Durerea din spatele hohotelor de râs. „Frida Kahlo” de Christina Burrus - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Univers şi o puteţi comanda de AICI

Sunt femei care au ales să îşi trăiască viaţa în umbra bărbaţilor şi femei care au eclipsat o armată întreagă. Nu le-a fost teamă să iasă în faţa lor, să îşi câştige aprecierea, respectul, să cucerească lumea sau măcar o parte din ea. Acestor femei remarcabile, unice, trebuie să le fim etern recunoscătoare pentru curajul, talentul, determinarea de a face o schimbare, de a ridica rolul şi importanţa noastră în ochii bărbaţilor. Una dintre aceste femei aparte, care a lăsat atât de multe în urma ei şi atâtea regrete în sufletele celorlalţi, în clipa când s-a stins din viaţă, a fost Frida Kahlo.

Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de ea, dar câţi îi cunoaşteţi povestea? Reuşitele? Supărările şi temerile? Nici eu nu ştiam mare lucru despre ea, dar ceva parcă m-a atras inevitabil spre această biografie pe care mi-am dorit mult să o citesc. Aşa cum un prieten mi-a spus când a luat şi a studiat puţin cartea în momentul în care o citeam, Frida nu era frumoasă (cel puţin comparativ cu tiparele actuale), dar avea ceva special, un farmec al ei. Nu am crezut niciodată că voi fi efectiv cucerită de povestea vieţii ei, că mă voi emoţiona până aproape de lacrimi, că voi râde, suferi, alături de ea. Şi că atunci când voi închide ultima pagină, după ce am citit despre trecerea ei în nefiinţă, că voi simţi o gaură neagră care îmi aspiră inima, având senzaţia că am pierdut un prieten drag şi special.

Drumul acestei artiste minunate nu a fost niciodată uşor, neted sau paşnic. Încă de mică a cunoscut durerea şi umilinţa, poreclită fiind „Frida-Picior-de-Lemn” datorită unui atac de poliomelită care i-a atrofiat un picior. Nici adolescenţa nu a fost mai liniştită, când un accident îngrozitor de autobuz a adus-o aproape de moarte şi i-a vătămat pentru totdeauna coloana vertebrală. Problemele de sănătate au revenit mereu pe parcursul timpului, au sâcâit-o şi nu i-au dat pace, peste 30 de intervenţii chirurgicale i-au întunecat existenţa, dar asta nu a împiedicat-o nicio clipă să zâmbească, să meargă mereu cu capul sus prin toate furtunile, să-şi ascundă grijile şi ofurile prin râsete, să îi încâlzească pe cei din jur cu pofta de viaţă şi cu carisma ei. 

Şi-a transpus sufletul pe pânză şi a creat opere de artă incredibile. Peste 200 de tablouri a lăsat Frida posterităţii, toate grăitoare, vii. Deoarece arta Fridei ţipă din toţi rărunchii, e tăioasă, directă, îi conturează preocupările şi îi strigă durerea, angoasa, revolta, neputinţa, dezamăgirea. După cum chiar ea a recunoscut, „Pictura mea poartă în ea mesajul durerii.” Tablourile sunt impresionante şi urmăresc cu fidelitate destinul şi starea sufletească a artistei, şi nu prea ai cum să le înţelegi adevărata valoare fără să le urmăreşti conexiunile, legătura cu întâmplările din viaţa acesteia. Dar chiar şi fără anumite explicaţii, note critice, nu au cum să nu te hipnotizeze, să te facă să priveşti îndeling la ele şi să le admiri. Să îţi dea fiori şi emoţii. Fiecare element din operele de artă ale pictoritei, fiecare punct, formă, sau pată de culoare, are rolul bine definit, nimic nu este la voia întâmplării. Pare că în ele s-a revărsat sufletul Fridei picătură cu picătură, lacrimă cu lacrimă, zâmbet cu zâmbet, toate trăirile şi emoţiile ei sunt acolo, covârşitoare, gata să explodeze, deoarece, după cum a spus Andre Breton, „Arta Fridei este o bombă legată cu panglică.”

În ceea ce priveşte iubirile acestei femei excepţionale, concluzia e că inima ei a bătut cel mai tare pentru cel care i-a fost şi soţ până la urmă, pictorul muralist Diego Rivera, un munte de om, iar despre cei doi familia Fridei a comentat cu amărăciune: „Unirea dintre un elefant şi o porumbiţă.” Alături de el s-a simţit protejată, şi i-a fost o soţie devotată, l-a urmat oriunde, în SUA, deşi adesea se simţea ca într-o colivie, Mexicul fiind casa ei, locul în care se regăsea. 

Relaţia lor a fost una furtunoasă, cu bune şi cu rele, cu agonie şi extaz, a iubit şi a suferit, a avut parte de bucurii, de dezamăgiri, trădare, s-a ridicat de jos, şi-a cules cioburile sufletului şi a mers mai departe, însă mereu a rămas fidelă inimii şi sentimentelor ei. Alături de Diego, ea i-a fost pe rând fiică, mamă, amantă, prietenă, iubită.  Frida s-a stins la doar 47 de ani, din nefericire trupul ei a fost prea fragil şi slab şi nu a reuşit să susţină un talent de o magnitudine aşa mare, un om de o profunzime şi o frumuseţe interioară uriaşă.

Deşi nu este foarte voluminoasă, are doar 4 capitole şi 144 de pagini, biografia este complexă şi atent abordată, parcurge succesiv etapele din viaţa personală şi artistică a Fridei, este bogată în mărturii şi documente, poze cu ea şi familia, prietenii, apropiaţii, imagini ale tablourilor ei, comentate cu atenţie, reuşind să transmită cititorului simplu, neavizat, poveştile din spatele fiecăruia.

Frida Kahlo a devenit uşor una dintre femeile pe care le admir şi iubesc din tot sufletul, un model pentru mine de urmat, o lecţie de viaţă dură dar atât de preţioasă. O carte de neuitat!

Citind această biografie am senzaţia că am cunoscut doar câteva faţete ale Fridei Kahlo, deoarece ea a fost un diamant plin de profunzimi, o personalitate marcantă, deosebită, dovada vie de determinare şi curaj. Ea a mers mai departe atunci când viaţa i-a pus doar piedici, a zâmbit atunci când simţea nevoia să plângă, a pictat atunci când dorea să se elibereze de povara unui destin nefericit şi totodată deosebit. De fiecare dată când mă voi simţi la pământ îmi voi găsi puterea gândindu-mă la Frida ca la o mamă, o prietenă, un suflet drag şi special, o dovadă vie că poţi să îţi continui drumul chiar şi atunci când visele îţi sunt amputate sau te simţi sfâşiat din toate punctele de vedere. 

„Şi [...] în fond, tu şi eu ne iubim profund, şi în ciuda aventurilor, a bătăilor în uşă, a blestemelor, insultelor, reclamaţiilor internaţionale – ne vom iubi mereu.”

”Niciodată nu mi-am pictat visele. Mi-am pictat realitatea.”

”Acum mă simt atât de putredă şi atât de singură, încât mi se pare că nimeni de pe lume nu a suferit ca mine.”

”Tu eşti prezent, intangibil, şi eşti tot universul pe care îl creez în camera mea. Absenţa ta se arată tremurătoare în tic-tacul orologiului, în pulsaţia luminii, respiri prin oglindă.”

"V-o recomand, nu în calitate de soţ, ci de admirator entuziast al operei sale, acidă şi tandră, dură ca oţelul şi delicată şi fină ca o aripă de fluture, plăcută ca un surâs, dar profundă şi crudă ca amarăciunea vieţii.” (Diego Rivera despre Frida)”

Filmul realizat după viaţa Fridei a apărut în 2003, cu Salma Hayek şi Alfred Molina în rolurile principale. Nu l-am văzut încă, dar sunt convinsă că e excepţional, doar a avut 2 premii şi 4 nominalizări Oscar, un premiu şi o nominalizare Globul de Aur şi multe altele.