The rest is still unwritten (33)

Îmi cer mii de scuze lui BibbyEllen pentru că nu am pus mai repede acest post. Sunt mai aiurită ca de obicei, iar asta știu că nu e o scuză prea bună. 

Fără alte cuvinte, următoarele citate sunt din povestea "Seara de degete" scrisă, desigur, de BibbyEllen. Mulțumim mult pentru că nu ne-ai uitat și ne-ai oferit aceste citate superbe. Enjoy them.

„Seara era un înveliş mult mai înşelător ca noaptea. Mult mai înceţoşat şi viclean. Rece în profunzime, cald la suprafaţa palpabilă oricui. Amurgul nu era decât elementul-cheie al acesteia, făcând numărul de astupare a auzului realist şi-a văzului ascuţit. Despre noapte ajungeai să ştii puţine, destule sau chiar foarte multe. În copilărie aflai că adăposteşte monştri de sub pătuţ, că le dă curaj şi-i împinge să iasă afară din bârlog, ca să-ţi amplifice temerile. Mai apoi, începeai să-ţi dai seama că nu era aşa rea pe cât părea, că-ţi devenea creator de vise şi fantezii, că te sfătuia şi că-ţi închidea ochii atunci când aveai neapărată nevoie. Era preludiul unei noi încărcături emoţionale, preludiul unei fiare din tine ţipând a fericire sau a tristeţe, în funcţie de ziua ce-avea să urmeze. Ştiai, aveai posibilitatea să-i cunoşti cursul.

Dar seara ? Plinătatea ei nu se mulţumea cu puţinul vieţii, dorea să înfulece, nu să guste cumpătat din sentimentele pe care omul le nutrise în ziua respectivă. Ce puteam şti despre ea? Nu era decât punctul de intersecţie a celor două elemente, noaptea şi ziua. Era calea de transformare, abstractă şi alunecoasă. Astupa Soarele şi stătea aşa, arzândă într-un foc fără de astru ceresc. Se lupta cu norii înflăcăraţi şi genera nostalgii teribile. Nu puteai decât să aştepţi noaptea, cu certitudinea ei fie pozitivă, fie negativă... Seara era femeie cocoşată şi hâdă prin faptul că-ţi ascundea adevărata sa faţă.”

„Mi-era ciudă că nu puteam fi la fel de energică şi veselă ca amicii mei, şi totodată eram mândră de unicitatea mea. Nu mă speriau enormităţile, pericolele majore care, logic, ţineau de partea exterioară; pe mine mă îngrozeau mărunţişurile ce ţinteau direct spre partea spirituală pe care, odată ce-ai nenorocit-o, n-o mai poţi recupera, finisa, vindeca.”

„Un zâmbet egoist îmi astupă buzele, făcându-mă să mi le presez ca să nu izbucnesc într-un râs isteric. El lărgi zâmbetul, transformându-l într-unul ştrengăresc. Nu spunea nimic, doar mă găurea cu o privire intensă.

- Ei bine, am tras cu urechea...am recunoscut râzând zgomotos, necontrolat. Eram plină de entuziasm, îmi plăceau necuvintele lui, mă amuzau şi mă făceau să mă simt importantă. Şi să mă preschimb într-o nebună ce rar ieşea la suprafaţă.

- Cole?spuse încet, ridicând o sprânceană.

Neştiind dacă îmi rostise numele pentru a afla dacă era cel corect sau pentru a-mi da de înţeles c-avea să-mi spună ceva, am clătinat îndoielnică din cap.

- Bine, zâmbi larg şi se apropie de mine.”

„Ce se presupuneau a fi dungile alea negre? Nişte litere poate, dar foarte ciudat poziţionate. Deîndată ce începu să mişte creionul pe foaie, îmi păru că desenele de pe mâna sa albă precum creta începeau să prindă sens. M-am încruntat, încercând să desluşesc mesajul.

Bolborosi ceva imperceptibil, după care continuă dă deseneze. Bine. Scriiturile alea bizare mă făceau să simt că nu-l văzusem numai o dată, de două ori, de trei ori.... Îl făceau să pară o fantomă care mă bântuise şi mă făcuse să-i conştientizez prezenţa numai pe jumătate.

Inevitabil, m-am crispat. Mă mânca limba să-l întreb pur şi simplu ce însemnau toate alea, dacă el mă văzuse fără ca eu să-mi dau seama şi de câte ori...”

„ Heroglifele deveniră forme normale, negre şi îngroşate. Pe fiecare deget şedea câte-o literă puternică, păstrând o corespondenţă intrigantă cu arătania ce-o avea tatuată mai sus, spre încheietură. Ca ce chestie alesese D R O P? Îi plăceau bomboanele sau era de-ăla cu înălţimile, de-i plăcea să vadă chestii – sau fiinţe – căzând?

- Hmm... am zâmbit, întorcându-i mâna ca pe-o ofrandă.”

„Oftând liniştită, m-am oprit şi am admirat peisajul unic. În depărtare, munţii se desenau goi de plinătatea lor caracteristică, părând nişte entităţi fumurii pe coapsele unui cer albastru-înfrigurat. Coborând privirea, cadrul feeric se golea de frumuseţe. De-acolo pornind nu vedeai decât clădirea pustiită, clinica doctorilor Moss, locul acela groaznic în care se petrecuseră lucruri inuman de crude.

Automat, l-am privit pe cel de lângă mine. Ochii săi sclipeau ca nişte flăcări agonizante, şi nu ştiam dacă era pe punctul de-a vărsa lacrimi sau de-a porni un acces de furie. Înghiţi zgomotos în sec, lucru care îi trădă emoţiile adânci.”

„ Deîndată ce i-am auzit semnalul, am aprins întreg mănunchiul de beţişoare, privindu-l fascinată cum arde... Mai apoi, întregul platou al clădirii, iedera uscată ce se-ntindea pe pereţi, rama ferestrelor învechite... Impunătoarea clinică mirosea a ars, a neviaţa ce o bântuise atâta timp.

Flăcările creşteau flâmânde, necruţând nicio bucată de temelie. Simţeam emoţii nefireşti, o sete a cunoaşterii şi a unor noi senzaţii. Aveam impresia că punctasem un nou început, dar nu ştiam cum, ce, de ce, când...”

„ I-am aruncat o privire tulbure, simţindu-mi eurile dure cum se revoltă. Omul ăla intrase în viaţa mea mai bine decât propria-mi familie. Era un infractor desăvârşit, un hoţ al intimităţii şi al spiritualităţii proprii. Mă descoperise pe de-a întregul... Îmi citise poeziile, îmi privise desenele, mă chiar privise desenând. Am înghiţit în sec, strigându-mi puterile.

- Am spus că niciodată nu mi-a plăcut să aştern litere... Dar întotdeauna am adorat să le citesc pe cele aşternute de alţii, zâmbi ştrengăreşte şi-mi luă hârtiuţa din mână. Eşti bună, să ştii. Nu ştiu dacă cea mai bună, dar cu siguranţă unică, îmi declară simplu şi, spre marea mea surprindere, împături foiţa şi o ascunse într-unul din buzunarele de la piept.

- Care e numele tău real?am reuşit să-mi dezlipesc buzele, încă holbându-mă.

- Allec. Dar nu-mi vei spune aşa. Nu vei folosi ceva uzat de toată lumea. Vei folosi ceva diferit, tocmai pentru că tu eşti diferită.”

„ Muşchii braţelor i se contractară brusc, împingând în netezimea pielii forme de vene şerpuind şi vibrând a prospeţime. Tricoul său gri se adună încăpăţânat pe spinarea arcuită, dezvelindu-i umerii duri. Când reuşi să scoată grilajul dintre bucăţile de fier, ansamblul de muşchi prinse a se linişti, revenind la forma iniţială. Îşi trase tricoul într-un tic nervos, şifonându-l , şi imediat ce îşi roti capul de câteva ori, mă izbi întunecimea unui desen alambicat, puternic răsucit pe albul gâtului său. De sub acelaşi tricou gri, părea să pornească un tatuaj complicat sub formă de spirale, căţărându-i-se până la nivelul părului ciufulit. Aşadar, nu numai braţele sale erau pure hărţi de tatuaje, ci şi spatele...

Am clipit des, trezindu-mi simţurile la realitate. Era imposibil cum orice desen de pe omul ăla părea să devină o ilustraţie, un artificiu în mişcare ce-ţi intra pe sub piele, drogându-te.

- Poţi trece acum, îmi spuse privindu-mă sceptic printr-o sprânceană ridicată.

- Mi-e frică...am recunoscut şi i-am aruncat o privire sperioasă, rugându-l să nu-mi facă asta.

Îşi dădu ochii peste cap, apoi râse ştrengăreşte.

- Vino, moleculă. N-o să păţeşti nimic, făcu serios şi mă prinse de mână.

I-am privit degetele albe cum se agaţă de ale mele şi, involuntar, m-am încruntat. Ultima oară când făcuse asta îmi activase o sumedenie de bănuieli şi senzaţii tulburătoare. Parcă era o peliculă gazoasă ce te ameţea şi te lăsa cu mintea vraişte.”

„ - Crezi că puteam să-l privesc cum merge după tine şi eventual....

- Daaa, puteai!i-am retezat-o din start, uitându-mă urât spre el. Nu-mi făcea nimic. În cel mai rău caz aveam o dicuţie aprinsă şi gata.

- A, da? Şi-atunci de ce fugeai de el?

- Pentru că...am şoptit încet, continuând să-mi clatin picioarele în aer... Pentru că nu mai aveam încredere în el.

- Eşti copil, râse.

- Ştiu. Ştiu că-s copil, ştiu şi să nu-mi place să recunosc anumite lucruri, dacă spre asta baţi, Einstein. Pur şi simplu n-am de gând să te las aşa, cu una cu două, să scapi fără să-mi răspunzi la întrebări.”

„Pielea albă zăcea presată sub desene atât de pline, atât de vii, încât îmi dădeau greoaia impresie că năşteau umbre, aburi întunecaţi cu voci ridicate şi priviri scânteietoare, de demoni şi îngeri. Am înghiţit în sec, făcând un pas ameţit înainte.

Acela era, în definitiv, Allec. Allec cel complet. Presupun că aia aşteptasem; să-i văd întreaga operă de artă ce-i acoperea corpul. Numai aşa eram în stare să afirm că-l cunoscusem în sfârşit pe misteriosul Allec... Drop... Fantoma... Nenorocitul.

Ambii omoplaţi trepidau încordaţi şi constrânşi, umflând viaţa în fantomele negre ce le-aveau schiţate. De-o parte şi de alta a şirei spinării, se montau perfecte dou ferestre cu vitralii, frumos întrepătrunse, susţinute de tulpini spinoase, ca nişte organe astrale din carnea cerului. Mă dau înapoi cu un pas, doi, apoi iar înaintez... tot aşa, până ce ochiul meu bleg reuşeşte să compună tabloul semantic de-a piele a piele, opera de artă fascinantă. Văd înţelesul tatuajului, văd ceva care-mi opreşte inima. E ca atunci când te naşti; ca atunci când deschizi ochii pentru prima oară şi te sperii de lumina orbitoare. Nu ştii că există lumină, nu ştii că acel praf scânteietor e de fapt lumină. Aşa mă speriam eu de întunericul trupului său căptuşit de picturi; întunericul său era lumină. O luptă între bine şi rău.

Demonul din stânga părea un perete de safir întunecat, un fundal macabru pe care cotul fabulosului androgin grecesc se găsea să lumineze spectral. Între ei, şirea spinării nu părea decât o poartă închisă, privită din „profil” în linia ei perfect subţiată. Semăna a tornadă, a vârtej marin ce-ţi fură capul de pe umeri şi-ţi stârpeşte conştiinţa, lăsându-te mut doar cu o fascinaţie infinită.

- La dracu.... bolborosi din senin.”

„ Râzând cu frică, m-am aşezat înapoi lângă el şi am continuat să privesc flacăra lumânării topindu-şi bazele cleioase. Mi-am înfipt dinţii-n buza de jos şi, muşcând cu putere, am întins mâna deasupra lumânării, lăsându-i flacăra virgină să-mi simtă gustul cărnii, apoi să-mi bea din sânge şi se se cutremure. Usturimea începu să se întindă până spre cot, înverşunată.

- Arş!am făcut râzând cu nervozitate, după care am privit cu admiraţie pielea arsă de pe braţ – un rotocol roşiatic, răscolit de-o flacără subţire.

- Ai înnebunit?se îngrozi el, holbându-se la aşa-zisa mea rană.

- Probabil....

- Cole, termină, se supără şi-mi luă lumânarea din mână.

M-am abţinut de la râs, am scăldat în priviri mulţumite rotocolul arsurii şi-apoi i-am vorbit mândră.

- Ăsta vrea să fie un jurământ. Să jurăm că vom face tot posibilul ca situaţia cu sinele nostru să devină una clară şi luminată. O provocare, am ridicat din sprâncene.

Privirea sa continua să mă certe, fruntea îi stătea adunată. Încet-încet, nebunia situaţiei îi plezni peste faţă, iar solemnitatea sa aparentă crăpă într-o furtună de râsete.

Luă lumânarea de pe podea şi lăsă flacăra să-i intre pe sub piele.”

„Cu mintea vraişte şi cu inima trepidându-mi în piept, ca şi când avea să se topească, i-am mângâiat obrazul fără frică, fericită că reuşisem să mai trezesc acolo un zâmbet ştrengăresc şi dulce. Râse ameţit şi-mi ridică bărbia către chipul său. Îşi dezlipi buzele unele de altele cu atenţie, mă îmbătă cu respiraţia caldă şi mă lăsă să-i şoptesc:

- A fost o zi specială pentru că ai fost tu acolo, mai special ca orice.

Mă privi arzător în ochi, mă nimici de dorinţă. Simţurile mele cerşeau o recompensă, nişte vorbe date la schimb, care să mă mângâie mai bine ca orice fericire întâlnită de mine până atunci.

- Habar n-ai cât de „special” sunt, râse amar şi, spre uşurarea mea, în câteva clipite reveni la expresia bulversată de gânduri şi simţiri adânci.

Apucă lent vârful buzei mele inferioare, sorbind-o atent şi arzător de fin. Îmi prinse obrajii, mă îndepărtă puţin şi-mi şopti necuvinte grele prin priviri. Parcă indignat, îşi apăsă buzele arzătoare peste ale mele, presându-le încet şi înnebunitor. M-am lipit întru totul de el, apăsându-i gura caldă şi vicleană, cuprinzându-i gâtul cu o îmbrăţişare de om sărac ce râvneşte la drepturile nelimitate ale bogatului. Îmi susţinu talia cu un braţ, iar cu celălalt continuă aceleaşi mângâieri fine. Mişcă pielea buzelor noastre, ca într-un tandem de neseparat, impingându-le spre a săvârşi un joc atât de copleşitor şi înşelător, încât mintea mea ajungea să se predea rănită, să cadă şi să strige cu ciudă că altceva, mult mai puternic, din mine, o învinsese.”

„ Lumea mea devenise mică; reuşisem să fac abstracţie de părinţi şi bunici şi să-mi focalizez atenţia pe ceea ce mi se părea important în momentul ăla. Lumea mea devenisă formată din Cole, Allec şi Melanie, fiecare cu o situaţie diferită şi, totodată, cu acelaşi centru de desfăşurare.”