Îmi cer mii de scuze lui BibbyEllen pentru că nu am pus mai repede acest post. Sunt mai aiurită ca de obicei, iar asta știu că nu e o scuză prea bună.
Fără alte cuvinte, următoarele citate sunt din povestea "Seara de degete" scrisă, desigur, de BibbyEllen. Mulțumim mult pentru că nu ne-ai uitat și ne-ai oferit aceste citate superbe. Enjoy them.
Dar seara ? Plinătatea ei nu se mulţumea cu puţinul vieţii, dorea să înfulece,
nu să guste cumpătat din sentimentele pe care omul le nutrise în ziua
respectivă. Ce puteam şti despre ea? Nu era decât punctul de intersecţie a
celor două elemente, noaptea şi ziua. Era calea de transformare, abstractă şi
alunecoasă. Astupa Soarele şi stătea aşa, arzândă într-un foc fără de astru
ceresc. Se lupta cu norii înflăcăraţi şi genera nostalgii teribile. Nu puteai
decât să aştepţi noaptea, cu certitudinea ei fie pozitivă, fie negativă...
Seara era femeie cocoşată şi hâdă prin faptul că-ţi ascundea adevărata sa
faţă.”
„Mi-era ciudă că nu puteam fi la fel de energică şi veselă ca amicii mei, şi
totodată eram mândră de unicitatea mea. Nu mă speriau enormităţile, pericolele
majore care, logic, ţineau de partea exterioară; pe mine mă îngrozeau
mărunţişurile ce ţinteau direct spre partea spirituală pe care, odată ce-ai
nenorocit-o, n-o mai poţi recupera, finisa, vindeca.”
- Ei bine, am tras cu urechea...am recunoscut râzând zgomotos, necontrolat.
Eram plină de entuziasm, îmi plăceau necuvintele lui, mă amuzau şi mă făceau să
mă simt importantă. Şi să mă preschimb într-o nebună ce rar ieşea la suprafaţă.
- Cole?spuse încet, ridicând o sprânceană.
Neştiind dacă îmi rostise numele pentru a afla dacă era cel corect sau pentru
a-mi da de înţeles c-avea să-mi spună ceva, am clătinat îndoielnică din cap.
- Bine, zâmbi larg şi se apropie de mine.”
„Ce se presupuneau a fi dungile alea negre? Nişte litere poate, dar foarte
ciudat poziţionate. Deîndată ce începu să mişte creionul pe foaie, îmi păru că
desenele de pe mâna sa albă precum creta începeau să prindă sens. M-am
încruntat, încercând să desluşesc mesajul.
Bolborosi ceva imperceptibil, după care continuă dă deseneze. Bine. Scriiturile
alea bizare mă făceau să simt că nu-l văzusem numai o dată, de două ori, de
trei ori.... Îl făceau să pară o fantomă care mă bântuise şi mă făcuse să-i
conştientizez prezenţa numai pe jumătate.
Inevitabil, m-am crispat. Mă
mânca limba să-l întreb pur şi simplu ce însemnau toate alea, dacă el mă văzuse
fără ca eu să-mi dau seama şi de câte ori...”
„ Heroglifele deveniră forme normale, negre şi îngroşate. Pe fiecare deget
şedea câte-o literă puternică, păstrând o corespondenţă intrigantă cu arătania
ce-o avea tatuată mai sus, spre încheietură. Ca ce chestie alesese D R O P? Îi
plăceau bomboanele sau era de-ăla cu înălţimile, de-i plăcea să vadă chestii –
sau fiinţe – căzând?
- Hmm... am zâmbit, întorcându-i mâna ca pe-o ofrandă.”
Automat, l-am privit pe cel
de lângă mine. Ochii săi sclipeau ca nişte flăcări agonizante, şi nu ştiam dacă
era pe punctul de-a vărsa lacrimi sau de-a porni un acces de furie. Înghiţi
zgomotos în sec, lucru care îi trădă emoţiile adânci.”
„ Deîndată ce i-am auzit semnalul, am aprins întreg mănunchiul de beţişoare,
privindu-l fascinată cum arde... Mai apoi, întregul platou al clădirii, iedera
uscată ce se-ntindea pe pereţi, rama ferestrelor învechite... Impunătoarea
clinică mirosea a ars, a neviaţa ce o bântuise atâta timp.
Flăcările creşteau flâmânde, necruţând nicio bucată de temelie. Simţeam emoţii
nefireşti, o sete a cunoaşterii şi a unor noi senzaţii. Aveam impresia că
punctasem un nou început, dar nu ştiam cum, ce, de ce, când...”
„ I-am aruncat o privire tulbure, simţindu-mi eurile dure cum se revoltă. Omul
ăla intrase în viaţa mea mai bine decât propria-mi familie. Era un infractor
desăvârşit, un hoţ al intimităţii şi al spiritualităţii proprii. Mă descoperise
pe de-a întregul... Îmi citise poeziile, îmi privise desenele, mă chiar privise
desenând. Am înghiţit în sec, strigându-mi puterile.
- Am spus că niciodată nu mi-a plăcut să aştern litere... Dar
întotdeauna am adorat să le citesc pe cele aşternute de alţii, zâmbi
ştrengăreşte şi-mi luă hârtiuţa din mână. Eşti bună, să ştii. Nu ştiu dacă cea
mai bună, dar cu siguranţă unică, îmi declară simplu şi, spre marea mea
surprindere, împături foiţa şi o ascunse într-unul din buzunarele de la piept.
-
Care e numele tău real?am reuşit să-mi dezlipesc buzele, încă holbându-mă.
- Allec. Dar nu-mi
vei spune aşa. Nu vei folosi ceva uzat de toată lumea. Vei folosi ceva diferit,
tocmai pentru că tu eşti diferită.”
„ Muşchii braţelor i se contractară brusc, împingând în netezimea pielii forme
de vene şerpuind şi vibrând a prospeţime. Tricoul său gri se adună încăpăţânat
pe spinarea arcuită, dezvelindu-i umerii duri. Când reuşi să scoată grilajul
dintre bucăţile de fier, ansamblul de muşchi prinse a se linişti, revenind la
forma iniţială. Îşi trase tricoul într-un tic nervos, şifonându-l , şi imediat
ce îşi roti capul de câteva ori, mă izbi întunecimea unui desen alambicat,
puternic răsucit pe albul gâtului său. De sub acelaşi tricou gri, părea să
pornească un tatuaj complicat sub formă de spirale, căţărându-i-se până la
nivelul părului ciufulit. Aşadar, nu numai braţele sale erau pure hărţi de
tatuaje, ci şi spatele...
Am clipit des, trezindu-mi simţurile la realitate. Era imposibil cum orice
desen de pe omul ăla părea să devină o ilustraţie, un artificiu în mişcare
ce-ţi intra pe sub piele, drogându-te.
- Poţi trece acum, îmi spuse privindu-mă sceptic printr-o sprânceană ridicată.
- Mi-e frică...am recunoscut şi i-am aruncat o privire sperioasă, rugându-l să
nu-mi facă asta.
Îşi dădu ochii peste cap, apoi râse ştrengăreşte.
- Vino, moleculă. N-o să păţeşti nimic, făcu serios şi mă prinse de mână.
I-am
privit degetele albe cum se agaţă de ale mele şi, involuntar, m-am încruntat.
Ultima oară când făcuse asta îmi activase o sumedenie de bănuieli şi senzaţii
tulburătoare. Parcă era
o peliculă gazoasă ce te ameţea şi te lăsa cu mintea vraişte.”
„
- Crezi că puteam să-l privesc cum merge după tine şi eventual....
- Daaa, puteai!i-am retezat-o din start, uitându-mă urât spre el. Nu-mi făcea
nimic. În cel mai rău caz aveam o dicuţie aprinsă şi gata.
- A, da? Şi-atunci de ce fugeai de el?
- Pentru că...am şoptit încet, continuând să-mi clatin picioarele în aer...
Pentru că nu mai aveam încredere în el.
- Eşti copil, râse.
- Ştiu. Ştiu că-s copil, ştiu şi să nu-mi place să recunosc anumite lucruri, dacă spre asta baţi, Einstein. Pur şi simplu
n-am de gând să te las aşa, cu una cu două, să scapi fără să-mi răspunzi la
întrebări.”
Acela era, în definitiv, Allec. Allec cel complet. Presupun că aia aşteptasem;
să-i văd întreaga operă de artă ce-i acoperea corpul. Numai aşa eram în stare
să afirm că-l cunoscusem în sfârşit pe misteriosul Allec... Drop... Fantoma...
Nenorocitul.
Ambii omoplaţi trepidau încordaţi şi constrânşi, umflând viaţa în fantomele
negre ce le-aveau schiţate. De-o parte şi de alta a şirei spinării, se montau
perfecte dou ferestre cu vitralii, frumos întrepătrunse, susţinute de tulpini
spinoase, ca nişte organe astrale din carnea cerului. Mă dau înapoi cu un pas,
doi, apoi iar înaintez... tot aşa, până ce ochiul meu bleg reuşeşte să compună
tabloul semantic de-a piele a piele, opera de artă fascinantă. Văd înţelesul
tatuajului, văd ceva care-mi opreşte inima. E ca atunci când te naşti; ca
atunci când deschizi ochii pentru prima oară şi te sperii de lumina orbitoare.
Nu ştii că există lumină, nu ştii că acel praf scânteietor e de fapt lumină.
Aşa mă speriam eu de întunericul trupului său căptuşit de picturi; întunericul
său era lumină. O luptă între bine şi rău.
Demonul din stânga părea un perete de safir întunecat, un fundal macabru pe
care cotul fabulosului androgin grecesc se găsea să lumineze spectral. Între ei,
şirea spinării nu părea decât o poartă închisă, privită din „profil” în linia
ei perfect subţiată. Semăna a tornadă, a vârtej marin ce-ţi fură capul de pe
umeri şi-ţi stârpeşte conştiinţa, lăsându-te mut doar cu o fascinaţie infinită.
- La dracu.... bolborosi din senin.”
„ Râzând cu frică, m-am aşezat înapoi lângă el şi am continuat să privesc
flacăra lumânării topindu-şi bazele cleioase. Mi-am înfipt dinţii-n buza de jos
şi, muşcând cu putere, am întins mâna deasupra lumânării, lăsându-i flacăra
virgină să-mi simtă gustul cărnii, apoi să-mi bea din sânge şi se se cutremure.
Usturimea începu să se întindă până spre cot, înverşunată.
- Arş!am făcut râzând cu
nervozitate, după care am privit cu admiraţie pielea arsă de pe braţ – un
rotocol roşiatic, răscolit de-o flacără subţire.
- Ai înnebunit?se îngrozi el, holbându-se la aşa-zisa mea rană.
- Probabil....
- Cole, termină, se supără şi-mi luă lumânarea din mână.
M-am abţinut de la râs, am scăldat în priviri mulţumite rotocolul arsurii
şi-apoi i-am vorbit mândră.
- Ăsta vrea să fie un jurământ. Să jurăm că vom face tot posibilul ca situaţia
cu sinele nostru să devină una clară şi luminată. O provocare, am ridicat din
sprâncene.
Privirea sa continua să mă certe, fruntea îi stătea adunată. Încet-încet, nebunia
situaţiei îi plezni peste faţă, iar solemnitatea sa aparentă crăpă într-o
furtună de râsete.
Luă lumânarea de pe podea şi lăsă flacăra să-i intre pe sub piele.”
- A fost o zi specială pentru că ai fost tu acolo, mai special ca orice.
Mă privi arzător în ochi, mă nimici de dorinţă. Simţurile mele cerşeau o
recompensă, nişte vorbe date la schimb, care să mă mângâie mai bine ca orice
fericire întâlnită de mine până atunci.
- Habar n-ai cât de „special” sunt, râse amar şi, spre uşurarea mea, în câteva
clipite reveni la expresia bulversată de gânduri şi simţiri adânci.
Apucă lent vârful buzei mele inferioare, sorbind-o atent şi arzător de fin. Îmi
prinse obrajii, mă îndepărtă puţin şi-mi şopti necuvinte grele prin priviri.
Parcă indignat, îşi apăsă buzele arzătoare peste ale mele, presându-le încet şi
înnebunitor. M-am lipit întru totul de el, apăsându-i gura caldă şi vicleană,
cuprinzându-i gâtul cu o îmbrăţişare de om sărac ce râvneşte la drepturile
nelimitate ale bogatului. Îmi susţinu talia cu un braţ, iar cu celălalt
continuă aceleaşi mângâieri fine. Mişcă pielea buzelor noastre, ca într-un
tandem de neseparat, impingându-le spre a săvârşi un joc atât de copleşitor şi
înşelător, încât mintea mea ajungea să se predea rănită, să cadă şi să strige
cu ciudă că altceva, mult mai puternic, din mine, o învinsese.”
„ Lumea mea devenise mică; reuşisem să fac abstracţie de părinţi şi bunici şi
să-mi focalizez atenţia pe ceea ce mi se părea important în momentul ăla. Lumea
mea devenisă formată din Cole, Allec şi Melanie, fiecare cu o situaţie diferită
şi, totodată, cu acelaşi centru de desfăşurare.”
