Sacrificarea propriilor suflete. „Se numea Sarah” de Tatiana de Rosnay - Recenzie

Ne simţim mai puternici, inteligenţi şi importanţi, cu cât ştim cât mai multe lucruri, cu cât aflăm tot felul de informaţii, cu cât cunoştem mai bine trecutul şi prezentul, simţindu-ne stăpânul viitorului, asupra căruia credem că avem un fel de control. Dar, uneori, unele adevăruri e mai bine să rămână îngropate, pentru că întinarea mormântului lor poate răspândi multă tristeţe, revoltă, groaza, iar simpla dezvăluire a lor ar putea sfâşia inimi şi cutremura suflete..

Din clipa în care Juliei Jarmond, o americancă stabilită la Paris de mulţi ani, îi este desemnată scrierea unui articol despre deportarea de la Vel’ d’Hiv’, cu ocazia comemorării acestui eveniment nefast, ea va începe să pătrundă pas cu pas în adâncurile trecutului şi va desoperi lucruri îngrozitoare şi care au pus o pată neagră şi urâtă asupra poporului francez. Ea va descoperi că pe 16 şi 17 iulie 1942, 13152 de evrei au fost arestaţi la Paris şi ţinuţi la Velodrome d’Hiver în condiţii inumane, înfiorătoare, până au fost deportaţi la Auschwitz. Întreaga acţiune a fost una crudă şi oribilă, mai ales pentru că a fost dusă la îndeplinire chiar de poliţia franceză, care a trimis la moarte sigură, la gazare, proprii cetăţeni, dar ce e absolut terifiant e că şi copiii s-au numărat printre acei nefericiţi. 4115 copiii, 4115 suflete nevinovate, inocente, au fost supuse la un tratament crud şi rase apoi de pe faţa pământului, ca şi cum nu ar fi existat vreodată, ca şi cum nu meritau vreo clipă şi nu aveau dreptul să trăiască pentru că erau evrei.

Julia se ataşează tot mai tare de acest caz şi înaintează cu investigaţia despre această dovadă de inumanitate, care a fost cât mai muşamalizată posibil de guvernul francez; populaţia care nu a avut un contact direct cu ce s-a întâmplat nu ştie despre deportarea aceasta, nu s-a scris despre ea nici în manualele de istorie, iar puţinele plăcuţe puse în memoria celor ucişi sunt ignorate şi roase de rugină şi de timp, iar textul lor face referire doar la cruzimea naziştilor, vinovaţii universali.

De cealaltă parte a axei timpului suntem purtaţi în acea perioadă fatidică şi introduşi în povestea fetiţei evreice Sarah de 11 ani, care va fi ridicată împreună cu părinţii ei şi care îşi ascunde fratele în dulap, convinsă fiind că se va întoarce după el, neştiind unde merg şi ce o aşteaptă.

Cele două poveşti, ale Juliei şi ale lui Sarah, se întrepătrund la un moment dat, sunt legate de o întâmplare din trecut, iar ele se vor intersecta treptat şi în prezent. Jurnalista face o pasiune pentru această poveste, de când află de fetiţă se implică sufleteşte, emoţional, de parcă întreaga ei viaţă depinde de asta, suferă din cauza unei tragedii petrecute acum mulţi ani.

Cred că istoria e un tărâm fascinant dar şi plin de capcane, în care dacă intri, cu greu mai scapi cu mintea sănătoasă. Poate multe evenimente par fabulaţii, frânturi de amintiri cusute între ele pentru a le da o formă cât mai logică, dar tot ce ţine de Holocaust şi nazism e palpabil, real, reiese din cărţile scrise şi documentarele tranşante şi tragice, din durerea care urlă din ochii celor suferinzi, din imaginile absolut traumatizante.

Trecutul – creionat de vocea lui Sarah, se leagă de prezent prin Julia, iar cele două perspective alternează formând un întreg uimitor. Relatările fetiţei sunt directe şi totodată foarte pătrunzătoare, deoarece prezintă clar tot ce simte, vede, trăieşte. Începând cu nedumerirea şi confuzia de când e ridicată în miezul nopţii, fără să înţeleagă de ce, cu ce a greşit, continuând cu frica, deznădejdea şi toată gama de trăiri negre care i-au încărcat micul suflet în acele zile. Sarah e un copil inteligent, sensibil, puternic, care păstrează aprinsă speranţa în inima ei multă vreme, iar ceea ce conturează acest sentiment e cheiţa de la dulapul unde e ascuns fratele ei, pe care o păstrează ca pe o comoară. Puterea ei de înţelegere este impresionantă, iar momentul în care realizează ce o aşteaptă e dramatic.

Imaginile creionate de fetiţă sunt odioase: familii disperate, închise, tratate cu indiferenţă, care vor fi dezbinate la un moment dat.. copii murdari, flămânzi, plângând, smulşi din braţele mamelor lor de parcă ar fi fost nişte animale, care mai apoi au rămas singuri şi suferinzi. Mici suflete, mult prea inocente ca să înţeleagă ce se întâmplă cu ei, şi fără nimeni care să le întindă o mână de ajutor, sau măcar o privire, trataţi cu indiferenţă şi dispreţ chiar de cei care ar fi trebuit să îi apere.. Totul e de necrezut, dar totodată atât de pătrunzător, greu de digerat, de imaginat: duhoarea, foamea, urletele, le simţi, îţi taie liniştea şi te toacă bucăţele mici, te rod ca moliile. Ce m-a uimit e că şi în acele vremuri grele, nemiloase, mai sunt oameni, persoane cu un suflet cald, dispuse să ajute pe alţii, chiar cu preţul vieţii. Mi-a demonstrat că totuşi mai există o speranţă pentru umanitate.

Am văzut că unii au fost dezamăgiţi de stilul mai rece, jurnalistic, al Tatianei de Rosnay, unul nu atât de plastic, îmbrăcat în figuri de stil. Dar eu nu am simţit nici o clipă necesitatea înfloriturilor, exagerărilor, tertipurilor pentru a sensibiliza, deoarece durerea, disperarea, sunt acolo: ascuţite, tăioase, crude, reci, apăsătoare. Nu, nu cred că autoarea trebuia să apeleze la tehnicile atât de uzuale pentru a impresiona, simpla relatare a acelor întâmplări e de ajuns de înfiorătoare, impresionantă, capabilă să îţi bântuie nopţile şi să îţi trimită fiori reci pe şira spinării.
„Se numea Sarah” ne arată că monştrii nu sunt cei de sub pat, de care se tem copiii, nici cei din basme sau cărţi fantasy, monştrii putem fi chiar noi, oamenii. E de ajuns să aruncăm o simplă privire în trecut pentru a ne convinge de latura noastră nemiloasă. Un roman dur şi în acelaşi timp emoţionant, trist, o lecţie directă şi neplăcută despre omenire, speranţă, prietenie, vină, familie, curaj, viaţă, şi mai ales, moarte. 

Filmul realizat după carte, "Sarah's key" ("Elle s'appelait Sarah") a apărut în anul 2010. Nu mi-am făcut încă curaj să îl văd, doar uitându-mă la trailer mi-au dat lacrimile, cred că e sfâşietor. Şi imaginile din el o dovedesc. Puteţi vedea cast-ul complet AICI şi trailerul mai jos: