului Wolfmaner, un loc sinistru în care proprietarii lui şi-au pierdut acum mulţi ani viaţa într-un mod violent. Desiree, personajul central feminin, alături de sora ei, Sarah, dar şi de prietenii Derek, Viola şi Michael, decid să pătrundă în mod ilegal în acest spaţiu sumbru, pentru risipi o dată pentru totodeauna semnele de întrebare care planează asupra zilei fatidice în care o familie întreagă a fost masacrată, aparent fără niciun motiv. Conacul este în sine un adevărat personaj, unul fascinant. Are o istorie a lui, parcă un suflet care se zbate între pereţii acestuia, a fost martorul multor evenimente, iar descrierile lui înfioară dar totodată captivează. Atmosfera apăsătoare care planează în jurul lui, tendinţa de a pune piedici în calea personajelor sau de a-i ghida în anumite direcţii, pot părea bulversante iniţial, dar ele asigură o aventură unică cititorului.

Însă ce e prea mult strică, aşa am simţit că a fost şi aici. Având în vedere că trei sferturi din acţiunea întregului prim volum se desfăşoară doar în jurul sau pe teritoriul conacului, de la un moment dat lectura a devenit obositoare, dificilă, mă simţeam şi eu, ca şi Desiree şi prietenii ei, rătăcită, pierdută pentru totdeauna pe culoarele şi prin camerele care îţi dădeau fiori. Astfel că spre final, eram atât de zăpăcită, că nu m-am mai putut bucura cu adevărat nici de secvenţele mai palpitante.

În al doilea volum din „Provocarea” are loc o schimbare la 180 de grade în ceea ce priveşte acţiunea, care e prezentă cam în fiecare capitol, tensiunea e mai ascuţită ca niciodată, iar pericolele o urmăresc fără încetare pe Desiree. Apar personaje noi, atât dintre Rephelimi, cât şi tot felul de creaturi monstruoase, înfricoşătoare.

Apreciez dibăcia şi intenţia Simonei Stoica de a pune temelii lumilor ficţionale create, de a le contura cu precizie. Haven este delimitată în mai multe spaţii, să le spun aşa, iar în prima carte avem ocazia să aruncăm un ochi în societatea Rephelimilor, una atent clădită, dar pe cale să se destrame din cauza unui război iminent. Nu vă voi spune însă mai multe despre aceşti Rephelimi, ce sunt şi ce fac ei, vă las să descoperiţi singuri. Deşi cele două părţi ale poveştii nu fost dozate din punct de vedere al acţiunii şi cantităţii de enigme şi informaţii oferite, în final se observă că ele se echilibrează cumva.

Am avut o problemă cu personajele, recunosc că nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Mai ales în prima parte, comportamentul grupului de prieteni mi s-a părut imatur şi inconsecvent, trecerile lor fulgerătoare de la o stare la alta, certurile dese şi alegerile lor m-au împiedicat în a le oferi un loc în inima mea, însă am pus totul pe seama lipsei de experienţă şi a situaţiei excepţionale în care se aflau. În volumul al doilea, apar multe personaje secundare, episodice; dacă în cazul unora le aflăm povestea, am constatat cu tristeţe că în cazul multora, ele apar acum doar pentru a semna prezenţa în condica cărţii sau pentru a aduce şi mai multă suspiciune cu ei, a băga de tot în ceaţă cititorul.

În ceea ce-i priveşte pe protagonişti, Desiree şi Jack Harper, liderul Rephelimilor, mi s-au părut neconvingători. Dialogul dintre ei nu curge natural în cele mai multe cazuri, pare forţat cumva, constrâns parcă de necesitatea de a avea replici cât mai profunde. În loc să fie memorabili, să mă impresioneze, i-a făcut greu de atins şi nerealişti, parcă din alte timpuri – ceea ce s-ar fi pliat în cazul lui Jack, dar nu şi a lui Desiree. Nici momentele şi interacţiunile lor  nu mi-au lăsat impresia că au reuşit să clădească o bază solidă pentru sentimentele care par că se nasc între ei, deci nici aspectul amoros nu m-a impresionat. Desiree are o fire explozivă, impulsivă, necontrolată. A fost o provocare cu adevărat să citesc naraţiunea din perspectiva ei, mai ales în volumul II, în care am galopat de-a dreptul şi la sfârşitul căruia m-am simţit vlăguită, secată total de energie.

Pe lângă firul narativ principal, apar şi multe altele care se intersectează cu acesta într-o mai mică sau mai mare măsură. Multe din aceste fire secundare însă sunt lăsate în aer, avem parte de apariţii bizare, scurte referiri la întâmplări din trecut, la un jurnal sau la pierderea suferită de cineva, sunt vehiculate nume diverse, necunoscute cititorului, de persoane şi creaturi, fără a primi explicaţii. Sunt sigură că ele vor fi lămurite la un moment dat, şi da, ştiu, ştiu, trebuie menţinut suspansul pentru a determina oamenii să citească şi continuările, dar aici parcă au fost prea multe inserţii suplimentare făcute, fără a avea implicare directă cu acţiunea primei cărţi. Pentru mine ele au rămas un ghem neînţeles şi încurcat pe care sper că Simona îl va descâlci pe măsură ce va tricota la creaţia ei.

La finalul cărţii m-am simţit „sedusă şi abandonată”, când am realizat că nu mi-au fost mai deloc risipite semnele de întrebare, că nu am aflat mare lucru. Însă din ce am remarcat, ceilalţi cititori nu au fost deranjaţi de acest aspect, ceea ce mă face să cred că poate am eu o minte prea circumspectă şi curioasă, sau, cine ştie, nu mai ştiu să mă bucur cum trebuie de o poveste fantasy şi de atât cât primesc din ea. 

Sunt convinsă că autoarea are în minte schiţa finală a seriei, că deţine piesele de puzzle care vor alcătui un tot unitar spectaculos atunci când se vor dezlega iţele poveştii, dar simt că asta a făcut-o să piardă din vedere ce oferă ea cititorului pe moment, cu ce rămâne după lecturarea unei părţi din poveste. Deoarece eu, cititorul, faţă de scriitor, nu am imaginea de ansamblu în faţă, construcţia finală; eu intru doar în camera în care mi permite accesul, iar dacă aici găsesc tot felul de lucruri sau fragmente de obiecte care aparent nu au legătură între ele, sau nu le înţeleg rostul, intru în următoarea încăpere, respectiv următorul volum, mai încurcată şi deznădăjduită decât eram iniţial.

Per total, deşi am avut senzaţia că  naraţiunea putea fi mai atent organizată şi comprimată pe alocuri, făcută proporţională cu cantitatea de dezvăluiri la care are acces cititorul, una nu aşa mare, a fost o provocare să citesc aceste două volume, a fost o provocare să intru în lumea lor, dar, mai ales, a fost o provocare pe care nu regret că am acceptat-o atunci când autoarea a ales să îmi ofere cărţile pentru recenzie, pentru că simt că lucruri cu adevărat măreţe ne aşteaptă mai departe pe noi, cititorii.

Volume primite pentru recenzie de la autoare.

*Surse imagini: sursa 1, sursa 2.

Nu poți scăpa de trecut, oricât ai vrea."Provocarea" vol. I+II(Rephelimii #1) de Simona Stoica - Recenzie

Krisz 51

Read More

- Noii câştigători îi găsiţi la sfârşitul postării -

A venit toamna, un anotimp frumos și colorat. În timpul liber, este o plăcere să mergi în parc, să observi puzderia de frunze în mii de culori împodobit atât copacii, cât și totul din jur, castanele care se iau la întrecere cu vitejie care aterizează pe pământ mai repede, copiii care aleargă unul după altul, nestingheriți de vântul care le mângâie bujorii roșii. 

Este o plăcere să mergi la plimbare, să privești peisajul minunat pe care natura îl oferă cu dragoste.

De aceea, cu dragoste și plăcere, dorim și noi să vă oferim un concurs cu tragere la sorți, pentru a vă arăta că nu doar toamna poate fi darnică :).

Împreună cu Editura Herg Benet, suntem bucuroase că putem să realizăm acest concurs care va avea două premii pe măsură:

”Îmblânzitorul apelor” de A. R. Deleanu și ”Suflet pierdut” de Silviu Urdea

Tot ce trebuie să faceți este să completați formularul Rafflecopter de mai jos și cel mai norocos să câștige :).

Succes tuturor și vă dorim o toamnă cât mai frumoasă!

a Rafflecopter giveaway

Mulțumim mult, editura Herg Benet, pentru că ne-ați acordat șansa să organizăm acest concurs! 

Câştigători:

Ne cerem scuze că am întârziat cu afişarea câştigătorilor! De fapt, pe formularul Rafflecopter aceştia apar mai demult, dar nu am reuşit să anunţăm noi oficial, ca să spunem aşa.

După cum se poate vedea, norocoasele au fost de data aceasta:

Chucky  - care va primi "Îmblânzitorul apelor"

Maria Vasile - a câştigat "Suflet pierdut"

Nu am primit datele de la niciuna dintre cele două câştigătoare, aşa că le-am descalificat şi am ales pe altcineva:

Diana Lupu  -  va primi "Îmblânzitorul apelor"

Nicoleta Vlad - a câştigat "Suflet pierdut"

Aşteptăm datele voastre complete pe adresa alexya_fanfics@yahoo.com în termen de 5 zile. Vă rugăm să ne contactaţi de pe adresa de mail cu care v-aţi înscris la concurs. Dacă nici acum nu primim datele, cărţile care nu au fost revendicate vor fi reportate la alt concurs.

Felicitări şi mulţumim tuturor pentru participare!

Câştigători NOI concurs tomnatic (Herg Benet)

Krisz 26

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi o puteţi comanda de AICI.

Este o mândrie, o onoare și un privilegiu să scriu această recenzie. Mândrie? Să știu că Andrei, unul de-al nostru, o persoană iubitoare de literatură, un blogger din lumea noastră, a reușit ceva ce cu toții ne-am dorit mai mult sau mai puțin în adâncul sufletului să îndeplinim: să publice o carte. Și nu doar oricând, ci la vârsta de 18 ani. Onoare? Faptul că am reușit să îl cunosc virtual, să am cunoștiință de dorința de a își publica o carte, de felul lui de a-ți da o încredere anume că va reuși, el dintre toți, să își ducă la viață visul. Privilegiul? Momentul în care am auzit că a reușit, momentul în care m-a cuprins șocul, dar totodată un sentiment de atotștiutoare. Trebuia să se întâmple în cele din urmă, nu? :)

De aceea, mă bucur că blogul Walking on Letters s-a alăturat unui proiect atât de amplu și de minunat, deoarece Andrei merită să știe că încă este unul de-al nostru, iar asta nu se va schimba.

Fără să o mai lungesc, vă voi spune părerea mea despre primul volum din seria Invadatorii, de Andrei Trifănescu.

Chiar dacă nu am citit în mare parte toate recenziile la această carte, dorind să o fac după ce voi scrie eu însămi recenzia, mi-au sărit în ochi unele aspecte cum ar fi faptul că această carte are o tentă de ”Jocurile foamei”. Din această cauză, am început să o citesc cu puțin pesimism și cred că tocmai acest lucru m-a făcut să ador tot ceea ce a urmat. Într-adevăr, momentul în care te trezești împreună cu protagonistul, Specimenul 0039, într-o junglă, unde trebuie să învețe să supraviețuiască, te trimite cu gândul la cartea ”Jocurile foamei”, însă cu cât citești mai mult, realizezi că ai lăsat în urmă toată povestea ce se află într-o altă carte și cea din față te ține cu un suspans înfiorător de superb.

Am apreciat că s-a început cu un capitol scris din perspectiva lui Steve, un personaj ce iniţial te lasă într-o ceață infernală. Chiar dacă nu este personajul principal, are rolul de a-l ajuta pe Specimenul 0039 să se descurce pe insula pe care realmente se trezește, la fel de dezorientat ca noi, însă... fără amintiri.

La început, nu poți să nu apreciezi felul de a descrie al autorului, felul în care mânuiește cuvintele pentru a ne relata măiestria de a se descurca a personajului într-o junglă plină de pericole și de obstacole. După fiecare sarcină îndeplinită, următoarea este mult mai grea, pregătindu-l chiar și pe cititor de o explozie de proporție.

Întrebările încep să răsară, să își facă rădăcini adânci în inima și mintea Specimenului 0039, întrebări la care nu găsește răspunsuri, ci mai multe întrebări. Momentul de răzvrătire este momentul în care află că insula este o mică parte din lumea pe care o credea adevărată, că insula nici măcar nu este un loc unde va rămâne, va trăi. Ci doar o mică parte în care trebuie să supraviețuiască pentru a afla dacă este pregătit, dacă este antrenat, dacă este unul dintre cei care va face față la lumea reală.

Din acel moment, totul ia o întorsătură de proporții, o întorsătură pe care am adorat-o și admirat-o deopotrivă deoarece autorul a reușit cu o eleganță aparte să țină cititorul în suspans. Totul se schimbă, se dezvoltă, arătându-ți o insulă plină de viață, conducându-te spre niște laboratoare sofisticate, la o lume plină de oroare, dispreț, boală. O lume în care trebuie să învețe să viețuiască, și totodată, să o salveze.

Originalitatea poveștii se îmbină frumos cu desfășurarea acțiunii, dorindu-ți cu orice scop să afli mai mult și mai mult și mai mult. Iar acesta este un mare atu pe care scriitorul Andrei Trifănescu l-a dobândit, l-a dominat, l-a câștigat, împreună cu mulți cititori care așteaptă cu nerăbdare următoarele volume.

Totuși, trebuie să mărturisesc că unele aspecte mi-au displăcut, iar unul dintre ele ar fi iubirea impulsivă care a luat naștere atât de repede, într-un moment atât de nepotrivit, și nu pentru prima dată, ci pentru a doua oară: dragostea dintre Specimenul 0039 și Amara. Prima dragoste mi-a plăcut deoarece am considerat-o pură, plină de speranță, demonstrând faptul că deși au fost creați pentru  un scop important și letal, iubirea poate naște în sufletele oamenilor tocmai într-un loc atât de sumbru. Cea de-a doua iubire mi se pare nepotrivită, superficială și din acel moment mi-a schimbat total părerea despre Specimenul 0039, devenindu-mi chiar antipatic. Nici Amara nu se încadrează în personajele care mi-au intrat la suflet, ci pot spune că m-a enervat caracterul ei drăgălaș și gingaș. Din a doua parte a cărții, am simțit și o mare schimbare la Specimenul 0039 deoarece gândea de cele mai multe ori ciudat, ilogic, astfel nu știam de cele mai multe ori dacă să râd sau să îi dau una peste cap să se trezească la realitate.

Un alt aspect care nu mi-a plăcut, și am văzut acest lucru și la alte recenzii, a fost faptul că editarea a fost prost făcută. Unul pe care l-am sesizat și mi-a rămas întipărit în minte este că pentru fratele Amarei s-a folosit numele atât Mike, cât și Mark, iar din cauza asta am fost puțin confuză la un moment dat care e numele ales. Totuși, aceasta nu este o vină pe care autorul ar trebui să o ducă doar pe umerii lui, ci editura, deoarece ar fi trebuit să aibă mai multă grijă. Însă, tocmai că povestea în sine te captează, este puțin de înțeles că sunt mai multe greșeli, dar sper că pe viitor se vor corecta deoarece seria are un potențial enorm și chiar dacă sunt conștientă că ne va șoca cu tot ceea ce va urma, cred că ne va spulbera toate așteptările. Este doar un feeling de al meu, voi ce părere aveți? :D
”Specimenul” este începutul unei serii ce va lua amploare cu adevărat, o onoare pentru țara noastră și dovada vie că dacă îți dorești cu însuflețire ceva, poți obține chiar și imposibilul. Felicitările mele pentru acest volum, pentru suspansul nebun pe care ni l-a oferit pe tot parcursul acestei cărți și pentru câștigarea încrederii noastre că pe viitor va realiza mai mult decât putem visa noi.

“Tremur. Mă trezesc cu greu, iar urechile îmi vâjâie dureros. Simt doar frigul cum îmi pipăie corpul cu degetele alunecoase și nu văd nimic, decât o mare de întuneric.”

“Mintea mi-e mult prea încețoșată ca să înțeleg pe deplin ceea ce văd, așa că am să continui să merg, din ce în ce mai nesigur pe pașii mei. Nu mai rezist, îmi tot spun în gând, iar dinții îmi clănțănesc în gură. Imediat după ce îmi spun această frază descurajantă, repet o alta care să-mi dea putere: Trebuie să rezist.”   

“- O să fie bine! îi șoptesc. Știu că poate nu va fi așa, dar ea nu trebuie să se gândească acum la astfel de lucruri. Doar zorii zilei de mâine ne vor arăta cât de ”bine” vom fi. Simt cum mă înmoi în strânsoarea sa și mă prăbușesc pe spate. Vreau să mă ridic, însă simt corpul greu. Ea cade peste mine, lipsită de puteri. Totul se înnegrește, iar toate zgomotele pădurii încetează.”

~ La final, trebuie să îi felicit pe organizatorii acestui proiect și să le mulțumesc că a inclus și blogul Walking on Letters în el. Este unul atât de complex, încât nu am crezut că va putea fi organizat cu adevărat, însă se pare că m-am înșelat și mă bucur pentru asta. Daniela, ești o persoană deosebită și cred că voi îndrăzni să te chem să îmi organizezi chiar și nunta mea, când va veni momentul :)). Cred că aș fi cea mai calmă mireasă :D.

Totodată, acest proiect mi-a dat șansă să cunosc o persoană minunată, iubitoare de cărți, tocmai la mine în oraș. Chiar dacă nu știe, mi-a oferit mai multă încredere în mine, tocmai când aveam nevoie, și mi-a dăruit sentimentul că orașul nostru poate fi la fel de plin de viață în litere ca oricare altul la care amândouă visăm. ~

Lupta pentru umanizarea unei lumi neumanizate. "Specimenul" (Invadatorii #1) de Andrei Trifănescu - Recenzie

Alexya 7

Read More