Cartea poate fi comandată de la Cărți Anticariat.

Predispus de mic la cele mai ciudate accidente, Louis Drax, așa cum subliniază și mama lui în carte, dacă ar fi fost o pisică, ar fi ajuns deja la a 9-a viață.  Însă nu doar experiențele periculoase prin care trece, existența mereu la limită pe care o duce, sunt bizare, ci și gândirea și percepția asupra lumii pe care o are băiețelul de doar nouă ani.. Deși de o inteligență peste medie, el a obsedat de moarte, otrăviri, violuri și pare să absoarbă ca un burete toate informațiile pe care le receptează de la cei din jurul lui și face conexiuni  cu ele.   

La un picnic cu familia, Louis cade în circumstanțe necunoscute într-o prăpastie și ajunge astfel în comă. În urma acestui accident, tatăl lui dispare în mod suspect, iar o mamă mult prea devastată și suferindă, ajunsă la disperare, încearcă sa facă orice pentru a-și scoate copilul din starea în care a ajuns.

Soluția pare a veni de la un spital special pentru bolnavii aflați în comă, iar acolo Louis va fi preluat de doctorul Pascal Dannachet, un expert în ceea ce privește aceste cazuri grave. El va descoperi anumite întâmplări dureroase de la Natalie, mama băiețelului, cu care va avea în mod involuntar o legătură strânsă. Însă adevărul într-un caz atât de bulversant și complicat e ca un future fragil, care se zbate în plasa ucigătoare a minciunilor ce îl sugrumă, ca un păianjen veninos.

Urmărind mai multe fire narative, povestea băiețelului care a sfidat de atâtea ori moartea e una pe atât de sinistră și apăsătoare, pe atât de impresionantă și complicată. Atunci când am ales cartea de pe site-ul celor de la Cărți Anticariat (cărora le mulțumesc pe această cale pentru lectura grozavă) nu știam mai nimic despre roman, nu auzisem de el până atunci, dar ceva m-a îndemnat către ea. V-am spus eu că uneori parcă am un simț special în ceea ce privește cărțile nu așa cunoscute, care se dovedesc a fi geniale după ce le descopăr? Nu înțeleg cum o carte care a avut mare succes în afară, a fost publicată în numeroase țări, după care se va realiza și un film la anul, a avut un ecou așa firav la noi.. aproape inexistent, de fapt, deoarece nu am găsit nicăieri vreo părere, recenzie, informație despre ”A noua viață a lui Louis Drax” și asta mi se pare extrem de nedrept!

Vocile care ne ajută în periplul nostru printre paginile romanului sunt ale doctorului Dannachet și ale lui Louis. Știu că pare imposibil ca una dintre perspective să fie din punctul de vedere al unui copil aflat între viață și moarte, dar el e acolo, prezent, un observator fin al evenimentelor din jurul său. Louis ne vorbește despre el, despre familia lui, despre trecut, despre prezent. Ne face cunoștință cu Gustave, un om bandajat pe față, care pare să îl ghideze în această dimensiune în care se află. E conștient de ce se întâmplă, și refuză cu îndârjire să se întoarcă, să răspundă la toate încercările doctorului de a-l trezi, de a-l salva. Sunt lucruri de care Louis fuge, chiar fără să realizeze, care ne vor cutremura și pe noi, cititorii, după ce le aflăm.

E incredibil cum o carte care nu are o largă întindere, având 271 de pagini doar, reușește să relateze o multitudine de aspecte din viața majorității personajelor, nu doar a celor principale. Totul este atent scris, cu spirit de răspundere, am reușit să îi înțeleg pe cei implicați în poveste, să îi cunosc, să aflu detalii despre viața lor, cu frământările, greșelile, părțile bune sau rele. Însă chiar această  transparență în tratarea portretelor personajelor, această siguranță pe care ele ne-o dau, încrederea conferită, pe care o obțin pas cu pas de la cititor, se întoarce împotriva spre final, când riscați să fiți, ca și mine, complet spulberați de cursul pe care povestea o ia. Absolut șocante întorsăturile de situație, adevărurile dureroase și tăioase pe care le-am descoperit o dată ce măștile anumitor personaje au început să cadă.

Recunosc că am o anumită afinitate spre romanele care au centrat subiectul pe familiile disfuncționale, pe raporturile anormale dintre membri, dar nu doar asta m-a făcut să citesc cu fervoare și mare interes „A noua acțiune a lui Louis Drax„, ci scriitura impecabilă, captivantă, senzația de răceală și totodată familiaritate, pe care ți-o oferă personajele, adevărurile sinistre care îți îngheață sângele în vene. Un thriller psihologic fascinant, foarte bun, în stilul romanelor lui Gillian Flynn („Obiecte ascuțite”, „Fata dispărută”) sau ”Înainte să adorm” de S. J. Watson, pe care trebuie să îl citiți cât mai repede dacă vă place acest gen de cărți. 

Carte primită pentru recenzie de la Cărți Anticariat.

Despre film:

Vă spuneam mai sus că va apărea la anul filmul ”Life of Louis Drax”, realizat după carte. Am folosit în recenzie câtev poze apărute, de pe platourile de filmare, dar pe net găsiți mult mai multe. În rolurile principale vor juca Aaron Paul ca tatăl lui Louis, Sarah Gadon ca Natalie Drax, mama băiețelului, iar Jamie Dornan (da, cel care va juca și în Fifty Shades) îi va da viață doctorului Dannachet:

Istoria unei familii destrămate. ”A noua viață a lui Louis Drax” de Liz Jensen - Recenzie

Krisz 8

Read More

Cartea a apărut la Editura Univers și o puteți comanda de AICI

Oamenii nu mor niciodată, ei trăiesc prin intermediul amintirilor pe care le păstrează în suflet cei dragi despre ei. Zâmbetele sau emoțiile pe care le-am zugrăvit de-a lungul timpului în cei din jur, gândurile și faptele noastre, lucrurile memorabile pe care le-am făcut, legăturile puternice pe care le-am legat cu familia sau prietenii, toate acestea sunt grăitoare, nu ne permit să dispărem vreodată cu adevărat. Rămân acolo, ca reprezentanții noștri de seamă, atunci când timpul va încerca nemilos să șteargă orice urmă a trecerii noastre prin această lume.

Așadar, este de la sine înțeleasă dorința bătrânei Roseanne McNulty, o centenară din spitalul de boli mintale Roscommon, de a lăsa ceva în urma ei. Și având în vedere că nu mai are nimic și pe nimeni, doar pe sine și toate amintirile care îi țin de cald, ce lucru ar fi mai potrivit de făcut, decât să își scrie povestea? Să își aștearnă cu stângăcie pe niște foi îngălbenite viața, meditațiile, durerile, cu speranța că cineva le va găsi într-o bună zi și se va gândi la ea, pare singura alternativă. Ultima speranță de a nu ajunge doar un nume necunoscut, părăsit pe o criptă împăienjenită.

Scrisă din două perspective, cartea alternează aducerile aminte ale bătrânei cu însemnările pe care le face în caietul lui doctorul Green, cel care a supravegheat starea ei și a celorlalți pacienți atâția ani. Cu toate acestea, istoria bătrânei a fost ca un teritoriu sacru pe care nu a îndrăznit vreodată să calce, din respect. Doamna McNulty pare că se află acolo dintotdeauna, iar cauzele sunt necunoscute, iar orice fel de alte date are despre ea sunt fel de fragile ca și pacienta. Dar constrâns fiind să refacă fișele tuturor din spital, pentru a stabili care se va putea muta în noua clădire care se construiește, și care își poate recăpăta libertatea, doctorul începe să caute informații, să sape în trecuturile tuturor. Ceea ce nu va bănui el e faptul că în trecutul lui Roseanne va desluși un mister șocant, păstrat de negurile vremii de ani de zile.

Cu toții am trecut prin momentul în care o persoană în vârstă, un bunic sau un bătrân începe să vorbească despre anii din urmă iar noi să ne dăm ochii peste cap plictisiți, fără să acordăm mare atenție cuvintelor lui și lecțiilor pe care indirect ni le oferă. Însă fiecare trebuie să își spună povestea, și merită ca cineva să fie acolo cu mintea și sufletul deschise, pregătite să discearnă informațiile primite, uneori atât de valoroase.

Povestea bătrânei este complexă și zugrăvită într-un mod special. Deși aflată la o vârstă înaintată, la care majoritatea sunt neputincioși, Roseanne și-a păstrat demnitatea și verticalitatea din vremurile ei de glorie. Memoria ei este încă un instrument puternic, aproape precis, care o ajută să retrăiască copilăria, tinerețea, să tragă concluzii asupra faptelor și greșelilor ei, a deciziilor pe care le-a luat de-a lungul timpului, care i-au schimbat cursul existenței și au adus-o în acest punct. Pe traiectoria destinului ei o pată neagră a suferinței încă o chinuie, o neîmplinire, un eșec ascuțit și care a torturat-o atâția ani. Un mare regret. Am admirat-o pe Roseanne în multe cazuri, dar au fost și situații în care mi-aș fi dorit să fie mai categorică, să pună piciorul în prag. Totuși, deși a trăit în timpuri tumultuase, și au fost întâmplări sau dezamăgiri care i-au marcat copilăria și tinerețea, a reușit să treacă cu demnitate prin destinul ei plin de piedici.

Trecutul se îmbină cu prezentul ca nodurile unei frânghii, trecerile de la unul la altul fiind line și nu bruște. Am descoperit în roman un stil bogat,  când poetic, când tranșant, direct, și o istorisire precisă care ajută cititorul să se integreze în subiect. Am înțeles multe despre contextul social din acea vreme, relațiile și interdependențele dintre oameni, deloc obișnuite, mentalitățile lor, rolul bisericii atunci. 

Nu am mai citit până acum nimic scris de un autor irlandez, de aceea eram foarte intrigată. Au existat în carte momente sau capitole mai monotone în care mintea mi-a zburat în alte locuri, dar și pasaje extrem de antrenante. Tensiunea însă încearcă cote alarmante spre final, când am realizat că o anumită descoperire ar fi putut schimba totul..  Cu siguranța mi-ar fi plăcut mult mai mult romanul dacă nu aș fi aflat finalul dinainte, din recenzia unui blog ”binevoitor” (asta m-a făcut să îmi promit solemn că nu mai citesc părerile altora înainte de a termina eu o carte), dar per total m-am bucurat de lectură, care a fost una mulțumitoare pentru mine. M-a făcut să realizez cât de important e să asculți, să cunoști toată viața unui om.

”Jurnalul ascuns” ne arată că timpul e neiertător și merge mai departe, chiar dacă noi rămânem suspendați în el și blocați în problemele şi dezamăgirile din existența noastră. Totodată, e important de subliniat faptul că orice om are o întreagă istorie în spate, o poveste pe care are dreptul să o spună, mai ales că putem învăța atât de multe din greșelile, luptele și zâmbetele fiecărei persoane.

„Dar oare nu poate omul să fie fericit cât îl țin puterile în întinderile ciudate și nesfârșite ale vieții? Eu cred că e îndreptățit. La urma urmei, lumea este cu adevărat frumoasă și, de-am fi orice altă creatură în afară de om, am putea trăi o fericire veșnică.”

”Dar soarta este probabil un strateg desăvârșit și e în stare să potrivească lucrurile în chip miraculos ca să ne ajute să ne distrugem.”

”Memoria, presupun, dacă este neglijată, ajunge ca o debara, sau ca magazia unei case vechi, talmeș-balmeș, poate nu numai pentru că a fost neglijată, ci și din cauza scotocitului aiurea, și, pe deasupra, a lucrurilor aruncate acolo unde nu le e locul.”

”E foarte dificil să fii erou fără spectatori, deși, într-un sens, e fiecare dintre noi eroul unui film aparte, pe jumătate distrus, numit viața noastră.”

“Se spune că bătrânii au cel puțin amintirile. Nu sunt sigură că asta le e întotdeauna de folos. Încerc să rămân credincioasă gândurilor mele. Nădăjduiesc că asta înseamnă că îmi rămân mie credincioasă.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Univers.

După ce am terminat de citit  ”Jurnalul ascuns” am descoperit că va apărea și un film după carte, la anul. Se va numi ”The Secret Scripture” iar o parte din actorii aleși să dea viață personajelor sunt:

A trăi pentru a-ţi povesti viaţa. ”Jurnalul ascuns” de Sebastian Barry - Recenzie

Krisz 8

Read More

Cartea a apărut la Curtea Veche Publishing și o puteți comanda de AICI

Consider că putem asemăna cărțile cu.. preparatele culinare. Sunt zeci de mii de rețete pe care le putem găti; unele poate nu ne vor ieși, ne vor da bătăi de cap, la altele nu vom fi mulțumiți de gust, însă sunt și acelea pe care le vom iubi, vor ajunge printre preferatele noastre și le-am consuma iar și iar. Aceeași poveste intervine și când vine vorba de cărți, unele ne vor consuma interior, altele plictisi, dezamăgi, dar până nu încercăm să citim cât mai multe genuri, cât mai multe cărți, nu vom avea șansa să descoperim acele opere parcă scrise pentru sufletul nostru.

Julie Powell simte că bate pasul pe loc, că s-a plafonat în cei aproape 30 de ani trecuți și că nu a realizat nimic notabil. Nemulțumită fiind de slujba ei de secretară, de apartamentul unde stă în chirie, problemele de sănătate care îi pun piedici în încercarea de a avea un copil după atâția ani de căsnicie, Julie este convinsă că a ajuns într-un punct mort și de aceeași se chinuie singură și își face tot felul de gânduri deprimante. Însă totul va lua o turnură cel puțin interesantă atunci când, în timpul unei vizite acasă, va descoperi pe rafturile mamei ei un volum prăfuit din ”Mastering the Art of French Cooking”, scris de Julia Child, și impulsionată fiind de soțul ei Eric, va demara un proiect mai mult decât ambițios: să gătească într-un an toate cele 524 de rețete din carte.

Printre încercările nefericite de a sacrifica homari vii, arta complicată de a extrage măduva din oase sau de a găti perfect creier, ea se va bucura de experiența inedită și va avea parte de sprijinul și încurajările oamenilor care vor deveni fideli blogului unde Julie își consemnează aceste aventuri culinare. Va avea parte de o mulțime de provocări, piedici, dar toate acestea îi vor condimenta și schimba viața, și îi vor da speranța pierdută.

Nu știu dacă am mai spus asta, dar sunt pasionată de gătit, am răbdarea necesară iar majoritatea preparatelor îmi ies gustoase. De aceea, e clar că între mine și această carte a existat o chimie puternică din prima clipă când l-am descoperit. Am fost extrem de fericită atunci când editura Curtea Veche mi-a îndeplinit dorința de a citi ”Julie și Julia”, trimițându-mi o copie pentru recenzie. Am evitat în ultima vreme să mai citesc descrierea cărților pentru a mă lăsa complet surprinsă și cucerită de poveste. Știam în mare subiectul, că e apărut și un film, dar cam atât. Nu aveam idee că totul e bazat pe ce s-a petrecut în realitate, că Julie, personajul din carte este Julie Powell, scriitoarea, că a existat și un blog care a avut succes. De aceea, cartea a fost neașteptată, nu ceea ce credeam eu că urmează să citesc. Mă aşteptam să mă impresioneze mai mult dar a fost drăguţă şi aşa..

Toate peripețiile prin care va trece zăpăcita Julie sunt relatate cu multă ironie și farmec. Deși stilul nu este unul foarte bine definit, foarte lucrat, cuprinzător, autoarea reușește prin simplitate să aducă cititorul în lumea ei, să îl familiarizeze cu mica ei bucătărie de apartament și să îl facă părtaș la toate încercările acesteia. Vom realiza că acele rețete care par simple pot da o mulțime de bătăi de cap, că gătitul necesită multă răbdare, ambiție și perseverență, și capacitatea de a o lua de la capăt iar și iar atunci când o mică eroare intervine sau un pas este sărit din neatenție, stricând tot. Am apreciat curajul și determinarea Juliei, volumul de muncă și sufletul pe care l-a depus în acest proiect. Eu nu cred că aş fi reuşit, dacă eram în locul ei.

Să nu vă gândiţi că este o carte de reţete. Din contră, acestea sunt foarte sumar şi punctual, nu se pune mult accentul pe ele, ci pe dificultatea pe care o pun pe umerii personajului atunci când le prepară. Dincolo de tot ce ține de bucătărie, cartea se axează în special pe viața Juliei dar și pe cea a familiei și prietenilor ei. Totodată, reușim prin intermediul unor capitole și scrisori să pătrundem și în povestea Juliei Child, cea care a scris ”Mastering the Art of French Cooking” și a reușit să devină celebră la o vârstă mult mai înaintată ca cea a Juliei Powell. Cele două sunt mult mai asemănătoare decât credeam și reușesc să se reinventeze, să ne demonstreze că ne putem schimba oricând cursul vieții.

Indiferent dacă sunteți gurmanzi sau nu, veți citi „Julie și Julia” cu poftă și la final veți rămâne cu o lecție prețioasă: aceea că alegerile noastre ne definesc și că nu e niciodată prea târziu pentru a face o schimbare.

„M-am simţit dintr-odată ca eroina unui roman de Jane Austen (fără a pune la socoteală, desigur, că eroinele din cărţile de Jane Austen nu gătesc niciodată), care se uită nedumerită la toţi cei pe care-i iubeşte şi îşi închipuie mii de combinaţii posibile, mii de cupluri previzibile sau imprevizibile. Totuşi, la sfârşitul acestui roman de Austen în care mă aflam eu nu aveau să se petreacă nunţi, nici nu aveau să fie finaluri fericite, de fapt nici nu exista vreun final. Doar glume, prietenii, apropieri şi delicioase declaraţii de independenţă. Şi mi-am dat seama că, măcar în noaptea aceea, nu prea îmi mai păsa dacă vreunul e genul care se căsătoreşte sau nu - nici măcar eu. Cine-ar fi putut şti? Niciunul dintre noi nu ştia sigur ce gen este, dar, atât timp cât eram genul care să ia masa împreună şi să petreacă un timp extraordinar, era de ajuns.”

“Julia m-a învăţat ce înseamnă să-mi găsesc drumul în viaţă. N-a fost ceea ce credeam eu c-ar fi. Credeam că totul are de-a face, habar n-am, cu încrederea, voinţa sau norocul. Acestea toate sunt, cu siguranţă, nişte lucruri pe care e bine să le ai, nu-ncape nicio îndoială. Dar mai e ceva, un lucru din care se nasc toate acestea. E vorba de bucurie.”

Carte primită de la editura Curtea Veche pentru recenzie.

165 de zile şi 524 de reţete. ”Julie și Julia” de Julie Powell - Recenzie

Krisz 9

Read More

Cartea o puteţi comanda de la librăria Books Express, de AICI

Am senzaţia că unele cărţi reuşesc cu adevărat să mă lase fără cuvinte, să mă facă neputincioasă în faţa obişnuinţei mele de a vorbi încontinuu despre lecturile mele. După ce am terminat de citit “Stolen”, m-am simţit ca şi cum mă asfixiez datorită multitudinii de emoţii şi senzaţii oferite de acest roman impresionant, ca şi cum mă înec cu nişte impresii pe care nu sunt capabilă să le materializez, să le transpun pe hârtie. Dacă cerneala vărsată pe hârtie s-ar transforma magic în tot cuvinte care să exprime ce simt acum, ar ieşi o recenzie minunată, dar cum trucurile magice nu mă pot salva, din păcate, voi încerca să storc din mintea mea efectiv blocată, trădătoare, ce pot eu mai bun. Deşi locul în care ar trebui să răscolesc mai adânc, este inima, dacă o mai am. Pentru că “Stolen” mi-a răpit-o definitiv.

Probabil din descriere cartea pare un thriller, un roman plin de suspans şi situaţii la limită, despre o fată răpită şi persoana bolnavă care a luat-o departe de tot ce cunoştea, de familie, prieteni, linişte, viitor. Povestea despre supravieţuirea ei sau pierderea luptei în faţa unui adversar atât de puternic. Am ales să citesc acest roman pentru că avea acelaşi subiect ca şi „Colecţionarul” lui John Fowles, care este una dintre lecturile mele preferate. Dar “Stolen” nu e aşa cum pare. E mult, mult mai mult. E un uragan de sentimente, e profundă, şocant de intensă şi de frumoasă. 

Am stat îndelung şi am meditat la carte, la ce m-a făcut atât de dependentă de ea. Am citit-o pas cu pas, în doze mici, şi m-am bucurat de fiecare moment. Nu e un roman care poate fi parcurs uşor, gândurile, informaţiile care ne sunt oferite sunt pline de încărcătură sentimentală, sunt apăsătoare şi uneori şocante. Scrisoarea pe care Gemma i-o adresează lui Ty, cel care nu a ales să îşi facă intrarea în viaţa ei în modul convenţional, pentru că el nu e o persoană obişnuită, e tulburătoare şi urmăreşte atent fiecare întâmplare, fiecare trăire. Mai mult decât reproşurile pentru cel care a răpit-o din aeroport şi a dus-o într-un loc complet izolat, şters de pe hartă, înconjurat de deşertul australian şi puţină vegetaţie, cartea reprezintă zugrăvirea atentă a fiecărei clipe petrecute de fată acolo, toate stările prin care a trecut, frustrarea, teama, disperarea, lupta, dar şi curiozitatea, toleranţa, capacitatea de a înţelege şi de a îţi lua puterea din ce e frumos în jurul tău, de a te alimenta cu speranţă.

Fiind scrisă la persoana a II-a, cititorul are ocazia să meargă pe urmele Gemmei, să treacă prin aceleaşi senzaţii, să se revolte o dată cu ea dar şi să empatizeze dintr-un anumit punct cu Ty. Am iubit strădania şi curajul fetei, mă temeam ca datorită vărstei ei fragede să dau peste o adolescentă neputincioasă, slabă, incapabilă să facă ceva pentru viaţa ei. Dar ea e o eroină în adevăratul sens al cuvântului, e deşteaptă, capabilă să supravieţuiască, nu s-a lăsat copleşită de disperare, de neputinţă, nu a lăsat nicio oportunitate care ar fi salvat-o să îi scape, nu s-a complăcut într-o situaţie aparent fără ieşire doar pentru că avea un adversar atât de puternic.

L-am iubit şi îl iubesc pe Ty cu tot sufletul meu. Mi s-a strecurat pe sub piele uşor, nici nu am simţit cum furia mea pentru ce a făcut s-a transformat uşor în milă, apreciere, pentru persoana care este şi pentru modul ireproşabil prin care s-a comportat. Ca şi deşertul pe care îl iubeşte, el e o persoană neînţeleasă, e plin de contradicţii, e trist, confuz, furios uneori, dar acestea pălesc în faţa bunătăţii, gentileţii, răbdării, frumuseţii interioare. Masculinitatea şi forţa lui primală, căldura şi sensibilitatea lui, dragostea pentru artă, pentru animale, pentru ce contează cu adevărat în viaţă, dorinţa lui arzătoare de a avea pe cineva alături, de a fi acceptat, plăcut, toate acestea nu au cum să te lase rece. Ştiu că sună aberant să vorbeşti asfel despre cel ce aparent e personajul negativ, dar nu puteţi înţelege decât citind cartea, e greu de exprimat în cuvinte complexitatea lui Ty, e absolut remarcabil tot ce face o dată ce pătrunzi în lumea lui, şi îi afli trecutul, nesiguranţele, durerile, şi începi să vezi prin ochii lui magia, frumuseţea din jur, modul cum reuşeşte să se bucure de micile detalii, care de fapt ele sunt cele care contează în viaţă. 

Felul cum o iubeşte pe Gemma: intens, puternic, înduioşător, fiind capabil să renunţe la tot pentru ea, să o pună mai presus de viitorul lui. Nici nu simţi cum aluneci uşor pe această pantă a înţelegerii răpitorului, a momentului în care emptizezi cu el şi îi vrei binele, dar autoarea reuşeşte în mod remarcabil să se joace cu mintea cititorului, să o modeleze după bunul plac, încât intri fără să vrei în pielea Gemmei şi simţi o dată cu ea ce înseamnă acest sindrom Stockolm pe care romanul îl abordează, această ataşare pe care victima o poate avea faţă de răpitorul ei. El nu a răpit-o, el a salvat-o. A făcut-o să conştientizeze ce e cu adevărat frumos şi ce contează în lumea asta.

Decorul cărţii, fundalul pe care au loc întâmplările este absolut fabulos şi extrem de palpabil, ai senzaţia că simţi arşiţa cum te toropeşte, că îţi scalzi picioarele în nisipul aprins, că te plimbi prin vegetaţia sălbatică, te bucuri de privelişte, de linişte. Fiecare descriere e absolut fantastică, atent creionată, menită să introducă cu atenţie cititorul în spaţiul acela unic şi să îl integreze în el, să îl facă să se bucure de fiecare clipă în care este acolo. Totul e palpabil şi intens, te vei ataşa de fiecare plantă, animal, stea care a vegheat acel loc, iar la final te vei simţi golit şi cu senzaţia că ai pierdut paradisul, întorcându-te la realitatea ta. Stilul autoarei de a scrie e captivant, cald, cu puterea aceasta de a te prinde în mrejele lui. Frumos. Frumos. Frumos. Extraordinar de frumos, şi nu mă voi sătura niciodată să spun asta. Un roman remarcabil, care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a pansat inima suferindă prin puterea cuvintelor lui.
Dacă aş putea să cumpăr 7.000.000.00 exemplare din „Stolen” pentru a oferi fiecărei persoane de pe acest pământ unul, aş face-o cu bucurie, deoarece cred că aceasta este unul din acele cărţi unice care merită citite de absolut toată lumea. Dar ea trebuie citită cu inima, nu raţional, pentru că linia dintre bine şi rău, corect şi greşit, e estompată şi greu de delimitat când vine vorba de acest roman. 

Să decizi să citeşti astfel de cărţi e ca şi cum te-ai aventura singur prin deşert. Poţi la final să găseşti o oază de linişte, plină de frumuseţe, sau te poţi pierde în acea mare de nisp, de sentimente arzătoare, de trăiri la limită. Totodată, aceste cărţi te seacă de putere, te lasă neputincios, pierdut, cu mintea departe. Încă nu mi-am revenit după lectură, încă mai cutreier acele locuri din carte, nu m-am întors complet. Ştiu că recenzia mea e confuză, spune multe şi totodată nu spune nimic, dar în această clipă nu pot mai mult. Am intenţia să o refac într-o zi, atunci când mă voi regăsi pe mine, cea de dinainte. Deşi nu ştiu dacă voi mai deveni aceeaşi, astfel de lecturi te marchează, lasă un semn adânc ca un tatuaj în interiorul tău.

„Who says I'm not Superman?" You were looking at me with one eye closed against the sun. I shrugged. "You would have rescued me by now if you were Superman." I said quietly. "Who says I haven't?" "Anyone would say you haven't." "Anyone's just looking at it wrong then." You pushed yourself up a little, onto your elbows."Anyways, I can't steal you and rescue you. That would give me multiple personalities." "And you don't have them already?”

”And it's hard to hate someone once you understand them.”

”"People love what they're used to, I guess." "No." You shook your head. "People should love what needs loving. That way they can save it."”

"Lets face it, you did steal me. But you saved my life too. And somewhere in the middle, you showed me a place so different and beautiful, I can never get it out of my mind. And I can't get you out of there either. You're stuck in my brain like my own blood vessels.”

Carte primită pentru recenzie de la librăria Books Express. 

Puteţi comanda o mulţime de cărţi în engleză, franceză, germană, spaniolă, dar şi alte limbi străine de pe http://www.books-express.ro/ titluri frumoase şi la preţuri accesibile, livrarea rapidă, în câteva zile doar. 

O carte ce trebuie citită cu inima. “Stolen” de Lucy Christopher - Recenzie

Krisz 25

Read More

În ultima perioadă au apărut nişte cărţi foarte interesante la editurile de la noi, şi m-am gândit să vă spun şi vouă despre ele. Cum majoritatea vânâm cărţile ecranizate (din păcate eu mai mereu nu reuşesc să văd şi filmul după de citesc cartea) adaug că acestea au sau vor avea în curând parte şi de un film. 

“Julie şi Julia”de Julie Powell

365 de zile, 524 de reţete, o micuţă bucătorie de apartament — sau despre cum şi-a riscat o fată căsnicia, slujba şi sănătatea mintală pentru a deprinde arta vieţii.

Ajunsă la vârsta de 30 de ani şi împotmolită într-o slujbă de secretară fără perspective, Julie Powell se hotărăşte să demareze un ambiţios proiect: să gătească într-un an 524 de reţete din cartea Mastering the Art of French Cooking, scrisă de nonconfor­mista Julia Child. Numai că reţetele nu sunt nici simple, nici puţine şi nici foarte clar explicate.

Julie se pune pe gătit şi — la sugestia lui Eric, soţul său (care se manifestă sur­prinzător de tolerant şi iubitor) — începe să‑şi consem­neze aventurile gastronomice pe un blog, spre deliciul cititorilor ei.

Întâlnirea dintre Julie şi Julia se dovedeşte a fi un punct de cotitură. Arta de a găti se transformă treptat în arta de a trăi frumos. Reţetele se succed ameţitor, cu gusturi şi arome tot mai diverse şi mai complicate, cititorul descoperind în cele din urmă reţeta bucuriei — adică însăşi esenţa vieţii.

Teribil de sinceră, amuzantă, ironică şi spon­tană, Julie Powell îşi aşterne viaţa pe hârtie. Ceea ce rezultă e o carte savuroasă despre fericirea aflată la îndemână. Şi despre cum putem găsi împlinirea căutând o simplă ieşire din rutină.

 Cartea a fost ecranizată în 2009, scenariul şi regia fiind semnate de Nora Ephron, în rolurile principale jucând Meryl Streep (Julia) şi Amy Adams (Julie).

 „Nu trebuie să-ţi placă mâncarea franţuzească sau gătitul, ca să te poţi bucura de proza vivace a Juliei Powell.“ - The Wall Street Journal

„În ultimă instanţă, reiese că Julie şi Julia se potrivesc perfect. Ambele au un umor picant şi ating împlinirea nu doar prin gătit sau mâncat, ci mai mult prin scris.“ - The New York Sun

"Darul lui Jonas" de Louis Lowry

"Decembrie bătea la uşă, iar Jonas începea să fie înfricoşat. Nu, nu era cuvântul potrivit, îşi zise el. "Înfricoşat" se referea la sentimentul acela profund şi dezgustător că stătea să se-ntâmple ceva cumplit. Înfricoşat se simţise cu un an în urmă, când aeronava neidentificată zburase de două ori deasupra comunităţii. O văzuse de fiecare dată. Mijindu-şi ochii spre cer, văzuse cum avionul zvelt, aproape fără contur din cauza vitezei mari, trecuse pe deasupra, iar după o secundă auzise vuietul care-l însoţea. Pe urmă încă o dată, o clipă mai târziu, din direcţia opusă."

Lumea în care trăieşte Jonas pare a fi una perfectă. Totul e sub control. Frica, suferinţa şi războiul au dispărut. Nimeni nu are de făcut vreo alegere. Fiecărei persoanei i s-a desemnat un rol în cadrul comunităţii, iar conducătorii ei iau toate deciziile, fără a face vreo greşeală. 

Dar destinul şi misiunea lui Jonas vor fi diferite de ale celorlalţi.

„Roman puternic şi provocator, Darul lui Jonas va stimula cu siguranţă generaţii de tineri să citească şi să gândească.“ - New York Times

“12 ani de sclavie” de Solomon Northup

Povestea lui Solomon Northup, cetăţean al statului New York, răpit în Washington City în 1841 şi salvat în 1853, de pe o plantaţie de bumbac de lângă Râul Roşu, în statul Louisiana

Northup prezintă detaliile vieţii din statele sclavagiste americane şi conferă personalitate şi profunzime oamenilor pe care i-a cunoscut, deopotrivă sclavi şi stăpâni de sclavi.

Solomon Northup a fost negru, născut om liber în statul New York, unde a fost educat şi a devenit un violonist iscusit. Atras în Washington cu promisiunea angajării ca muzicant într-un spectacol, el a fost drogat şi s-a trezit într-un ţarc pentru sclavi, de unde a fost vândut în Sud şi a trăit 12 ani ca sclav. Evenimentele relatate de el sunt copleşitoare: cumpărarea sclavilor, biciuirile, vânătoarea cu câini a fugarilor, siluirea femeilor care atrăgeau ochii stăpânilor şi truda necontenită.

Povestea lui Solomon este de suferinţă şi disperare intensă; el exprimă foarte elocvent tot ce a văzut şi a simţit pe pielea lui şi tot ce nu mai putea să uite vreodată, oricât de mult și-ar fi dorit.

12 ani de sclavie este poate cea mai importantă relatare despre sclavie scrisă vreodată, readusă în atenţia publicului prin filmul omonim, regizat de Steve McQueen şi câştigător a numeroase premii.

Care vă face cu ochiul? :) Eu m-am îndrăgostit de coperta de la "Julie şi Julia", e atât de simplă şi în acelaşi timp complexă, inedită, iar "12 ani de sclavie" trebuie să o citesc, pentru că filmul e pe val acum şi a câştigat atâtea premii importante. Dar nici "Darul lui Jonas" nu e de lepădat, deoarece distopiile sunt la modă acum. 

Noutăţi editoriale (romane ecranizate!)

Krisz 18

Read More

Cartea a apărut la Editura Univers şi o puteţi comanda de AICI

Sunt femei care au ales să îşi trăiască viaţa în umbra bărbaţilor şi femei care au eclipsat o armată întreagă. Nu le-a fost teamă să iasă în faţa lor, să îşi câştige aprecierea, respectul, să cucerească lumea sau măcar o parte din ea. Acestor femei remarcabile, unice, trebuie să le fim etern recunoscătoare pentru curajul, talentul, determinarea de a face o schimbare, de a ridica rolul şi importanţa noastră în ochii bărbaţilor. Una dintre aceste femei aparte, care a lăsat atât de multe în urma ei şi atâtea regrete în sufletele celorlalţi, în clipa când s-a stins din viaţă, a fost Frida Kahlo.

Nu cred că există cineva care să nu fi auzit de ea, dar câţi îi cunoaşteţi povestea? Reuşitele? Supărările şi temerile? Nici eu nu ştiam mare lucru despre ea, dar ceva parcă m-a atras inevitabil spre această biografie pe care mi-am dorit mult să o citesc. Aşa cum un prieten mi-a spus când a luat şi a studiat puţin cartea în momentul în care o citeam, Frida nu era frumoasă (cel puţin comparativ cu tiparele actuale), dar avea ceva special, un farmec al ei. Nu am crezut niciodată că voi fi efectiv cucerită de povestea vieţii ei, că mă voi emoţiona până aproape de lacrimi, că voi râde, suferi, alături de ea. Şi că atunci când voi închide ultima pagină, după ce am citit despre trecerea ei în nefiinţă, că voi simţi o gaură neagră care îmi aspiră inima, având senzaţia că am pierdut un prieten drag şi special.

Drumul acestei artiste minunate nu a fost niciodată uşor, neted sau paşnic. Încă de mică a cunoscut durerea şi umilinţa, poreclită fiind „Frida-Picior-de-Lemn” datorită unui atac de poliomelită care i-a atrofiat un picior. Nici adolescenţa nu a fost mai liniştită, când un accident îngrozitor de autobuz a adus-o aproape de moarte şi i-a vătămat pentru totdeauna coloana vertebrală. Problemele de sănătate au revenit mereu pe parcursul timpului, au sâcâit-o şi nu i-au dat pace, peste 30 de intervenţii chirurgicale i-au întunecat existenţa, dar asta nu a împiedicat-o nicio clipă să zâmbească, să meargă mereu cu capul sus prin toate furtunile, să-şi ascundă grijile şi ofurile prin râsete, să îi încâlzească pe cei din jur cu pofta de viaţă şi cu carisma ei. 

Şi-a transpus sufletul pe pânză şi a creat opere de artă incredibile. Peste 200 de tablouri a lăsat Frida posterităţii, toate grăitoare, vii. Deoarece arta Fridei ţipă din toţi rărunchii, e tăioasă, directă, îi conturează preocupările şi îi strigă durerea, angoasa, revolta, neputinţa, dezamăgirea. După cum chiar ea a recunoscut, „Pictura mea poartă în ea mesajul durerii.” Tablourile sunt impresionante şi urmăresc cu fidelitate destinul şi starea sufletească a artistei, şi nu prea ai cum să le înţelegi adevărata valoare fără să le urmăreşti conexiunile, legătura cu întâmplările din viaţa acesteia. Dar chiar şi fără anumite explicaţii, note critice, nu au cum să nu te hipnotizeze, să te facă să priveşti îndeling la ele şi să le admiri. Să îţi dea fiori şi emoţii. Fiecare element din operele de artă ale pictoritei, fiecare punct, formă, sau pată de culoare, are rolul bine definit, nimic nu este la voia întâmplării. Pare că în ele s-a revărsat sufletul Fridei picătură cu picătură, lacrimă cu lacrimă, zâmbet cu zâmbet, toate trăirile şi emoţiile ei sunt acolo, covârşitoare, gata să explodeze, deoarece, după cum a spus Andre Breton, „Arta Fridei este o bombă legată cu panglică.”

În ceea ce priveşte iubirile acestei femei excepţionale, concluzia e că inima ei a bătut cel mai tare pentru cel care i-a fost şi soţ până la urmă, pictorul muralist Diego Rivera, un munte de om, iar despre cei doi familia Fridei a comentat cu amărăciune: „Unirea dintre un elefant şi o porumbiţă.” Alături de el s-a simţit protejată, şi i-a fost o soţie devotată, l-a urmat oriunde, în SUA, deşi adesea se simţea ca într-o colivie, Mexicul fiind casa ei, locul în care se regăsea. 

Relaţia lor a fost una furtunoasă, cu bune şi cu rele, cu agonie şi extaz, a iubit şi a suferit, a avut parte de bucurii, de dezamăgiri, trădare, s-a ridicat de jos, şi-a cules cioburile sufletului şi a mers mai departe, însă mereu a rămas fidelă inimii şi sentimentelor ei. Alături de Diego, ea i-a fost pe rând fiică, mamă, amantă, prietenă, iubită.  Frida s-a stins la doar 47 de ani, din nefericire trupul ei a fost prea fragil şi slab şi nu a reuşit să susţină un talent de o magnitudine aşa mare, un om de o profunzime şi o frumuseţe interioară uriaşă.

Deşi nu este foarte voluminoasă, are doar 4 capitole şi 144 de pagini, biografia este complexă şi atent abordată, parcurge succesiv etapele din viaţa personală şi artistică a Fridei, este bogată în mărturii şi documente, poze cu ea şi familia, prietenii, apropiaţii, imagini ale tablourilor ei, comentate cu atenţie, reuşind să transmită cititorului simplu, neavizat, poveştile din spatele fiecăruia.

Frida Kahlo a devenit uşor una dintre femeile pe care le admir şi iubesc din tot sufletul, un model pentru mine de urmat, o lecţie de viaţă dură dar atât de preţioasă. O carte de neuitat!

Citind această biografie am senzaţia că am cunoscut doar câteva faţete ale Fridei Kahlo, deoarece ea a fost un diamant plin de profunzimi, o personalitate marcantă, deosebită, dovada vie de determinare şi curaj. Ea a mers mai departe atunci când viaţa i-a pus doar piedici, a zâmbit atunci când simţea nevoia să plângă, a pictat atunci când dorea să se elibereze de povara unui destin nefericit şi totodată deosebit. De fiecare dată când mă voi simţi la pământ îmi voi găsi puterea gândindu-mă la Frida ca la o mamă, o prietenă, un suflet drag şi special, o dovadă vie că poţi să îţi continui drumul chiar şi atunci când visele îţi sunt amputate sau te simţi sfâşiat din toate punctele de vedere. 

„Şi [...] în fond, tu şi eu ne iubim profund, şi în ciuda aventurilor, a bătăilor în uşă, a blestemelor, insultelor, reclamaţiilor internaţionale – ne vom iubi mereu.”

”Niciodată nu mi-am pictat visele. Mi-am pictat realitatea.”

”Acum mă simt atât de putredă şi atât de singură, încât mi se pare că nimeni de pe lume nu a suferit ca mine.”

”Tu eşti prezent, intangibil, şi eşti tot universul pe care îl creez în camera mea. Absenţa ta se arată tremurătoare în tic-tacul orologiului, în pulsaţia luminii, respiri prin oglindă.”

"V-o recomand, nu în calitate de soţ, ci de admirator entuziast al operei sale, acidă şi tandră, dură ca oţelul şi delicată şi fină ca o aripă de fluture, plăcută ca un surâs, dar profundă şi crudă ca amarăciunea vieţii.” (Diego Rivera despre Frida)”

Filmul realizat după viaţa Fridei a apărut în 2003, cu Salma Hayek şi Alfred Molina în rolurile principale. Nu l-am văzut încă, dar sunt convinsă că e excepţional, doar a avut 2 premii şi 4 nominalizări Oscar, un premiu şi o nominalizare Globul de Aur şi multe altele.

Durerea din spatele hohotelor de râs. „Frida Kahlo” de Christina Burrus - Recenzie

Krisz 21

Read More

În seara aceasta, de la 20:00, pe Euforia, aveţi întâlnire cu Sira Quiroga şi aventurile ei :) Să nu lipsiţi.

Mai multe detalii AICI. 

El tiempo entre costuras :)

Krisz 29

Read More

Am citit cam 475 de pagini din cartea "Iubirile croitoresei" şi pot spune că sunt fascinată complet! E minunată cartea, complexă, interesantă, frumoasă. Sper să o termin până apare primul episod din serial. Oricum garantat veţi găsi o recenzie a ei pe blog!

“Iubirile croitoresei” de Maria Duenas

Bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vândute!

Romanul se află în curs de traducere în peste 25 de limbi şi urmează să fie adaptat pentru TV, într-o mini-serie de 13 episoade care se vor difuza la începutul acestui an.

În lunile premergătoare insurecţiei franchiste, tânăra croitoreasă Sira Quiroga părăseşte Madridul, mânata de nemărginita iubire pentru un bărbat aproape necunoscut. Se stabileste împreuna cu acesta în Tanger, oraş monden, exotic şi vibrant, unde i se întâmplă ceva ce nici nu-şi poate imagina. Căci aici va fi Sira şi trădată, şi părăsită.

Singură, copleşită de datoriile lăsate de fostul iubit, pleacă la Tetuan, capitala Protectoratului spaniol al Marocului. Prin manevre nu tocmai ortodoxe şi ajutată de prieteni de o reputaţie îndoielnica, Sira îşi făureşte o noua identitate şi deschide un elegant salon de croitorie, pentru cliente venite de departe si al căror prezent e greu de ghicit.

La sfârsitul războiului civil din Spania, când în Europa stă să izbucnească al doilea război mondial, Sira îşi împleteşte soarta cu aceea a câtorva personaje istorice, printre care Juan Luis Beigbeder (enigmaticul şi prea putin cunoscutul ministru de Externe din primii ani ai franchismului), amanta lui, excentrica Rosalinda Fox, şi ataşatul naval Alan Hillgarth, pe atunci şeful spionajului britanic din Spania.
Cu toţii o vor face să ia o hotărire riscantă, în care stofele, cusăturile şi tiparele de croitorie vor fi faţa vizibilă a unei existenţe zbuciumate şi primejdioase.

Splendida proză din romanul Iubirile croitoresei reuneşte amintiri, doruri şi hărţi din legendarele enclave coloniale situate în nordul Africii pâna în Madridul filogerman, în imediata posteritate a războiului civil, şi în Lisabona cosmopolită, forfotind de spioni, oportunişti şi refugiaţi în derivă.

Iubirile croitoresei este o aventură pasionantă, traită în saloane haute-couture şi mari hoteluri luxoase, unde conspiraţiile politice şi neştiutele misiuni ale serviciilor secrete se împletesc cu loialitatea faţă de cei iubiţi şi forţa de neînfrânt a dragostei.

De fapt e serial, dar nu am mai apucat să fac alt banner. O ecranizare a cărţii cu acelaşi nume, scrisă de Maria Duenas, bestseller în 30 de ţări, serialul a înregistrat audienţe record în Spania, fiecare episod difuzat fiind lider detaşat, cu peste cinci milioane de telespectatori, devansând de fiecare dată  talent show-ul Vocea Spaniei.

“Iubirile Croitoresei” este  o emoţionată poveste de dragoste şi trădare, un cocktail de aventuri, spionaj, glamour, haute- couture, agenţi dubli, toate petrecându-se pe fondul Războului Civil din Spania, dintre anii 1936-1939.

Povestea o aduce în prim plan pe Sira Quiroga, o tânără croitoreasă, care decide să îşi asculte inima şi pleacă împreună cu bărbatul pe care îl iubeşte în Maroc. Însă, odată ajunsă în Tanger, povestea de iubire se termină brusc, Sira fiind părăsită de cel căruia îi oferise totul, inclusiv averea primită de la tatăl ei.

Singură şi îndatorată, îşi deschide în Tanger un salon de croitorie. Aici, intră în cercurile exclusiviste ale unor oameni influenţi, în special oficiali englezi, care o conving, în pragul celui de-al doilea Război Mondial, să devină spion pentru britanici, având datoria de a le oferi acestora informaţii despre inamicii nazişti.

“Iubirile croitoresei” are o distribuiţie strălucită, formată din cei mai buni actori spanioli  ai vremii, dar şi o echipă de producţie premiată şi nominalizată la Premiile Goya, unele dintre cele mai importante premii  din industria cinematografică din Europa.

Sursa

Mai multe imagini din serial:

Trebuie să vă uitaţi la serial pentru că romanul e genial, iar imaginile din el la fel! De luni până joi la ora 20:00 pe Euforia TV, începând cu 15 ianuarie!

Serialul realizat după cartea "Iubirile croitoresei" - din 15 ianuarie pe Euforia TV!

Krisz 41

Read More

Cei care ne-ați mai vizitat blogul, ați frunzărit recenziile, știți cât de atașată sunt de aceste cărți ale lui Gayle Forman. Nu neapărat de ”Dacă aș rămâne”, primul volum, care a apărut și la noi, cât mai ales de cel de-al doilea, ”Where she went”. Adam este personajul meu preferat, unul foarte important pentru mine, de care m-am atașat și din cauza căruia am suspinat de multe ori. Tot voi ați văzut probabil și postarea în care am anunțat că se va face un film după carte, la care au început deja filmările! 

Vă las mai jos pozele mele preferate apărute până acum, una cu Mia și Adam împreună (aww, this is so cute!) și cu Mia exersând la violoncel, mi se pare sublimă poza și parcă da, se potrivește actrița foarte bine! 

Mai multe poze aici:

Cum vi se par?

Filmul "If I Stay": Primele imagini de la filmări!

Krisz 10

Read More

“Hoţul de cărţi”de Markus Zusak

Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. 

Liesel Meminger şi fratele ei mai mic sunt duşi de catre mama lor să locuiască cu o familie socială în afara oraşului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub şoapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băieţelului şi o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viaţa lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parţial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greşeală, şi este prima ei carte furată. Astfel începe o poveste despre dragostea de cărţi şi de cuvinte, pe măsură ce Liesel învaţă să citeasca cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărţi de la incendierile de cărţi organizate de nazişti, din biblioteca soţiei primarului, şi de oriunde le mai putea găsi.
Hoţul de cărţi este o poveste despre puterea cuvintelor de a creea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită şi arzând cu intensitate, premiatul autor Marcus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile poveşti ale timpurilor noastre.

1. Cum ai devenit scriitor?

În copilărie visam să mă fac zugrav, ca tata, dar tot timpul făceam boacăne când mă duceam cu el la muncă să-l ajut. Mereu mă împiedicam de cutiile cu vopsele sau rămâneam blocat în vreun colţ din care nu puteam ieşi decât călcând pe vopsea proaspătă. Mi-am dat seama destul de repede că zugrăvitul mă plictisea. În adolescenţă am citit câteva cărţi în al căror univers reuşeam să mă scufund complet. Una a fost Bătrânul şi marea, alta a fost Gilbert Grape. Când citeam cărţile acelea mă gândeam “Asta mi-ar plăcea să fac.” Mi-au trebuit şapte ani ca să reuşesc să public şi m-am confruntat zilnic cu eşecuri. Mă bucur însă că acele eşecuri şi refuzuri s-au petrecut. M-au făcut să înţeleg că ceea ce scriam nu era suficient de bun, astfel încât m-am străduit să mă perfecţionez.

2. Ai anumite obiceiuri atunci când scrii?

De fapt, am doar două. Prima este să nu fiu leneş, când mă scol la şapte dimineaţa şi mă străduiesc să termin în jur de 11.30. Dar de fapt durează până spre prânz (cu ceva timp pierdut la mijloc). Apoi fac o pauză lungă şi mai lucrez câteva ore după amiaza. Celelălat obicei e chiar contrariul. Am perioade de lenevie când încep să scriu pe la 10 şi lucrez mai mult după amiaza.

Aceste obiceiuri mi se schimbă doar când incept sau termin o carte. Atunci lucrez mai mult noaptea. Nu sunt în stare să mă apuc de o carte dis-de-dimineaţă, din simplul motiv că sunt mult mai puţin încrezător în forţele mele când mă trezesc. Când termin o carte stau până târziu şi lucrez chiar toată noaptea, pur şi simplu din disperarea de a termina odată.

3. Care a fost inspiraţia pentru Hoţul de cărţi?

Hoţul de cărţi  trebuia să fie o carte mică, doar circa o sută de pagini. În copilărie tot auzeam poveşti despre München şi Viena din timpul războiul, când părinţii mei erau copii. Două dintre poveştile spuse de mama m-au marca. Prima era despre bombardarea Münchenului şi a cerului în flăcări, despre cum totul devenise roşu. A doua era despre ce văzuse ea…

Într-o zi a auzit un zgomot infernal venind de pe strada principală şi când a fugit să afle ce se-ntâmpla, a văzut cum erau mânaţi evreii spre Dachau, spre lagărul de concentrare. În ultimul rând se afla un bătrân, numai piele şi os, care nu reuşea să ţină pasul. Un băiat a văzut asta şi a alergat spre el, dându-i o bucată de pâine. Bătrânul a căzut în genunchi, i-a sărutat băiatului picioarele şi i-a mulţumit… Dar un soldat a observat scena şi s-a apropiat, smulgând pâinea din mâna bătrânului şi biciuindu-l pentru că o acceptase. Apoi l-a fugărit pe băiat şi l-a lovit şi pe el. O clipă în care au existat laolaltă bunătate nemaipomenită şi cruzime inimaginabilă, care mi s-a părut o descriere excelentă a naturii umane.

Când mi-am amintit de aceste două poveşti mi-am dorit să le includ într-o carte mai mică, după cum spuneam. Dar rezultatul a fost Hoţul de cărţi, care a ajuns să însemne mult mai mult pentru mine decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Indiferent ce s-ar spune despre carte, de bine sau de rău, eu ştiu că este ce am putut da mai bun din mine, şi nu cred că un scriitor poate să-şi ceară sieşi mai mult de atât.

4. Când vrei să te relaxezi, să mai scapi de scris, ce faci?

Pentru că locuiesc în Sydney, m-am apucat din nou să fac surfing. Una dintre cele mai frumoase amintiri de când eram mai mic este când am reuşit prima dată să prind un val, iar fratele meu mă încuraja de pe mal. Mulţi ani mai târziu m-am reapucat de surfing şi îmi place, cât vreme valurile sunt suficient de mici… Îmi place şi să mă uit la filme, mai ales când mă lupt cu câte o poveste. Câteodată mă uit de mai multe ori la un film, pe de o parte urmăresc acţiunea, pe de alta mă gândesc la carte.

5. De unde îţi vine inspiraţia?

Obişnuiam să mint despre asta, dar acum chiar ştiu… M-am apucat de scris la şaisprezece ani. Acum am peste 30. Deci ideile îmi vin din paisprezece ani de gândit la ele.

SURSĂ interviu

Cum vi se pare ediţia de film? I love it!!

“Hoţul de cărţi” de Markus Zusak - ediţie de film! + surpriză!

Krisz 8

Read More