Un thriller înfiorător. ”Obiecte ascuțite” de Gillian Flynn - Recenzie

Sunt mai mulți factori care ajută la modelarea personalității și a consolidării ei, iar unul extrem de important este familia, iar perioada vitală în care aceasta își pune amprenta și își manifestă influența este copilăria. Pentru că atunci sufletul celui mic este ca o cameră luminoasă și inocentă, în care înmagazinează tot ce primește: bunătate, înțelegere, iubire sau, din contră, indiferență, ură, neîncredere. De aceea mereu am crezut că o parte din cei care au anumite nesiguranțe, sau probleme emoționale grave, viitorii sinucigași sau criminali, s-au confruntat prin anumite traume în copilărie care le-au alimentat nebunia. Familia, mama mai ales, este cea care construiește temelia vieții micului om, iar dacă aceasta e slabă, cu fisuri, sau inexistentă, e foarte probabil ca viața respectivului să se dărâme la un moment dat și să îi rănească și pe cei din jur o dată cu autodistrugerea lor.

Fiind nevoită să se întoarcă în Wind Gap, orașul natal, ca să cerceteze cazul a două fetițe, una ucisă cu brutalitate și alta dispărută, Camille Preaker se simte intimidată de umbrele întunecate ale trecutului, care amenință să o tortureze pe tot parcursul șederii ei acolo. Aici nu o așteaptă nimic, decât întâlnirea cu o familie rezervată, rece și bizară, cu amintirile dureroase și chinuitoare din trecut, dar și multe neplăceri în ceea ce privește mărturiile pe care trebuie să le culeagă și care să le folosească în reportajul pe care îl scrie pentru Daily Post. Camille este o tânără ziaristă bântuită de întâmplări nefericite și atât de obsedată de cuvinte, încât are multe scrijelite pe tot corpul cu diverse obiecte tăioase – tulburare pentru care îi poate mulțumi tot familiei ei ”dragi”. Trupul ei este ca o hartă a trăirilor tulburătoare şi a sentimentelor obsedante din trecut. Din momentul în care și fetița răpită este găsită tot moartă, ucisă în același mod ca și prima, simultan cu indiciile pe care Camille le strânge și lucrurile pe care le descoperă, ea începe să se întrebe treptat dacă cumva moartea lor pare a avea o legătură cu un moment tragic din trecutul ei..

Mi s-a întâmplat adesea să îmi doresc sa am anumite calități sau talente aparte ale unor personaje și să vreau să fac parte chiar și pentru puțin timp din povestea lor, dar sub nicio formă nu as face față și nu m-ar atrage să petrec nici măcar o zi în lumea nefirească, dementă, conturată cu măiestrie și dezinvoltură de Gillian Flynn. Nu am mai întâlnit la nicio scriitoare până acum capacitatea aceasta de explorare a minții umane și a slăbiciunilor ei, și de a le folosi pentru a crea circumstanțe cât mai neobișnuite și care te înfiorează. Acțiunea romanelor ei merge pe o muchie de cuțit și riscă să clacheze cu ușurință, să dea în absurd poate, însă nu veți întâlni așa ceva aici, totul este precis, fiecare întâmplare, dezvăluire, răsucire de situație are scopul ei clar stabilit și care în final va duce la o împletitură alambicată dar atent lucrată.

Am observat de-a lungul lecturilor mele tendința evidentă a autorilor de a supradimensiona calitățile personajelor principale, de a încerca să le facă mai impresionante, să epateze prin tot felul de însușiri speciale sau trăsături de caracter frumoase. În ”Obiecte ascuțite”, ca și în ”Fata dispărută”, celălalt roman al autoarei citit de mine, se pune accentul mai mult pe defectele, slăbiciunile, degradarea personajelor, atât a celor secundare, cât mai ales a celor principale. Se exploatează mult partea întunecată și urâtă a fiecăruia, uneori dusă la extrema de a le face detestabile. Există în mare parte din ele un mix de putere și fragilitate, de răutate și suferință, care trezesc în cititor o gamă de reacții contrare, opuse: de la compasiune, admirație, la ură, teamă, repulsie. Începând cu Camille, care se simte hărțuită și atacată de proprii demoni și care o fac pe cale să recidiveze în propriile greșeli și în același stadiu în care își făcea rău singură, se mutila, continuând cu mama ei sau chiar cu sora vitregă mai mică, toate au anumite vicii, plăceri deloc normale și șocante.

Nu mai țin minte când a fost ultima dată când am devenit atât de interesată și pasionată de stilul unei scriitoare, încât să îmi doresc involuntar să îi citesc toate cărțile, dar imediat după ce am terminat ”Fata dispărută”, primul lucru care l-am făcut a fost să îmi comand ”Obiecte ascuțite”. De parcă am fost cuprinsă de o forță supranaturală, dar ea era influența puternică a celor citite, fascinație pe care o simțeam. Totuși, știam că cel din urmă e romanul de debut și deși speram să fie la fel de dată peste cap de ce voi descoperi printre paginile lui, răvășită, șocată, nu credeam că îmi va depăși cu mult așteptările, că va fi atât de bun, cel mai bun de până acum, și va ajunge printre preferatele mele din acest gen. 

Da, am savurat cartea și m-a impresionat mai mult aceasta, a fost pentru mine ca o plăcere vinovată, am descoperit anumite lucruri care nu mi-au trecut niciodată prin cap că se pot întâmpla, am învățat să fiu mai precaută și atentă la cei din jur, pentru că fiecare poate avea o dublă personalitate, sau doar o bunătate aparentă, care ascunde în interior ce e mai rău.

Romanul „Obiecte ascuţite” e înfiorător nu prin anumite scene odioase, împroşcate cu răutate şi sânge, ci prin realitatea tăioasă pe care o dezvăluie într-un mod tranşant şi dur. Ne face să deschidem ochiii şi nu doar să îi vedem pe cei din jur, ci să îi privim cu atenţie, să le desluşim adevărata faţă deoarece de după ambalajul ce adesea e blând şi frumos se pot ascunde adevăraţi monştri.

”Îmi place să tai zilele din calendar, au trecut 151 de zile și nu s-a întâmplat nimic groaznic. 152 și nu s-a terminat lumea. 153 și am reușit să nu distrug pe nimeni. 154 și nu mă urăște nimeni. Câteodată cred că nu o să mă simt în siguranță decât atunci când o să-mi pot număra ultimele zile pe degetele de la o mână. Încă trei zile de trecut și nu va mai trebui să îmi fac griji pentru viață.”

“Fața pe care le-o arăți oamenilor le spune acestora cum să te trateze.”