O poveste despre dragostea maternă şi captivitate. „Camera” de Emma Donoghue - Recenzie

Cartea a apărut la Editura TREI şi o puteţi comanda de AICI

Nu am fraţi, surori, nepoţi sau verişori mai mici, şi recunosc că mă simt stingheră în prezenţa copiilor, nu ştiu cum să mă comport, cum să mă ridic la nivelul aşteptărilor şi speranţelor lor. Simt că ei trăiesc într-un Univers unic, inocent, în care eu nu mă pot întoarce oricât mi-aş dori, şi pe care regret că l-am pierdut, că mi s-a scurs printre degete ca un praf magic din care nu am fost destul de isteaţă şi inspirată ca să pun deoparte puţin şi pentru zile negre. Păstrez însă cum pot făclia copilăriei aprinsă în sufletul meu, şi încerc să o alimentez din când în când cu seninătate şi vise, doar că de multe ori nu ştiu să o exteriorizez, să o împart cu ceilalţi.

Nu toţi au însă parte de o copilărie minunată, dar se bucură cu adevărat chiar şi de puţinul pe care îl au.. Pentru micuţul Jack, Camera este lumea întreagă, spaţiul perfect în care trăieşte zi de zi alături de obiectele personificate din ea, Planta, Covorul, Uşa, Chiuveta şi altele, iar în care peste toate tronează Mami, centrul existenţei lui şi cea care îi e alături zi de zi. Nu a cunoscut pe nimeni decât pe ea, deşi i-a simţit prezenţa şi i s-a spus şi de Bătrânul Nick, un fel de Bau-Bau, antagonistul din basme de care mama lui îl ascunde noaptea în Dulap pentru a nu avea niciun fel de contact cu el. Deşi urmăreşte frecvent desene şi se uită la Televizor, Afară nu există pentru el, Jack percepe tot ce vede ca fiind doar o plăsmuire, nişte obiecte ca plutesc şi care nu sunt palpabile. Pentru el tot ce există e Camera şi Mami. Aici, în acest spaţiu strâmt, claustrofobic, gri, el e bine, e fericit, are parte de toată grija şi atenţia din lume, se bucură de jocuri şi cântece şi poveşti interminabile.

Dar totul începe să se clatine în universul micuţului începând cu aniversarea lui de cinci ani, atunci când mama lui consideră că e destul de inteligent şi capabil să înţeleagă care este cu adevărat situaţia în care se află. Astfel, rând pe rând, Jack va fi nevoit să se confrunte nu doar cu o multitudine de informaţii, de adevăruri, ci şi cu adevărate provocări, pericole, şi va trebuit să înveţe să se adapteze la realitate..

Am avut emoţii înainte de a începe această carte, deoarece ştiam că este scrisă din perspectiva unui băieţel de cinci ani, care, în mod firesc, priveşte lucrurile cu alţi ochi, judecă întâmplările ce se petrec într-o manieră mai simplă, dar în acelaşi timp complicată. Din ce am observat, copiii au tendinţa de a augmenta importanţa lucrurilor banale pentru noi, adulţii, şi de a trece cu vederea peste cele importante. Mă temeam că o să mă lovesc de o lectură încurcată şi obositoare, şi dacă iniţial mi-a luat o mică perioadă de timp să mă acomodez cu stilul şi firul narativ deosebit, pe parcurs totul a venit de la sine şi a fost mai simplu. Am reuşit să păşesc timid pe potecile alambicate dar viu colorate ale minţii şi percepţiei micului personaj şi să admir curajul şi mai ales talentul autoarei de a se înhăma la a scrie ceva deloc uşor, dar care cred eu că i-a ieşit aproape perfect.

„Camera” e genul de roman care te ţine pe jar o bună parte din lectura lui şi care îţi frământă mintea ca pe un aluat. Mi-am simţit capul bombardat de multe semne de întrebare şi mai ales legate de acea Cameră. Am avut multe suspiciuni, multe îndreptate şi către mamă, pe care am considerat-o bolnavă psihic.. sau suferind de vreo tulburare. După ce am citit cartea, ca de obicei, am citit recenziile făcute la noi până acum şi am constatat cu uimire că mulţi au ales să desconspire mai multe detalii esenţiale, cred eu, despre acţiune. Unele chiar pun temelia, baza poveştii. Eu nu o să fac asta, deoarece pe mine tot acest mister legat de Cameră m-a îndemnat să o citesc, şi mi-a antrenat imaginaţia pe parcurs. Revelaţia a fost pentru mine mai mult decât şocantă, înfiorătoare, m-a lăsat fără grai şi respiraţie. Cum este posibil aşa ceva? Există astfel de cazuri în realitate? Astfel de oameni? În ce lume degradată şi bolnavă trăim? Ei, exact asta vreau să simţiţi şi voi când veţi descoperi singuri! Să aveţi parte asemenea trăiri puternice, pentru că e absolut îngrozitor doar să te gândeşti la situaţia tratată în roman de Emma Donoghue.

În ciuda tuturor dezavantajelor şi neajunsurilor generate de acei patru pereţi goi şi reci, am simţit că acel spaţiu strâmt şi neprimitor a fost chiar liantul care i-a legat pe cei doi, Jack şi mama, a constituit cadrul pentru o relaţie aşa strânsă, puternică. Pentru micuţ, lumea e formată doar din ea şi din Cameră, singurul loc pe care îl cunoaşte, unde totul e perfect, deoarece mama inventează tot felul de jocuri interactive şi creează trasee din puţinele lucruri din jur, îl învaţă toate informaţiile posibile şi încearcă să suplinească lipsurile de care are parte copilul ei; chiar am admirat educaţia şi inteligenţa pe care Jack le are, aici toate laudele le merită mama. Dacă băieţelul ar fi intrat în contact cu toate lucrurile obişnuite de care au parte copiii, poate unele i-ar fi distras atenţia, i-ar mai fi răpit mamei din acel timp în care se bucura de el, pentru că Jack şi mama lui sunt ca două planete care gravitează una în jurul celeilalte. Adevărata provocare va veni însă de după uşa Camerei, când realitatea îi va izbi din plin. Va urma un proces greu şi anevoios de adaptare, de înţelegere, de integrare.

Deşi romanul e impresionant, te zguduie şi îţi deschide ochii, te emoţionează şi totodată te înfioară, am avut anumite reţineri care m-au împiedicat să îi acord nota maximă. Da, unele aspecte din ele poate nu par credibile şi mai ştirbesc din realismul acţiunii, dar nu ele m-au deranjat: la urma urmei totul era văzut prin prisma unui copilaş care putea da amploare anumitor situaţii sau denatura cum s-au petrecut lucrurile în anumite momente. Poate a fost de vină şi faptul că mai înainte citisem un roman de-al lui Gillian Flynn, care are obiceiul ca la final, poate chiar la ultimele pagini, să te plesnească cu o dezvăluire incredibilă sau cu o întorsătură de situaţie, şi credeam că aşa va fi şi în „Camera”. Însă dintr-un anumit punct am simţit că povestea intră într-o linie dreaptă, cu doar câteva întâmplări mai importante, şi mi-aş fi dorit şi spre sfârşit să dau de ceva care să mă uimească, dar a fost bine şi aşa, cum s-au aşezat până la urmă toate lucrurile. 

O poveste despre viaţă, despre dragostea indestructibilă de mamă, construită ca un zid de protecţie în jurul copilului ei, despre captivitatea care nu reuşeşte să lezeze esenţa umană şi frumosul din ea. O lecţie de iubire pură şi necondiţionată, care ne arată că , uneori, o singură persoană poate construi şi constitui întregul univers pentru cineva.. 

”Poveştile spun un alt fel de adevăr.”

”Suntem ca nişte oameni dintr-o carte, spune Mami. Şi el nu lasă pe nimeni altcineva să o citească.”

”Omenirea nu poate suporta doze prea mari de realitate.”

“În Cameră, mami și cu mine aveam timp pentru toate. Cred că timpul se întinde foarte subțire, ca untul, peste toată lumea, peste drumuri și case și locuri de joacă și magazine, așa că nu e decât câte-un cubuleț de timp pe fiecare loc.”

Carte primită de la Editura Trei pentru recenzie. 

La anul va apărea și filmul ”Room”, realizat după carte. Mai jos puteți vedea actorii din rolurile principale: