Cartea poate fi comandată de pe Libris, de AICI

Diriginta mea din liceu a fost unică, incredibilă. Avea un mod special de a ne certa, de a ne îndruma, de a râde alături de noi, de a suferi din cauza noastră... și de a ne arăta lumea exact așa cum e ea. De aceea, am fost surprinși și curioși când ne-a propus, într-o zi, să aducă doi foști dependenți de heroină la o oră de dirigenție. Chiar dacă ne-a avertizat în legătură cu aspectul fizic aproape pătat de trecutul lor, am fost șocați de ceea ce am văzut. Șocați de tot. Și mai ales de voința de necontestat pe care au avut-o în lupta pe care și-au propus s-o ducă până la final.

Dependențele sunt multiple. Poți fi dependent de un film, de o ciocolată, de iubitul sau prietena ta. Și totuși, dependența ia o amploare spre decădere, ușor și fatal.
”Recviem pentru un vis” de Hubert Selby Jr. este o carte aparte. O carte pe care nu o recomand oricui. Poate dacă aș fi știut cu adevărat despre ce e vorba, nici măcar eu nu m-aș fi atins de ea, chiar dacă curiozitatea m-a împins de la început să îi dau o șansă. Deoarece este o carte în care facem cunoștință cu patru personaje, dependente de propriile vicii ce îi distrug și le fură viața fără să își dea seama.

Sara Goldfrab este o femeie care și-a pierdut soțul cu mult timp, dar care are un fiu, pe nume Harry. Dependența ei este televizorul și mâncarea, o dependență ce se schimbă radical atunci când primește un telefon în care e invitată să participe la emisiunea ei favorită curând, fapt care o determină să apeleze la pastile de slăbit pentru a putea încăpea din nou în rochia ei roșie pe care o adoră.
Harry este fiul risipitor al Sarei care vine acasă doar ca să îi ia televizorul și să îl vândă pentru a primi bani pentru propria lui dependență: heroina. Tyrone este prietenul cel mai bun a lui Harry și Marion este iubita lui Harry, amândoi având același viciu ca el. 

Nu pot spune ca m-am atașat de vreunul dintre ei, nu am simțit nevoia să îi înțeleg și să accept felul în care își trăiesc viață. Poate pentru că felul de a scrie al autorului este foarte confuz, neavând linii de dialog. De asemenea, este folosit des limbajul de cartier, cu multe înjurături cu care cu toții suntem obișnuiți într-o mică/mare măsură, dar parcă tot pare puțin ciudat să le citești realmente într-o carte. Totul este o învălmășeală de cuvinte și atât de haotice, că aproape guști din viața lor de drogați. Am fost atât dezgustată de felul în care se îndopau cu orice fel de drog, de nevoia acută pe care o aveau pentru acea obsesie, încât am ajuns într-un punct în care reușeam cu ușurință să mă amuz de glumele de prost gust pe care le făceau pe seama lor.
Dacă ar fi să fi compătimit totuși pe cineva cu adevărat, este mama lui Harry, Sara. Pentru că este o mamă ce nu poate accepta felul degradant în care fiul ei își duce viața, o mamă ce își iubește atât de mult fiul încât preferă iluzia ce i-o oferă televizorul: aceea că viața e minunată și are un fiu extraordinar cu care se poate mândri, o iubire necondiționată pe care doar o mamă și un fiu o poate simți. Mi-a fost foarte milă de ea, chiar dacă reușea în fiecare zi să se trezească pentru a continua o viață atât de falsă.
Pe celelalte trei personaje nu le-am avut la inimă. Și cred că pentru dependența pe care și-au asumat-o.
Felul în care povestea continuă este greu de urmărit pentru că îți dorești să se trezească la o realitate de care ei fug în fiecare secundă.
Mi-a fost foarte greu să termin această carte. Pentru că este una teribilă. Atât de teribilă că tocmai din această cauză te duce cu gândul la realitatea în care trăim.
Iar tocmai acesta consider cel mai bun atuu al cărții. Autorul nu a dorit să ne înfățișeze viața unor oameni care ajung în cele din urmă să se ridice și să strălucească în ciuda obsesiilor cu care trăiesc. Ne-a arătat o realitate ce e atât de comună în zilele noastre, încât preferăm să o ascundem sub preș pentru a nu fi părtași la propria damnare. Felul de a scrie, limbajul, tot ceea ce simt și nu simt, iluziile cu care se hrănesc, lucrurile nesemnificate cărora le dau o importanță majoră, doar pentru a nu se conecta la propriile vieți, propriile eșecuri, toate acestea fac o carte interesantă și aparte într-un mod special.
Sfârșitul cărții este unul trist, cu un mesaj puternic pe care sper că orice cititor să îl ia în considerare pentru ca tot ce au trăit personajele să nu se transforme în ceva negativ vieților noastre.
”Recviem pentru un vis” de Hubert Selby Jr. este o carte ce trebuie citită doar de cei care sunt dispuși să se lase duși spre o decădere obsesivă, ce au o inimă de fier și care își asumă acest risc deoarece după ce vor termina de citit, vor avea o altă viziune, vor simți poate pe pielea lor o asemenea viață, și poate în ciuda puterii de voință de care dau dovadă, vor rămâne puțin traumatizați într-un mod ușor și absurd, însă cel mai important: nu vor dori niciodată ca o asemenea experiență să fie propria lor poveste de viață.

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro, cea mai mare librărie online.

Există și film la această carte, Requiem for a Dream ,  pe care nu l-am văzut, însă am înțeles că este unul foarte bun ce merită multe laude :).

Dependențe fatale. ”Recviem pentru un vis” de Hubert Selby Jr. - Recenzie

Alexya 2

Read More

Cartea poate fi comandată de pe Libris, de AICI

Sunt o mare iubitoare de animale, dar cele cu care am o legătură de nedestrămat, sunt pisicile. Relația mea specială cu ele a început de când eram mică și am băgat în apret un pisoi simpatic și foarte înțelegător - nu vă panicați, acesta nu a pățit nimic, doar a fost mai ”scorțos” o perioadă de timp, până a descoperit mama ce trăsnaie făcusem - și a continuat de-a lungul anilor cu prietenii mei blănoși și drăguți, extrem de inteligenți, și de la care am primit, de la fiecare în parte, câte o lecție. Știu că unii sunt sceptici în ceea ce privește pisicile, le consideră sclifosite, răzgâiate, nu așa de iubitoare și devotate ca un cățel, de exemplu; dar tind să îi contrazic cu vehemență pe aceștia. 

Atunci când am ales să citesc ”Dewey. Pisoiul din biblioteca unui mic oraș cucerește lumea”, recunosc că am mers la sigur, eram convinsă că voi avea parte de o lectură plăcută, amuzantă, relaxantă, scrisă pe sufletul meu. Însă această carte m-a surprins complet, a fost mult mai mult decât mă așteptam, mult mai profundă, emoționantă.

Desigur, personajul central, cel în jurul căruia se învârt lucrurile și busola care îi va ghida în multe momente pe membrii bibliotecii din Iowa, dar și pe localnicii acestui mic oraș, este Dewey. Un motănaș găsit în cutia de recuperare de la bibliotecă, înghețat de frig și pe cale să piardă lupta cu viața, va deveni la un moment dat un simbol, un exemplu pentru multă lume, o mică celebritate pentru care unii oameni vor călători mii de kilometri, doar pentru a petrece câteva clipe în compania lui. 

Așa cum e firesc, îl însoțim pe Dewey pe parcursul anilor, ne distrăm datorită giumbușlucurilor pe care le face cu ghemul lui roșu, îi observăm reacțiile atunci când face cunoștință cu bradul de Crăciun, aflăm care îi sunt tabieturile, micile plăceri, și în ce constă fișa postului de ”Pisoi de bibliotecă”. Dewey Citeștemaimulte Cărți, cum a fost botezat, a reprezentat pentru comunitate pisoiul înțelegător care accepta să fie prea tare strâns în brațe sau purtat cu capul în jos de către copii, prietenul tuturor, chiar și al celor bolnavi sau deznădăjduiți, cărora le aducea zâmbete pe chip și speranță în suflet, motanul răbdător și cald care se cuibărea în poala vizitatorilor și se bucura de mângâieri și de atenția care i se oferea. Întregul lui univers se află între pereții bibliotecii, căminul lui minunat, care îi oferă zi de zi noi provocări.
Însă romanul e mult mai bogat și cuprinzător, introduce cititorul în zbuciumul cu care s-a confruntat de-a lungul anilor autoarea cărții și stăpâna lui Dewey, Vicky Miron, directoarea bibliotecii din Iowa. Ca și pisoiul, Vicky este o supraviețuitoare, o femeie puternică, una care a fost la un moment dat lovită din toate părțile... care s-a luptat cu boala, cu dezamăgirile, lipsurile, cu un mariaj nefericit, și a suferit de-a lungul anilor din cauza pierderii celor dragi. La fel ca Pasărea Phoenix, aceasta reușește să renască din propria durere, să se reinventeze, să lupte cu soarta ei potrivnică și să ajungă un model pentru noi toți.
Cele două fire narative, separate unul de celălalt, ar fi impresionat cu siguranță, dar împreună au un efect covârșitor asupra cititorilor, deoarece Dewey și Vicky sunt ca două bucăți de sfoară prinse într-un nod strâns, iar poveștile lor ne îndeamnă în aceeași direcție: aceea de a nu ne da bătuți niciodată, de a fi stăpânii destinelor noastre.
Dacă ideea cărții și descrierea ei v-au făcut să credeți că ”Dewey. Pisoiul din biblioteca unui mic oraș cucerește lumea” e o carte ușurică, care nu necesită multă concentrare și care garantează doar bună dispoziție, vă înșelați, Poate dacă vă spun că pe la ultimele capitole nu mi-am mai putut opri lacrimile și am început să plâng cu sughițuri, vă voi face să priviți cu alți ochi romanul.
Fie că sunteți iubitori de pisici sau nu, trebuie să acordați o șansă acestei povești frumoase și impresionante. Veți ajunge să îl cunoașteți pe Dewey, să vă atașați de el și să îl simțiți aproape de voi, iar Vicky vă va inspira și insufla putere și curaj, în orice clipă. 

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro, cea mai mare librărie online.

Dewey Citeștemaimulte Cărți. ”Dewey. Pisoiul din biblioteca unui mic oraș cucerește lumea” de Vicki Myron - Recenzie

Krisz 5

Read More

Cartea poate fi comandată de AICI, de pe Libris.ro

Pentru fiecare cuvânt există un sinonim, un antonim. Pentru fiecare cuvânt poate exista o definiție concretă și exactă, pentru a înțelege ceea ce auzim, ceea ce vrem să mărturisim, ceea ce trăim. De multe ori, nu știm să ne exprimăm, să spunem ceea ce simțim din cauza confuziei ce pune stăpânire pe noi, deoarece unele cuvinte nu au doar un sinonim, antonim sau o definiție logică. Există doar complexitate, o multitudine de metafore, comparații, repetiții și multe alte însușiri pe care le percepem a fi adevărate. 

Un astfel de cuvânt e dragostea. Pentru că dragostea este viața. Nu poate fi exprimată în cuvinte cu adevărat, însă ne face plăcere să ne străduim să atingem imposibilul, fiecare având propria definiție, propriile trăiri, unele asemănătoare, altele deosebite și speciale, dar reprezentând același lucru: iubirea.

Ceea ce m-a impresionat a fost ideea unei cărți distopice, precum ”Delirium” de Lauren Oliver, o carte ce are la bază conceptul de iubire, însă nu una pe care o vezi scrijelită pe pereții unei îndrăgostite, scrijelită pe pozele pline de sentiment ale unui băiat ce își privește iubita zâmbind. Este amor deliria nervosa: o boală contagioasă și fatală.

Când am citit prima dată descrierea cărții, nu mi-am putut imagina cum ar putea fi construită o astfel de lume. Ideea în sine, iubirea fiind o boală cu care întreaga societate, sau mai bine zis, întreaga omenire, încearcă să lupte și să o distrugă, este de-a dreptul șocantă pentru mine. Însă autoarea a demonstrat o iscusință extraordinară prin crearea unei lumi ce își dorește combaterea unei astfel de boli - iubirea. A pus temelie la o societate ce ia în serios fiecare simptom, fiecare consecință ce aduce la declanșarea bolii. Măsurile de prevenire sunt drastice, însă obligatorii, astfel tot sistemul pus la punct ar putea fi distrus. Patrule noaptea, arestări, închisori speciale pentru astfel de oameni contaminați, stingerea devreme, cărți și muzică de iubire interzise. Fraternizarea cu o persoană de sex opus nu este luat cu ochi buni, până la vârsta de 18 ani, când vei fi supus unei intervenții chirurgicale ce e menit să te salveze de la infectarea unei astfel de boli. Fiecare amănunt este luat în calcul, fiecare detaliu este explicat logic cu o minte rațională și  în momentul în care citești fiecare lucru privit prin ochii acelor sceptici, este imposibil să nu observi cât de mult poate fi luat ca atare toată această idee nebunească că iubirea ar putea fi o boală sumbră.

Tocmai eu, o fată ce crede că iubirea este ca aerul, importantă pentru viața noastră, a apreciat frumusețea unei astfel de argumentări.

Într-o astfel de lume, am pășit împreună cu eroina cărții, Lena. Lena este o fată timidă, de șaptesprezece ani, care respectă regulile impuse de societate și așteaptă cu ardoare să fie operată. Eu, personal, m-am regăsit foarte mult în ea deoarece sub timiditatea ei ascunde o poveste tristă, o teamă anume pe care puțini o pot înțelege.

Persecutată de un trecut în care ambii părinți au murit, mamei ei fiind o persoană ce a fost contaminată cu dragoste, o dragoste ce a împins-o să o părăsească și să își pună capăt zilelor, Lena este dispusă să facă tot posibilul să nu facă aceleași greșeli, chiar dacă mulți o privesc ca și cum nebunia mamei ei este una genetică.

Cu fiecare zi ce trece, o aduce mai aproape de ziua operației, iar nerăbdarea de a scăpa de stigmatul familiei ei pune stăpânire pe ea. Însă cu fiecare zi ce trece, unele semne îi trezesc anumite îndoieli, îndoieli ce nu ar fi crezut că o vor acapara vreodată. Totul începe cu prietena ei cea mai bună, Hana, care pune o singură întrebare, și se termină cu zâmbetul unui băiat misterios și frumos, pe nume Alex. 

Evoluția ei - din fata timidă încătușată de zidurile societății, chiar și cele impuse de ea, la o fată curajoasă, gata să lupte pentru libertatea de a simți - este una treptată și acesta este un alt aspect pe care l-am apreciat. Chiar dacă a fost împinsă indirect de la spate pentru a-și încălca propriile limite, a făcut-o din îngrijorare pentru persoanele ei dragi, și în urma acelor acțiuni a observat ceea ce se ascunde sub umbră, adevărul ce a stat într-o beznă pe care nu l-a anticipat vreodată că ar putea exista în lumea ei închisă.

Orice a crezut a fi real și constant se năruiește în fața propriilor ochi și se simte furioasă, tristă, speriată, însă pentru prima dată, va simți că dragostea nu este o boală de care trebuie să se vindece, ci e un sentiment pe care vrea să îl simtă, să îl respire, să îl trăiască. Iar pentru prima dată dorește ceva mai mult. Dorește libertate. Libertatea de a simți și de a-l iubi pe băiatul care a reușit  într-un mod direct și indirect să o scoată din minciunea pe care o considera viața ei.

Trăiește clipe de neuitat, clipe efemere, dulci, pline de iubire. Însă acele clipe o aduc rapid spre data în care e programată pentru operație și teama pune stăpânire pe sufletul și inima ei. Să se vindece? Sau să se lase iubită? Să riște și să piardă? Sau să nu riște și să se piardă pe ea însăși?

”Delirium” de Lauren Oliver este o amor deliria nervosa pentru cititori. Nu ai cum să nu te îndrăgostești de esența cărții și să nu suferi când ajungi la ultima pagină. Este o boală de care te vei vindeca doar când vei citi următorul volum pentru a afla ce se va îmtâmpla cu această lume sumbră în care câteva inimi pulsează de iubire, chiar dacă majoritatea sunt reci și moarte. Recomand cartea tuturor pentru originalitatea poveștii, personajele interesante și realiste pe care le veți îndrăgi cu siguranță, și nu în ultimul rând, niște replici ce pot fi demne de niște citate impresionante.

“-Nu poți să fii fericit dacă nu cunoști nefericirea. Știi asta, nu-i așa?”

“Totul este atât de clar și de perfect încât am impresia că trăiesc deja amintire sau un vis.”

“- Vreau să fiu normală, ca toată lumea. - Ești sigură ca asta te va face fericită? mă întreabă el în șoaptă, mângâindu-mi urechea și gâtul cu răsuflarea lui caldă si dezmierdându-mi pielea cu buzele. 9...9 - Nu știu altă cale. Nu-mi dau seama când mi-au ieșit cuvintele din gură, dar iată-le plutind în întuneric. - Atunci, lasă-mă să îți arăt!”

“Dragostea: un singur cuvânt, nici mai mare, nici mai lung decât tăișul unui cuțit. Căci asta și este, o lamă, un tăiș ascuțit ca briciul. Îți spintecă în două centrul universului, înainte și după. Iar restul lumii se prăbușește de-o parte și de alta. Înainte și după și în răstimpul, un moment nici mai mare, nici mai lung decât tăișul unui cuțit.”

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro, cea mai mare librărie online.

Amor deliria nervosa: o boală fatală. ”Delirium”(Delirium #1) de Lauren Oliver - Recenzie

Alexya 10

Read More

Cartea poate fi comandată de AICI, de pe Libris.ro

Multă vreme am crezut că în sufletul meu iubirea și predilecția pentru genul fantasy a apus, dar e de ajuns să dau peste o poveste fascinantă, care cu o scânteie să aprindă văpaia mocnită din mine. Acum, toți laurii îi adresez către Sarah J. Maas care m-a cucerit și m-a corupt complet în lumea ei plină de tăișuri, unde binele și răul sunt termeni relativi, unde nimic nu e ceea ce pare, moartea și iubirea se împletesc într-un duet otrăvitor și totodată tentant, și secretele te pândesc flămânde de după colțuri, gata să te înșface și să te devoreze cu adevărul lor șocant.

”Diamantul de la miezul nopții” nu doar mi-a reamintit de ce am fost pasionată de acest gen, ci mi-a mistuit sufletul de-a dreptul, a luat cu asalt fiecare părticică din mine, m-a tocat mărunt mărunt fără milă datorită misterelor și suspansului, a acțiunii surprinzătoare, a momentelor pline de adrenalină și a clipelor încărcate de sentimente adânci.

După competiția în care s-a duelat cu cei mai importanți răufăcători din Ardlan și i-a învins, Celaena a ajuns în serviciul regelui. Ea e o unealtă esențială, asul din mânecă, care îl ajută să păstreze echilibrul într-un regat care stă să se clatine, zdruncinat de revolte. Prin intermediul Asasinei, el îi elimină fără să clipească pe cei care par să comploteze impotriva lui, care sunt o amenințare.

Însă într-un loc ce pare părăsit pentru totdeauna de aceasta, magia încă își face loc, temătoare, dar totodată puternică, deși aceasta a fost suprimată de foarte mult timp. Ea pare să se intersecteze adesea cu Celaena și să o îndrume, să o ghideze în a descoperi adevărata sursă de putere a regelui, una extrem de mare, și să îi afle planurile malefice înainte de a le pune în aplicare.

Dacă în primul volum am simțit că autoarea a îmblânzit mai mult decât era cazul temperamentul exploziv al eroinei, insistând prea mult asupra umanității, fragilității ei interioare, și mai puțin asupra calităților ei ieșite din comun, aproape supranaturale, în ”Diamantul de la miezul nopții” ne izbim din plin de ferocitatea și furtuna zdrobitoare care zace în Celaena. Am avut senzația că nu am cunoscut decât un mic fragment din ea până acum, am realizat că e cameleonică, multifațetată, are o latură întunecată care a fost ascunsă de ochii celorlalți, dar și un trecut cu adevărat îngrozitor.

Am înțeles, în sfârșit, și pe deplin, motivele care au propulsat-o până în acest punct de a fi Asasina Ardlanului și cea mai de temut persoană din regat, care îndeplinește fără dificultăți treburile murdare ale Regelui și face curat în lista dușmanilor acestuia. Am văzut-o desfășurându-se cu o putere, viteză, ferocitate și tenacitate care m-au lăsat fără grai; imaginea cu o tânără care spintecă oamenii fără să clipească, într-o fracțiune de secundă, care îi seceră fără nicio dificultate ca pe niște spice firave de grâu, e una cutremurătoare, care ar cauza coșmaruri oricui. Sunt scene care m-au bântuit de-a lungul lecturii romanului și care mi-au rămas în minte, vii și pătrunzătoare, și care îmi dau chiar și acum fiori reci pe șira spinării. 
Da, Celaena Sardothien e letală, e o forță de nestăvilit, e un uragan de emoții și trăiri contradictorii, însă ce e cu adevărat frapant, e că, la urma urmelor, e doar o fată care poate fi rănită la fel de simplu cum îi ucide ea pe alții. Una care suferă și are are nevoie disperată de un prieteni, de protecție, de cineva care să îi panseze găurile din suflet și care să aibă grijă de inima ei chinuită.

Tot ce ține de partea romantică e finuț, atent, plăcut tratat. Nu e nimic pripit, brusc. Mă bucur că scriitoarea a ales să se îndepărteze de șablonul tipic al triunghiurilor amoroase, să nu o continue pe acest drum, deoarece în acest volum este mai mult decât evident că doar unul dintre cei doi, Chaol sau Dorian, are loc în inima asasinei, iar legătura cu celălalt s-a diluat considerabil. Am aflat definitv care e cel mai bun pentru ea, cine îi face inima să vibreze, să simtă că trăiește. Cine o acceptă și o iubește în ciuda naturii ei, în ciuda firii crude, chiar și după clipa când o vede cu ochiii lui cum aceasta împrăștie moarte în jur fără să clipească. Cu toate acestea, s-a acordat atenție ambilor și descoperim noi calități sau defecte ale lor. Dorian începe să crească, ca și personaj, rolul lui să devină considerabil mai important, să înceapă să facă ceva pentru regat și să își asume consecințe. Chaol e mai mult decât fermecător datorită seriozității, spiritului de onoare și responsabilitate, a sufletului frumos și capabil să ofere totul, necondiționat.

Stilul autoarei este mai mult decât captivant, reușește să exprime atât de multe, și să te țină lipit de paginile cărții. Nu am simțit cum se scurge timpul, cum îmi fuge printre degete, citind cele peste 570 de pagini, nu mi s-a părut nimic plictisitor, fără rost, sau prea mult, din contră. Aș fi vrut tot mai mult să rămân în lumea personajelor. Cuvintele și scenele zugrăvite aici sunt tăioase și mortale ca și eroina, alimentează teama din interiorul cititorului, și toate emoțiile din roman ți se încrestează pe suflet, receptezi sentimente, durere, furie, revoltă, șoc.

Recomand oricui și cu toată inima seria ”Tronul de cleștar”, cuvintele sunt prea puține atunci când vine vorba să o elogiezi. Îmi este cea mai dragă momentan, din genul fantasy, apreciez și mă înclin în fața lui Sarah J. Maas care a reușit să creeze o continuare extraordinară, extrem de versatilă, de bună, care reușește să depășească primul volum și să ridice tot mai mult ștafeta. După ce citisem ”Tronul de cleștar”, tot auzeam că ar fi mult mai bună continuarea, și multă vreme nu am crezut asta. Dar așa a fost. Finalul este de-a dreptul uimitor, te lasă fără replică, fără grai, descoperirile pe care le veți face sunt de neimaginat, dar totodată ne asigură că încă nu am descoperit nici un sfert din toată povestea, că ce urmează ne va spulbera complet toate concepțiile și așteptările.

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro, cea mai mare librărie online. 

Recenzia primului volum al seriei:

Pentru a scăpa de moarte, a devenit Moartea. ”Diamantul de la miezul nopții” (Tronul de cleștar #2) de Sarah J. Maas - Recenzie

Krisz 9

Read More

Cartea poate fi comandată de AICI, de pe Libris.ro

De curând, am observat cât de mult contează ca unui copil să i se explice într-un mod fantezist unele lucruri pentru a le putea accepta ca fiind ceva real și indestructibil. Am fost părtașă la un asemenea moment magic când mama unei fetițe, de o frumusețe și o inteligență aparte pentru un copil de vârsta ei, i-a explicat că trebuie să mănânce peștișor roz - somon - pentru că îi dă putere să se dea cu avânt pe tobogan. Dacă ați fi văzut-o pe asta mică cum venea după fiecare tură de tobogan, la mămica ei, și cerea putere, ați fi păpat-o cu tot cu săndăluțe. 

Acesta este un exemplu real și exprimă cu ușurință ceea ce doresc să demonstrez. Faptul că un copil percepe altfel fantezia, fiind realitatea din jurul lui, precum un om matur pe care o consideră a fi puerilă și tembelă - sau în cazul meu adorabilă și dulce. Iar tocmai că această carte, "Miss Peregrine" de Ransom Riggs, începe cu o astfel de idee, m-a făcut să o îndrăgesc enorm. 

Pentru început, doresc să afirm că primul lucru care m-a atras a fost coperta care are o tentă de mister, dar într-un mod sumbru și totuși atât de fascinant. Chiar dacă inițial nu am observat că fata din copertă levitează, m-a trimis cu gândul la atât de multe lucruri: pozele vechi ale bunicii mele în care ilustrau înmormântarea bunicului meu, poveștile de groază pe care le auzeam de la vecinii mei, noaptea, povești reale, dar atât de ireale în același timp. 

Oricât de mult iubesc viața, o parte din mine, este fascinată și îngrozită de povești de groază care au un sâmbure de adevăr. De aceea, coperta a fost ceea ce m-a atras extraordinar și mă bucur că am dat o șansă cărții și am reușit să o și citesc.

Când am început să o răsfoiesc, m-a impresionat designul cărții, modele care conturează povestea atât de frumos. Imaginile cu care a înzestrat autorul cartea sunt de-a dreptul incredibile, fiind o sursă de inspirație unică.

Pe baza acestor poze, scriitorul a construit povestea atât de frumos și tocmai acest lucru dă nota maximă de originalitate. Pentru că, din acest punct de vedere, originalitatea a fost atât de prezentă, încât, din momentul în care am gustat-o, am simțit pentru prima dată cât de mult mi-a lipsit o asemenea poveste inedită.

Felul de a scrie al autorul este unul lejer, dar totuși captivant, reușind cu ușurință să prindă strâns pe oricine în poveste, indiferent de vârstă. De la început, acesta ne face cunoștință cu Jacob, protagonistul în vârstă de șaisprezece de ani, care ne relatează faptul că de mic, a crescut cu poveștile imaginare pe care bunicul lui i le spunea cu atâta devotament și ardoare, despre insula pe care a copilărit cu niște copii speciali și o doamnă incredibilă, Miss Peregrine, ascunși și protejați de monștrii cu limbi de tentacule.  În timp ce Jacob creștea și observa cu ochi critici pozele copiilor speciali pe care bunicul lui i-a cunoscut, adevărul poveștilor pălea în mintea lui matură, iar acest lucru îl durea pe povestitorul lor, deși nu i-a reproșat niciodată nimic.

Chiar dacă la vârsta de șaisprezece de ani, el nu mai crede istorisirile fanteziste ale bunicului, iar boala lui se agravase într-un mod periculos și trist, era singurul care îl putea liniști și cu care avea o legătură aparte, datorită acelor povești inventate de bunicul lui. 

În momentul în care se întâmplă moartea bunicului, o moarte misterioasă și cruntă, ceva se declanșează în inima și mintea lui Jacob, aceasta fiind posibilă tocmai din cauza ultimelor cuvinte ale bunicului, cuvinte ce îl îndemnau să plece pe insulă, pentru a fi protejat, și, nu în ultimul rând, imaginea unui monstru pe care îl zărește atât de conștient de prezența lui în clipa în care își ridică privirea de la corpul neînsuflețit al bunicului.

O asemenea tragedie îl marchează până în măduva oaselor pe Jacob, distrugând toată realitate pe care și-a croit-o din momentul în care a hotărât să nu mai creadă niciun cuvânt zis de bunicul, o realitate pe care nici după tot ce a văzut, nu dorește să o lase să plece. Ca urmare, ia hotărâre să meargă la psihiatru, chiar dacă nu îl ajută foarte mult. Însă ceea ce declanșează cu adevărat decizia de a îndeplini ultima dorință a bunicului de a merge pe insulă, este găsirea unei scrisori misterioase, iar faptul că psihiatru îi sfătuiește pe părinți să îi dea acordul, face totul realizabil.

Oricât de mult mi-aș dori să continui să vă povestesc, mă voi opri tocmai în momentul în care totul ia o întorsătură spectaculoasă, minunată. Deoarece cuvinte precum realitate, logică sunt înlocuite cu credință, acceptare. 

De aceea, vă îndemn cu căldură să îi dați o șansă acestei cărți fiindcă vă va surprinde povestea originală și fantezistă, tocmai pentru a rămâne la sfârșit cu senzația că această istorisire este una reală, însă de necrezut în același timp.

”Miss Peregrine” de Ransom Riggs este genul acela de carte te impresionează de la prima vedere și te menține pe această cale, tocmai prin originalitatea de care dă dovadă. Ne oferă ceva real, palpabil, îmbinând la perfecțiune cu fantezie și mister, imagini incredibile și cumplit de enigmatice. Tot ce putem face este să avem încredere, indiferent de fiorii înfricoșători pe care îi simțim pe parcursul ei, pentru a lua parte la o poveste magică și specială.

 

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro

Libris.ro este o librărie online de unde puteţi achiziţiona o mulţime de cărţi la cele mai bune promoţii. De asemenea, puteţi cumpăra şi cărţi în engleză foarte îndrăgite şi de succes în străinătate. În plus, oferă transport gratuit prin curier la orice comandă!

Acceptarea unei realități fanteziste. "Miss Peregrine" de Ransom Riggs - Recenzie

Alexya 7

Read More

Cartea poate fi comandată de AICI, de pe Libris.ro

Noi, tinerii, simțindu-ne împovărați de grijile zilnice și de tumultul zilelor încărcate, a deciziilor pe care trebuie să le luăm la fiecare pas, a piedicilor care ne împiedică să ne ducem planurile la bun sfârșit, simțim un fel de gelozie ascunsă față de bătrâni,considerându-i liniștiți și împăcați. Însă ceea ce nu înțelegem noi, sau nu realizăm, este că aceștia au un bagaj mult mai greu pe suflet, pe care îl cară cu ei pretutindeni și care se cimentează cu fiecare an care mai trece: cel alcătuit din aduceri-aminte, regrete, suma ”De ce-urilor” și a întrebărilor de tipul ”Cum ar fi fost dacă?”. Având atât de mult timp la dispoziție acum, inevitabil gândul îi poartă mereu în trecut, pe căi de mult bătătorite și îndepărtate.

Ajuns la o vârstă respectabilă după ce a avut parte de un trai normal, fără ceva extraordinar în el, trecut printr-un divorț mutual și fără complicații, nimic nu pare să îi mai perturbe bătrânețea lui Tom Webster. Asta până când va primi o scrisoare derutantă de la o avocată, cu un document în care e înștiințat că urmează să primească drept moștenire cinci sute de lire și un jurnal; însă nu orice jurnal, ci chiar pe cel scris de fostul lui prieten Adrian, care a ales să se sinucidă când erau foarte tineri. Cei doi au avut o legătură strânsă până în momentul în care Adrian alege să aibă o relație cu Veronica, fosta iubită a lui Tom; din acel moment se îndepărtează unul de celălalt, drumurile lor o iau pe căi opuse, iar ruptura e una definitivă și plină de ranchiună și resentimente.

Misterul morții prietenului său a planat asupra lui Tom mulți ani, neînțelegând de ce acesta a luat o decizie atât de fatală, având în vedere cât de inteligent era, și cu un viitor luminos în față. Acum se pare că va intra în posesia cheii care îl va ajuta să intre în mintea lui Adrian și să descopere adevărul, însă e oare el pregătit pentru ce-l așteaptă? E pregătit pentru revederea cu oameni rătăciți din trecutul lui, pe care i-ar fi dorit șterși din memorie pentru totdeauna, și, mai ales, pentru lucrurile covârșitoare pe care le va afla, pentru informațiile uluitoare pe care le va desluși, care îl pot marca pentru totdeauna și îi pot zdruncina pacea?

Cred că unele gânduri aruncate pe ici pe colo de cititori, în care spuneau că ”Sentimentul unui sfârșit” e un roman deosebit, mi-au alimentat curiozitatea și interesul față de cartea lui Julian Barnes, un scriitor cu a cărui stil nu am avut ocazia să fac cunoștință până acum. Rămân etern recunoscătoare acelor persoane care fără să știe m-au ajutat să descopăr o carte parcă decupată pe sufletul meu.

Un mozaic de sentimente, întâmplări, rememorări, gânduri, senzații, meditații, e ceea ce definește această carte. Autorul ne introduce treptat în lumea a patru prieteni, a acțiunilor și întâmplărilor lor, accentul fiind pus desigur pe personajul principal. Am apreciat felul ușor direct și cinic de a-și relata adolescența a lui Tom, franchețea de care dă dovadă și puterea de a ridiculiza anumite greșeli. Ni se face un tablou destul de complex al trecutului personajului, ne facem o idee despre felul lui de a fi și reușim să ne apropiem de el.

Cartea este împărțită în două părți; una e reprezentată de adolescența lui Tom, iar cealaltă e compusă din bătrânețea lui, care e perturbată fără să vrea de trecut. Avem doar două capitole, sau nici nu știu dacă se le numesc astfel, sau părți, dar lectura decurge atât de lin, calm, te învăluie în vraja ei și devii fără să vrei prizonier în căutările și enigmele pe care personajul vrea să le rezolve. Poate uneori pare antipatic Tom, alteori ciudat, resemnat, placid, dar reușește să atragă simpatia asupra lui, indiferent de greșelile pe care le-a făcut. E inevitabil să nu reacționezi din impuls, la supărare, să nu faci ceva ce odată vei regreta, poate chiar și după zeci de ani, când nu mai credeai că are vreo importanță ceva anume.

Un om în vârstă, împăcat cât de cât cu ce a realizat, puțin, mult, poate ar fi reacționat diferit, pus în față cu posibilitatea deschiderii unor răni mai vechi; însă curiozitatea fără margini a personajului nostru, dorința de extraordinar, de ceva care să deraieze monotonia și cotidianul, l-au făcut să se bage în ceva ce îi vor tulbura pentru totdeauna limpezimea existenței. Incursiunile în întâmplările demult pierdute, adnotările mentale pe care le face, reflecțiile despre el, despre lume, despre ce a fost, ce putea fi, despre tinerețe și bătrânețe, frământările pe care le are referitoare la timp, la puterea lui incontrolabilă asupra noastră, la cât de înșelătoare ne poate fi memoria, au fost preferatele mele.

Mi-a plăcut acest roman la fel de mult cum îmi place și toamna. Îl asemăn cu ea, am regăsit aici răceala vremii, acompaniată de căldura emanată de culoarea puternică a frunzelor, am avut parte și de picăturile de ploaie prin intermediul anumitor lecții care m-au trezit din reverie, am apreciat aparenta simplitate, dar atât de bogată în detalii ascunse și cuprinzătoare. 

E lectura perfectă pentru toamnă, e o carte plină de semnificații, de o frumusețe gingașă și totodată tăioasă. Mi-a plăcut mult. Nu, nu e suficient să spun doar atât. Mi-a plăcut extrem de mult și povestea mi-a atins inima și mai ales mi-a provocat mintea.
Cartea ”Sentimentul unui sfârșit” ne demonstrează că trecutul nu ne părăsește niciodată și uneori e doar o creatură amorțită care deschide colții cu prima ocazie care i se oferă, gata să ne înșface și să ne strivească cu potopul de adevăruri dureroase. Și da, ne oferă o adevăr mai dur, acela că viața noastră nu e obligatoriu să fie extraordinară sau minunată, că uneori poate fi banală și mediocră, dar cheia e să te resemnezi și să culegi din coșul cu merinde al ei, părțile bune. Și să înveți cu adevărat din cele rele.

”Asta era încă una dintre temerile noastre: că Viața nu avea să semene cu Literatura.”

”Și s-ar cuveni să fie evident pentru noi toți că timpul nu funcționează ca fixativ, ci mai degrabă ca solvent.”

”Am impresia că asta ar putea fi una din diferențele dintre tinerețe și vârsta înaintată: când suntem tineri, inventăm diverse forme de viitor pentru noi înșine; când suntem bătrâni, inventăm diverse forme de trecut pentru alții.”

”Orbecăim de la o zi la alta, lăsăm viața să ni se-ntâmple, construim treptat un depozit de amintiri.”

“Știam din lecturile din marea literatură că Iubirea implică Suferința și am fi făcut bucuroși practică la Suferință, dac-ar fi existat o promisiune implicită – poate chiar logica, de ce nu? – că o sa vina si iubirea.”

“Care era rostul unei situații demne de-un roman, dacă protagonistul nu se comporta cum ar fi făcut-o într-o carte?”

“.. există unele femei care nu sunt deloc misterioase, ci doar par, din cauza neputinței bărbaților de-a le înțelege.”

“Când ești tânăr (...) vrei ca emoțiile să semene cu cele despre care citești în cărți. Vrei să-ți răstoarne viața, să creeze și să definească o nouă realitate. Mai târziu, cred, vrei să facă un lucru mai cumpătat, mai practic: vrei să-ți susțină viața așa cum este și cum a devenit. Vrei să-ți spună că lucrurile sunt în regula. Și e ceva de condamnat aici?”

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro

Libris.ro este o librărie online de unde puteţi achiziţiona o mulţime de cărţi la promoţii, beneficiind în acelaşi timp şi de transport gratuit prin curier. De asemenea, puteţi cumpăra şi cărţi în engleză foarte îndrăgite şi de succes în străinătate. 

Un mozaic alambicat de aduceri aminte. ”Sentimentul unui sfârșit” de Julian Barnes - Recenzie

Krisz 4

Read More

Cartea poate fi comandată de AICI, de pe Libris.ro

Am tremurat. De frică, de speranță, de o dorință arzătoare de a afla, de a cunoaște, de a discerne tot ceea ce volumul trei din seria “Cimitirul cărților uitate” îmi va oferi pentru a continua tot ce am retrăit în acele clipe atât de mult trecute, însă prezente în sufletul meu avid de cunoașterea și delectarea modului de a scrie al uimitorului scriitor Carlos Ruiz Zafón.

Chiar dacă a trecut mult de când am citit al doilea volum, ”Jocul îngerului”, încă pot simți fiorii ce m-au străbătut, deliciul cu care citeam fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare fragment, fiecare pagină. Am adorat felul în care cuvintele au fost șlefuite în mâinile acestui scriitor și a dat naștere unei povești incredibil de misterioase și fascinante, ce te lasă cu un gust dulce-amar.

Iar faptul că recunosc că am tremurat puțin în momentul în care am atins cel de-al treilea volum, pe nume “Prizonierul cerului”, nu este o dovadă că mi-am arătat teama de a nu se ridica la așteptările mele, ci este dovada slăbiciunii pe care o simt în momentul în care am știut că mă voi scufunda din nou într-o Barcelona tenebroasă, întunecoasă, misterioasă și mai ales, seducătoare. Precum o damă de companie ce te îmbie să te relaxezi pentru a anticipa cu adorație jonglarea lumii ce te îmbrățișează împreună cu nenorocirile ei, o lume plină de secrete sumbre, dar pe care ești gata să le asimilezi cu o minte precoce, chiar dacă este adăugat un strop de nebunie.

Barcelona m-a îmbrățișat, așa cum am anticipat, și am cunoscut unele personajele noi, însă am și reîntâlnit prieteni vechi pentru care am un respect și o nevoie aparte de a afla ce se va întâmpla cu ele în viitor.

În acest volum, cei care m-au întâmpinat au fost personajele Daniel Sempere și Fermin Romero de Torres. Daniel Sempere face parte din familia Sempere ce deține anticariatul mult iubit care apare într-o mică mare măsură în toate volumele, fiind un echilibru pentru noi cititorii, dar și locul de unde totul începe să ia amploare.

La fel ca și în acest volum, totul începe cu intrarea unui străin în anticariat, un bărbat zdrențuros și cu un aer ciudat, care cumpără cea mai scumpă carte, pentru a-i oferi în dar tocmai lui Fermin, prietenul de familie a lui Daniel, cu o dedicație stranie, ce naște multe întrebări.

Teama ce îl acaparează pe Fermin, în momentul în care Daniel îi povestește despre acea întâmplare ciudată, este ușor vizibilă, fapt pentru care, Daniel nu contenește să nu îi ceară o explicație.

Chiar dacă au o relație strânsă de prietenie cei doi, Daniel cu greu reușește să îl înduplece pe Fermin să se destănuie, însă într-un final află o poveste de groază, chiar dacă adevărată, o poveste pe care Fermin a trăit-o pe pielea lui.

În acea poveste, Fermin a fost închis împreuna cu alți deținuți în Castelul Montjuic, printre deținuți fiind chiar și David Martin, personajul principal din ”Jocul îngerului”. Fermin descrie ororile prin care fiecare ”chiriaș” a trecut în acel castel bântuit de un sistem murdar, unde numerele luau locul numelor, unde mizeria se transforma în putrefacție, unde mirosul era impenetrabil și iremediabil, unde nebunia nu era altceva decât un mod de a ieși din acele blestemate de celule unde era impregnată moartea însăși.

Însă ceea ce urmează să afle Daniel duce totul spre extrem, deoarece secrete pe care nu avea cunoștință de ele sunt descoperite, misterele tind să nu mai fie atât de enigmatice, iar încetul cu încetul toate cuvintele precum prizonier, evadare, trădare, prietenie, iubire și chiar și moarte capătă un alt sens.

Un sens pe care îl veți descoperi alături de Daniel, Fermin și chiar și David Martin, un prizonier special.
O carte excelentă ce te ține prizonier alături de caracterul atât de uman, dar cu o onestitate, fidelitate și răbdare aparte a lui Daniel, alături de trecutul tumultuos, dar plin de replici cu un sarcasm de admirat și cu o energie atât de puternică a lui Fermin, iar nu în ultimul rând, alături de David Martin, prizonierul propriei minți, propriului orizont, propriei limite, propriului cer. Alături de aceste personaje, se naște o poveste unde reîntoarcerea din morți este posibilă, unde moartea pare mai plină de viață ca niciodată, unde nebunia merge mână în mână cu libertatea. O carte pe care o recomand cu plăcere, la fel ca întreaga serie ce este scrisă de un autor atât de minunat în ale mânuirii condeiului.

“În acei ani, Crăciunul își mai păstra încă aerul de magie și taină. Lumina prăfoasă de iarnă, privirea și năzuința unor oameni care trăiau printre umbre și tăceri confereau acelui decor un ușor parfum de adevăr, în care măcar copiii și cei ce învățaseră să uite mai puteau crede încă.”

“- Nebunul crede întotdeauna că ceilalți sunt nebuni.”

“- Uneori te saturi să tot fugi. Lumea e foarte mică atunci când n-ai unde să te duci.”

“Sunt vremuri și locuri în care să fii nimeni e mai onorabil decât să fii cineva.”

Recenzia volumului al doilea!

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro

Libris.ro este o librărie online de unde puteţi achiziţiona o mulţime de cărţi la cele mai bune promoţii. De asemenea, puteţi cumpăra şi cărţi în engleză foarte îndrăgite şi de succes în străinătate. În plus, oferă transport gratuit prin curier la orice comandă!

Posibilitatea reîntoarcerii din morți. ”Prizonierul cerului” (Cimitirul cărților uitate #3) de Carlos Ruiz Zafón - Recenzie

Alexya 4

Read More

Cartea poate fi comandată de AICI, de pe Libris.ro

Doar gândindu-mă la mirosul vechi al scrisorilor parcă am fiori. Ele conţineau rândurile tremurânde ale expeditorilor, lacrimile de amar sau de fericire, amprenta locului în care au fost scrise, parfumul impregnat al pielii celui drag. Mereu mi s-au părut foarte intime şi personale, magice chiar, aş putea zice, şi parcă rupte dintr-o lume dispărută, deoarece în zilele noastre şi în ritmul accelerat în care trăim, ele din păcate nu şi-au mai găsit locul.

„Scrisorar”, aşa cum ne este indicat din titlu, este compusă din corespondenţa pe care o ţin Şaşa, o tânără din Rusia, şi iubitul ei Volodia, un tânăr plecat la război în China, dorind astfel să păstreze vie povestea lor de dragoste, iar sufletele lor despărţite de distanţă să fie legate între ele prin intermediul cuvintelor. Prinşi între propriile frământări şi circumstanţe dezolante şi confruntându-se cu tragedii – ea văzând adesea oameni pierzându-şi viaţa, deoarece lucrează pe o ambulanţă, iar el, martorul unor morţi oribile pe front - , şi ambii provenind din familii fragmentate, imperfecte, cei doi par extrem de asemănători, ceea ce îi şi face atât de potriviţi unul pentru celălalt.

În ultima vreme am avut norocul, şi totodată neşansa, de a citi cărţi de excepţie, unice, dar de a întâmpina un anumit blocaj, de a mă lovi de un zid atunci când vine momentul să scriu despre ele. Cuvintele mele pălesc şi devin sărăcăcioase în faţa măiestriei şi a tuturor senzaţiilor pe care aceste romane le insuflă în mine. Mihail Şişkin are acest dar special, un har, prin care reuşeşte să transmită atât de multe emoţii şi să transpună cititorul în mijlocul evenimentelor, făcându-te să trăieşti, să simţi, să pierzi, să lupţi ca şi cum ai fi unul dintre personaje.

Povestea din roman este una deosebită şi atent creată, un cufăr de situaţii neobişnuite sau de momente uzuale cu care ne confruntăm cu toţii uneori, dar asupra cărora nu ne oprim gândurile vreodată. Romanul e ca o radiografie a sufletelor personajelor, a amintirilor lor. Conţine scrisorile şi destăinuirile acestora, dar adâncindu-mă în lectură, am remarcat că acestea nu urmăresc mereu o cronologie precisă, că sunt independente şi nu vin una ca răspuns la cealaltă. Ei îşi scriu în speranţa că vorbele lor vor ajunge cândva la destinaţie, îşi povestesc copilăria cu deziluziile ei, viaţa cu bune şi cu rele, durerile şi micile bucurii. Unele scrisori m-au indus în eroare, mi s-a părut că delimitarea dintre realitate şi vis a fost estompată în anumite situaţii, iar unele întâmplări au fost parcă ireale, ilogice.  

Deşi în trecut mă feream de cărţile a căror acţiune se desfăşoară şi în jurul războiului, deoarece fentam adesea şi evitam să mă las prinsă de durere, să fiu copleşită de ororile prin care trec soldaţii, aici am fost total absorbită de momentele acestea tăioase şi deprimante, scenele descrise de Şişkin având un puternic impact emoţional asupra mea.

Saşa şi Volodia sunt două personaje mai mult decât remarcabile, care îşi dezvoltă treptat empatia şi puterea de a analiza ce e în jurul lor şi lumea în general. Ambii trec peste dezamăgiri, suferinţă, sunt măcinaţi de dor şi de iluzia normalităţii, a echilibrului, însă cu toate acestea reuşesc să meargă mai departe. Poate nu am putut să cuprind toate ascunzişurile şi iţele poveştii, care este una foarte complexă, dar am reuşit să mă agăţ de lumea lor ca şi cum ar fi fost a mea. Am învăţat alături de ei să apreciez lucrurile banale, cărora nu le acordam atenţie înainte sau le blamam, să le ofer mai multă atenţie celor apropiaţi, să le accept defectele şi să nu îi mai judec, să iubesc necondiţionat şi fără limită, să trec peste toate cumpenele cu fruntea sus şi să mă bucur de fiecare moment, oricât de ciobit ar fi el şi efemer.

Saşa şi Volodia scriu pentru a se ancora în realitatea furtunoasă care îi izbeşte adesea cu valuri mari, pentru a-şi descărca neliniştile şi durerea, speranţele şi introspecţiile. Scriu pentru a se convinge că trăiesc, pentru a lăsa în urmă o dovadă a existenţei lor. Scriu pentru ei şi scriu pentru noi toţi. 

Carte primită pentru recenzie de la Libris.ro

Libris.ro este o librărie online de unde puteţi achiziţiona o mulţime de cărţi la promoţii, beneficiind în acelaşi timp şi de transport gratuit prin curier. De asemenea, puteţi cumpăra şi cărţi în engleză foarte îndrăgite şi de succes în străinătate. 

Îți scriu, deci trăiesc. „Scrisorar” de Mihail Şişkin - Recenzie

Krisz 2

Read More